ICCJ. Decizia nr. 3627/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3627/2012
Dosar nr. 8157/2/2011
Şedinţa publică de la 20 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul D.A. prin Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Vameşilor „Pro Lex” a solicitat instanţei de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună suspendarea executării Ordinului vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15 septembrie 2011.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin Ordinul nr. 8518 din 15 septembrie 2011 s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, prin eliberarea din funcţia publică de execuţie, inspector vamal, începând cu data de 22 septembrie 2011, conform dispoziţiilor art. 97 lit. c) şi art. 99 alin (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 5761 din 10 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamantul D.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării actului administrativ este reglementată de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificată şi completată, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
În sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) şi ş).
În cauză, pe fond, Curtea de Apel a reţinut că principala critică de nelegalitate pe care reclamantul o aduce ordinului contestat se referă la emiterea acestuia în perioada în care se afla în concediu medical, cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, în forma în vigoare la momentul emiterii, care interzic modificarea sau încetarea raporturilor de serviciu pe perioada suspendării acestuia.
În ceea ce priveşte pretinsa nerespectare a termenului de preaviz sau pretinsa aplicată eronată a dispoziţiilor legale referitoare la reorganizare, instanţa de fond a apreciat că acestea nu sunt elemente care să confere suficiente elemente pentru a reţine o aparenţă de nelegalitate prin ele însele, primul neavând aptitudinea de a atrage nelegalitatea actului administrativ, iar cel de-al doilea nefiind relevant în condiţiile necontestării procedurii de reorganizare sau a actelor în baza cărora a fost derulată.
De asemenea, Curtea de Apel a mai apreciat că nici cerinţa pagubei iminente nu este îndeplinită, imposibilitatea temporară în care se va afla reclamantul şi familia sa de a suporta rata bancară într-un cuantum lunar mai mult decât dublu decât venitul lunar al soţiei, în lipsa altor venituri, neîncadrându-se în ipoteza legală, în special în condiţiile în care creditul a fost contractat la data de 07 iulie 2011, ulterior aprobării Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 2407 din 04 iulie 2011 privind aprobarea statului de funcţii al Autorităţii Naţionale a Vămilor.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul D.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că nerespectarea dreptului la preaviz (un drept primordial al tuturor salariaţilor/funcţionarilor în cazul concedierii pentru motive care nu le sunt imputabile) sau emiterea Ordinului prin care s-a dispus eliberarea din funcţie cu încălcarea unor norme procedurale nu pot avea ca şi consecinţă decât încălcarea dreptului fundament de a munci. Această consecinţă nu a putut fi generată decât prin emiterea Ordinului de către intimata-pârâtă prin încălcarea dispoziţiilor legale în materie (menite să protejeze salariaţii/funcţionarii de a fi supuşi unor măsuri abuzive), şi care poate fi remediată pe calea controlului legalităţii actului de către instanţele judecătoreşti.
Ordinul vicepreşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15 septembrie 2011 nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege, în sensul că nu menţionează termenul de preaviz de care beneficiază în baza legii.
Ordinul a cărui validitate se contestă nu îndeplineşte nici cealaltă condiţie de formă referitoare la motivele care determină concedierea.
Recurentul mai susţine că măsura încetării raporturilor de serviciu s-a luat fără a i se acorda preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin (3) din Legea nr 188/1999, conform căruia „În cazul eliberării din funcţia publică, autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice" şi fără să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 100 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 cu modificările şi completările ulterioare.
De asemenea, se arată că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i asigura ransferul într-o altă instituţie sau autoritate publică, prin ocuparea unei funcţii vacante.
Deşi Curtea de Apel Bucureşti a acceptat pe de o parte că imposibilitatea obiectivă de a mai achita rata lunară aferentă creditului bancar contractat pentru nevoile de strictă necesitate ale sale ar putea reprezenta o pagubă iminentă, a considerat pe de altă parte că această situaţie îi este imputabilă acestuia deoarece a contractat creditul bancar la câteva zile după semnarea Ordinului ANAF privind restructurarea instituţiei unde lucra, situaţie care era de notorietate publică.
Această interpretare făcută de instanţa de fond prin care paguba iminentă este atribuită unei atitudini culpabile din partea reclamantului este greşită şi nelegală, nefiind susţinută de vreo probă administrată în dosar.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumţia de legalitate, fiind el însuşi titlu executoriu.
Suspendarea actului administrativ, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu şi ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anulare a actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Prin urmare, legea impune următoarele condiţii pentru a se dispune suspendarea executării în condiţiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004:
- să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral;
- să se facă dovada că s-a formulat plângerea prealabilă;
- să se facă dovada existenţei „cazului bine justificat”;
- să se facă dovada „pagubei iminente”.
Primele două condiţii sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ unilateral şi s-a formulat plângere prealabilă.
„Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În cauză, în motivele de recurs au fost invocate, în dovedirea cazului bine justificat, dispoziţiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 care se referă la preaviz, care nu pot fi reţinute pentru „cazul bine justificat” în cazul ordinului de eliberare din funcţie.
A fost indicată, ca motiv de nelegalitate, încălcarea dispoziţiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999 dar în cadrul cererii de suspendare instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări de fapt sau/ şi de drept care creează o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au fost invocate de reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”.
„Paguba iminentă”, o altă condiţie ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării autorităţii publice sau a unui serviciu public”.
Şi în privinţa acestei condiţii, susţinerile sunt nefondate.
Recurentul invocă numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat, vor fi analizate de către instanţa investită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
În cadrul cererii de suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor şi previzibil şi care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ, instanţa va obliga şi la recuperarea prejudiciilor cauzate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.A. împotriva sentinţei civile nr. 5761 din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3436/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 3628/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
