ICCJ. Decizia nr. 3584/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3584/2012
Dosar nr. 6689/3/2011
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii G.I.A. şi G.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. şi A.N.R.P. - Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, obligarea acestora să emită decizia de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în Bucureşti, Bld. F., sector 2, respectiv, a titlului de plată aferent deciziei, precum şi plata unor daune moratorii în cuantum de 500 euro/zi de întârziere până la data îndeplinirii obligaţiei.
Pârâta A.N.R.P., prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, precum şi excepţia prematurităţii emiterii titlului de plată.
De asemenea, pârâta C.C.S.D. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei materiale a instanţei, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 87 din 11 mai 2011 a Tribunalului Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Pârâta C.C.S.D. a formulat o nouă întâmpinare, prin care a reiterat susţinerile din întâmpinarea formulată anterior, arătând în plus că dosarul de despăgubire a fost ulterior completat de către reclamanţi în sensul celor solicitate acestora.
La data de 12 septembrie 2011, reclamanţii şi-au precizat acţiunea, solicitând, în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., obligarea pârâtelor la emiterea unei decizii prin care să se dispună emiterea titlului de despăgubire în conformitate cu prevederile Titlului VII capitolului VI din cadrul Legii nr. 247/2005, emiterea titlului de plată aferent deciziei, precum şi plata de daune moratorii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5011 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.I.A. şi G.M., în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. şi Autoritatea Naţională pentru Stabilirea Despăgubirilor -Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001, a obligat pârâta C.C.S.D. să emită o decizie privind titlul de despăgubire aferent imobilelor pentru care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin decizia nr. 150A din 12 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în Dosarul nr. 23928/2/2005, a respins cererea privind emiterea titlului de plată ca neîntemeiată şi respins cererea privind daunele moratorii ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, la data de 27 iulie 2001, reclamanţii au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. N1. înregistrată la B.E.J. P.S., prin care au solicitat restituirea în natură a construcţiilor nedemolate şi a terenului neafectat de construcţii, precum şi acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru clădirile demolate şi terenul afectat de construcţii noi din incinta imobilului situat în Bucureşti, Bld. F., sector 2, imobil în care funcţionează Spitalul de Urgenţă al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative „Prof. D.D.G.".
Prin dispoziţia nr. 219 din 01 iunie 2007 emisă de M.I.R.A. în temeiul deciziei civile nr. 150A/12 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursurilor, s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a terenului aferent construcţiilor vechi în suprafaţa de 2466 mp şi a construcţiei existente în suprafaţa de 3215 mp din Bucureşti, Bld. F., Sector 2 şi s-a constatat ca aceştia sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, în cuantumul stabilit de către C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P. pentru clădirile demolate pe terenul cărora s-au edificat de către M.I.R.A. construcţii noi, precum şi pentru terenul în suprafaţă de 1913 mp aferent clădirilor noi.
Ca urmare a admiterii notificării acestora, prin adresele nr. A1. din 05 iunie 2007 şi A2. din 14 august 2007, M.I.R.A. a transmis dispoziţia împreună cu dosarului aferent notificării către A.N.R.P.
La data de 15 mai 2009, prin adresa nr. A3., reclamanţii au solicitat A.N.R.P. să le comunice în regim de urgenţă care este stadiul soluţionării notificării, dat fiind faptul ca de la data primirii dosarului trecuseră aproximativ 2 ani.
Prin Adresa nr. A4. din 29 iunie 2009, Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 din cadrul A.N.R.P. le-a răspuns că dosarul este înregistrat în evidenţele lor cu nr. A3. şi a fost repartizat unui consilier în vederea analizării şi înaintării unui evaluator sau unei societăţi de evaluatori pentru întocmirea raportului de evaluare.
Întrucât timp de 4 luni nu au mai primit nicio veste în legătura cu dosarul, la data de 16 octombrie 2009, au depus o nouă cerere de comunicare a stadiului notificării, însă dat fiind faptul că nu au primit un răspuns în termenul legal de 30 zile, la data de 06 ianuarie 2010 s-au prezentat personal la sediul A.N.R.P., înregistrând o nouă adresă de comunicare stadiu dosar, purtând viza de înregistrare de la registratură. În răspunsul primit de la A.N.R.P. la data de 15 octombrie 2010 la ultima cerere de comunicare a stadiului dosarului înregistrată sub nr. RG/50587 din 02 septembrie 2010, li s-a comunicat exact acelaşi lucru, şi anume că dosarul „se află în curs de analiză în vederea înaintării acestuia evaluatorului autorizat, desemnat de Comisia Centrală pentru efectuarea lucrării de specialitate".
Curtea a constatat că reclamanţii au solicitat informaţii privind stadiul dosarului printr-o ultimă adresă cu nr. 69254/RG din 08 dec. 2010, astfel încât a mai trecut un an fără a primi vreun răspuns concret şi fără a fi soluţionat în vreun fel dosarul.
În raport de toate aceste împrejurări şi faţă de exigenţele principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, instanţa de fond a reţinut că a trecut o perioadă de 10 ani de la data formulării notificării, apreciind ca fiind nejustificat refuzul manifestat de către această pârâtă în a soluţiona cererea reclamanţilor.
Cu privire la cererea având ca obiect decizia de emitere a titlului de plată de către pârâta A.N.R.P., Curtea a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. III din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „(1) Pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005”.
Astfel, prima instanţă a constatat că, în raport de noile dispoziţii aplicabile cauzei, cererea reclamanţilor privind decizia de emitere a titlului de plată nu poate fi soluţionată astfel cum a fost formulată, urmând a respinsă ca neîntemeiată, aceştia având posibilitatea ca pe durata suspendării prevăzută de acest act normativ să opteze exclusiv pentru conversia titlului de despăgubire emis de C.C.S.D. în acţiuni la fondul Proprietatea, având posibilitatea ca după expirarea termenului prevăzut de lege să solicite în cadrul unei noi acţiuni emiterea titlului de plată cu consecinţa finală a plăţii despăgubirilor în condiţiile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor cominatorii, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că ulterior rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri reclamanţii pot solicita în cadrul procedurii sumare şi urgente prevăzută de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 aplicarea unor sancţiuni conducătorului pârâtului C.C.S.D. şi plata unor despăgubiri în măsura în care se va refuza executarea titlului executoriu, iar pe de altă parte, respingerea capătului de cerere formulat în contradictoriu cu A.N.R.P., privind emiterea titlului de plată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pârâta C.C.S.D. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă face o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. A3. şi susţine că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor.
Astfel, precizează recurenta, în cauza supusă judecăţii etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent deciziei nr. 219/2007 emisă de M.I.R.A. în temeiul deciziei civile nr. 150 A/2006 a Curţii de Apel Bucureşti a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. A3.
Autoritatea recurentă mai precizează că dosarul menţionat a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, însă s-a constatat că dosarul trebuie completat.
Recurenta arată că, ulterior, dosarul a fost completat, susţinând că în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, se va desemna în evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Totodată, autoritatea recurentă susţine că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entităţi diferite, cum sunt acelea ale evaluatorilor.
4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a dispoziţiilor art. 3041 din C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Bucureşti, pentru care au formulat cerere de despăgubire, soluţionată prin decizia nr. 219/2007 emisă M.I.R.A., în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că reclamanţii au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. A3., acestea nefiind analizate şi soluţionate până în prezent prin emiterea titlurilor de despăgubire, astfel cum impune procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Înalta Curte remarcă faptul că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Aşadar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilele preluate abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă C.C.S.D. a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. H., Bucureşti, 2007); decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. H., Bucureşti, 2008); deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. H., Bucureşti, 2009); decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa, secţiei de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2009, Ed. H., Bucureşti, 2011).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta C.C.S.D., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 5011 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3583/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3588/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
