ICCJ. Decizia nr. 3760/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3760/2012
Dosar nr. 6147/2/2009
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 424 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantele Z.M. şi G.M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, a anulat parţial Ordinele ministrului justiţiei nr. 554/C din 23 februarie 2004 şi nr. 1108/C din 5 mai 2006, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele două reclamante şi a obligat pârâtul să emită noi ordine de încadrare în privinţa acestora, prin care să le aplice coeficientul de multiplicare 13, începând cu data numirii în funcţie şi până la eliberarea din funcţie prin pensionare. De asemenea, instanţa de judecată a obligat pârâtul Tribunalul Bucureşti să opereze rectificările pe baza noilor ordine în carnetele de muncă ale reclamantelor şi a obligat pârâţii să plătească acestora diferenţele salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de multiplicare 13 pentru perioada 01 iulie 2006 - 01 iulie 2009, pentru reclamanta Z.M. şi pentru perioada 01 iulie 2006-13 mai 2009, pentru reclamanta G.M. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia prescrierii dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Asupra excepţiei
Acţiunea reclamantelor reprezintă o plângere formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006 art. 36, în forma în vigoare la momentul contestării, căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu se aplică dispoziţiile generale în materia prescripţiei, reglementate de Decizia nr. 167/1958.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, alin. (1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, si alin. (5) calificând termenul de 6 luni ca fiind un termen de prescripţie, iar pe cel de un an, reglementat de alin. (2), ca un termen de decădere.
În condiţiile în care plângerea reclamantelor a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 03 iulie 2009, la mai puţin de circa o lună de la comunicarea ambelor răspunsuri la contestaţiile reclamantelor, plângerea apare ca fiind formulată în termen, motiv pentru care excepţia prescrierii dreptului la acţiune este neîntemeiată.
Se are în vedere că argumentaţia pârâtului vizează, în fapt, o inadmisibilitate a plângerii pentru necontestarea, în termen, a ordinelor de stabilire a drepturilor salariale, prin care s-a stabilit coeficientul de multiplicare la data numirii din funcţiile de judecători de conturi în funcţiile de judecător la Tribunalul Bucureşti, însă pârâtul nu a făcut dovada comunicării niciunuia din ordinele prin care s-au stabilit drepturile salariale celor două reclamante, astfel încât nici aceste motive nu pot fi reţinute în analizarea unei eventuale decăderi a reclamantelor din dreptul de a formula prezenta plângere. Susţinerile pârâtului referitoare la cunoaşterea de către reclamante a elementelor salarizării, printre care se află şi coeficientul de multiplicare, prin primirea lunară a fluturaşilor de salarizare, reprezentând extrase de pe statele de plată lunare, nu pot fi reţinute, pe de o parte, întrucât înmânarea fluturaşilor nu echivalează cu comunicarea actelor administrative prin care s-au stabilit elementele salarizării (ordinele ministrului), iar pe de altă parte, întrucât, în cuprinsul fluturaşilor nu este relevat coeficientul de multiplicare.
Asupra fondului litigiului
Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în forma în vigoare la data contestării, „Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi au dreptul pentru activitatea desfăşurată la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă.”
Conform art. 86 din Legea nr. 303/2004: „constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcţiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiţie, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar şi consilier în secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1), precum şi perioada în care a fost avocat, notar, asistent judiciar, jurisconsult, consilier juridic sau a îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al Consiliului Legislativ”.
Perioada exercitării funcţiei de judecător financiar constituie vechime în magistratură, reprezentând, în fapt şi în drept, vechime în funcţia de judecător.
Cele două funcţii au fost asimilate de vechea reglementare (art. 39 alin. (4) din O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 924 din 18 decembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003, cu modificările şi completările ulterioare), practica judiciară fiind unitară în acest sens.
Conform art. 56 alin. (2) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată în M. OF. al României, Partea I, nr. 563 din 18 noiembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, „Judecătorii financiari din cadrul colegiilor jurisdicţionale ale camerelor de conturi judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, precum şi procurorii financiari de pe lângă camerele de conturi se salarizează cu coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la cap. A al anexei nr. 1 la prezenta lege, pentru funcţiile similare din cadrul curţilor de apel şi a parchetelor de pe lângă aceste instanţe”.
Ca urmare, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 nu pot fi interpretate în sensul propus de către pârât, decât cu încălcarea principiului respectării drepturilor câştigate.
Faţă de aceste considerente, constatându-se nelegalitatea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 554/ C din 23 februarie 2004 şi nr. 1108/ C din 5 mai 2006, în ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare stabilit pentru cele două reclamante, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, prima instanţă apreciază ca fiind întemeiată acţiunea reclamantelor, impunându-se anularea parţială a actelor contestate obligarea pârâtului să emită noi ordine de încadrare în privinţa acestora, prin care să le aplice coeficientul de multiplicare 13, începând cu data numirii în funcţie şi până la eliberarea din funcţie prin pensionare.
În aplicarea principiului acoperirii integrale a prejudiciului cauzat, se impune obligarea pârâtului Tribunalul Bucureşti, în calitate de angajator depozitar al carnetelor de muncă, să opereze rectificările pe baza noilor ordine în carnetele de muncă ale reclamantelor, precum şi a ambilor pârâţi să plătească acestora diferenţele salariale corespunzătoare aplicării coeficientului de multiplicare 13 pentru perioadele corespunzătoare.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 coroborat cu art. 312 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurentul susţine că în mod greşit instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată.
Se menţionează că întrucât intimatele-reclamante nu au contestat Ordinul nr. 554/2004 de stabilire a coeficientului de multiplicare 12,5 în termenul prevăzut de art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2002, solicitând anularea acestuia în cadrul plângerii formulate împotriva adresei din 11 iunie 2009, plângerea este tardiv introdusă, instanţa neputând anula ordine din anul 2004 doar prin simpla invocare a luării la cunoştinţă a unor alte ordine, fără nicio legătură cu cele a căror anulare se cere.
Prin urmare, eronat prima instanţă a reţinut că plângerea reclamantelor întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006 a fost formulată în termen.
Mai mult, se susţine că instanţa de fond nu a analizat Ordinul nr. 1165/2009 contestat de intimatele-reclamante şi nici Ordinul nr. 768/C/2009 menţionat direct în plângere, ci a dispus anularea Ordinelor nr. 554/ C din 23 februarie 2004 şi nr. 1108/ C din 5 mai 2006, care nu au fost contestate în raport de dispoziţiile actului normativ în vigoare la acea dată, respectiv art. 42 alin. (1) din O.U.G. nr. 177/2002.
Referirile intimatelor-reclamante la Ordinele nr. 768/C/2009 şi nr. 1165/C/2009 nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece nu au caracter individual, ele stabilind cadrul general de acordare a sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică.
În ceea ce priveşte fondul cauzei recurentul-pârât aduce critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv ale O.U.G. nr. 177/2002 şi O.U.G. nr. 27/2006, întrucât indemnizaţiile intimatelor-reclamante au fost stabilite pe baza coeficientului de multiplicare corespunzător instanţei la care au fost numite (tribunal) şi în funcţie de vechimea în magistratură, respectiv coeficientul 12,5.
Intimata-reclamantă G.M. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând că hotărârea pronunţată este irevocabilă în raport de dispoziţiile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/2006, în forma în vigoare la momentul contestării, respectiv 3 iulie 2009.
De asemenea, intimata-reclamantă Z.M., prin întâmpinarea formulată, a invocat aceeaşi excepţie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, ambele intimate-reclamante au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate.
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile existente la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este întemeiat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
După cum se constată din expunerea prezentată anterior, deşi instanţa a stabilit în mod corect că acţiunea reclamantelor este întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006, în forma în vigoare la momentul contestării, a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de recurent prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 1 din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, „Prezenta ordonanţă de urgenţă reglementează salarizarea şi alte drepturi ale membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale şi judecătorii, ale procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, ale magistraţilor-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi salarizarea şi unele drepturi ale asistenţilor judiciari”.
Potrivit art. 36 din acelaşi act normativ, „(1) Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunţate sunt irevocabile”.
Din cuprinsul acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul a prevăzut prin O.U.G. nr. 27/2006 o procedură specială de contestare a modului de stabilire a drepturilor salariale pentru categoriile nominalizate la art. 1, din care au făcut parte şi intimatele-reclamante.
Prin urmare, acţiunea reclamantelor şi implicit excepţiile invocate trebuiau analizate exclusiv prin prisma dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 27/2006 şi nu în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, care în cauză reprezintă dreptul comun.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru o soluţionare unitară a cauzei, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru a fi analizată exclusiv în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006. Cu ocazia rejudecării vor fi analizate şi celelalte critici ca apărări.
În raport de cele reţinute de instanţa de recurs pentru pronunţarea acestei soluţii, se impune respingerea excepţiilor invocate de intimatele-reclamante privind inadmisibilitatea recursului, întrucât, nefiind analizată cauza exclusiv prin prisma dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2006, nu pot fi invocate dispoziţiile art. 36 alin. (2) din acest act normativ referitoare la înlăturarea vreunei căi de atac împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă şi implicit irevocabilitatea acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţiile invocate de intimatele-reclamante.
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 424 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4006/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2188/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
