ICCJ. Decizia nr. 4012/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4012/2012
Dosar nr. 9264/2/2011
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2012
Asupra cererii de suspendare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Reclamanta Societatea de Investiţii Financiare B. SA a chemat în judecată Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (în continuare C.N.V.M.), solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 994 din 6 octombrie 2011, emisă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin decizia contestată Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a reglementat cu putere de lege, modificând dispoziţiile legale organice în materia acţiunilor concertate, deşi o atare posibilitate excede sferei de competenţă a C.N.V.M., prin Decizia nr. 994 din 6 octombrie 2011 dispunându-se:
Art. 1 alin. (1) „Exercitarea de către acţionarii unei societăţi comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa de capital, a drepturilor prevăzute la art. 117A1 alin. (1) şi art. 119 din Legea nr. 31/1990, precum şi la art. 243 alin. (4) din Legea nr. 297/2004, respectiv la art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, nu intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 şi a prevederilor art. 2 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006.
(2) Acţionarii care şi-au exercitat dreptul conferit de art. 117A1 şi 119 din Legea nr. 31/1990, de art. 243 alin. (4) din Legea nr. 297/2004 şi de art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/2009, pot fi prezumaţi ca fiind persoane care acţionează în mod concertat în condiţiile existenţei altor informaţii sau documente suplimentare care să ateste acţiunea concertată".
Împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011 reclamanta a formulat, în termenul legal, contestaţie, prin care a solicitat C.N.V.M. revocarea actului contestat deoarece l-a considerat nelegal, contestaţie înregistrată la C.N.V.M. la data de 20 octombrie 2011, sub numărul 31134, ce a fost soluţionată prin Decizia nr. 1294/2011.
Reclamanta îşi întemeiază cererea de suspendare a actului administrativ arătat pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
La 10 noiembrie 2011, pârâta a depus întâmpinare, invocând excepţia de necompetenţă materială.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 6657 din 11 noiembrie 2011, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a declinat competenţa soluţionării cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că C.N.V.M. este singura autoritate în măsură să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale, prevăzute la alin. (1) şi (2). În caz de litigiu, actele individuale emise de către C.N.V.M. cu privire la interpretările prevăzute la alin. (6) pot fi atacate cu recurs în faţa Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ. Până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile de către instanţa judecătorească, executarea actelor C.N. V.M. nu se suspendă”.
Din aceste motive, în baza art. 7 alin. (6) şi (7) din O.U.G. nr. 25/2002, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 514 din 12 iulie 2002 şi a art. 158 C. proc. civ., Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 10 februarie 2012, Societatea de Investiţii Financiare B. SA a invocat în cauză excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, de a judeca cererea de suspendare a Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011.
Tot la această dată Societatea de Investiţii Financiare B. SA a depus şi o cerere de precizare şi completare de acţiune prin care se arată că pe lângă petitul deja formulat prin acţiunea introductivă, reclamanta înţelege să solicite şi suspendarea Deciziei nr. 1294/2011 emisă de C.N.V.M., prin care această autoritate a respins contestaţia formulată de SIF B. împotriva Deciziei C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011.
La termenul din 14 februarie 2012, intimata-pârâtă C.N.V.M. a invocat tardivitatea precizărilor formulate prin cererea completatoare, arătând că prin pronunţarea instanţei asupra primei decizii se stabileşte şi legalitatea soluţionării cauzei în raport de această etapă.
Prin Încheierea de şedinţă din 28 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra excepţiei tardivităţii cererii completatoare şi a excepţiei necompetenţei materiale a Înaltei Curţi, a dispus respingerea acestora ca nefondate, acordând termen pentru continuarea judecăţii.
Ulterior, la 21 mai 2012, Societatea de Investiţii Financiare B. SA a depus la dosarul cauzei două cereri prin care invocă excepţiile de neconvenţionalitate şi de neconstituţionalitate a art. 7 alin. (7) din Statutul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, iar la data de 13 iunie 2012 a depus şi o cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv SIF T. şi SIF M.
Prin Încheierea de şedinţă din 19 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, luând în dezbatere cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (7) din Statutul C.N.V.M. aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 514/2002, a dispus respingerea acesteia prorogând discutarea cererii de chemare în judecată a altor persoane şi a excepţiei de neconvenţionalitate pentru termenul din 9 octombrie 2012, acestea fiind respinse astfel cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii.
2. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Înalta Curte, analizând cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea de Investiţii Financiare B. SA, astfel cum a fost formulată şi completată, apreciază că aceasta este nefondată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel cum rezultă din înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, prin cererea precizată şi completată, reclamanta S.I.F. B. SA a solicitat suspendarea Deciziilor C.N.V.M. nr. 994 din 6 octombrie 2011 şi nr. 1294 din 13 decembrie 2011, prin care i s-a respins contestaţia împotriva Deciziei nr. 994/2011.
În esenţă, s-a susţinut că măsura suspendării este justificată, fiind dovedită îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat s-a menţionat că în ceea ce priveşte deciziile a căror suspendare a executării se solicită există indicii cu privire la aparenţa de nelegalitate a acestora.
Cu privire la Decizia nr. 994/2011, se susţine că aceasta încalcă o serie de prevederi legale ale pieţei de capital, astfel: în materia competenţei C.N.V.M. de a adopta norme juridice, dispoziţiile acesteia excedând limitelor de competenţă stabilite prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004; încalcă prevederile Statutului C.N.V.M. prin faptul că aspectele reglementate de decizia menţionată nu pot face obiectul unei decizii ca act individual al C.N.V.M.; încalcă prevederile art. 9 alin. (5) din O.U.G. nr. 25/2002, fiind nemotivată în drept; prezumţiile instituite prin decizia contestată încalcă Legea nr. 297/2004 a pieţei de capital.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1294/2011, se susţine, în esenţă, că măsura suspendării este justificată, fiind dovedită condiţia referitoare la cazul bine justificat, câtă vreme actul administrativ criticat şi contestat nu îndeplineşte condiţiile unui act interpretativ, iar în considerarea caracterului calificativ al actului, este evidentă coliziunea actului administrativ cu normele legale imperative.
Reclamanta S.I.F. B. SA susţine şi faptul că este îndeplinită şi condiţia referitoare la prevenirea unei pagube iminente întrucât cele două decizii îi produc prejudicii iminente şi ireparabile prin faptul că dacă nu se suspendă executarea deciziilor menţionate există posibilitatea ca în caz de neîndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în Decizia nr. 994/2011, menţinută prin Decizia nr. 1294/2011, apreciate ca nelegale, să-i fie aplicată o amendă cuprinsă între 274.414,63 RON şi 2.744.246,34 RON, fapt care ar perturba grav funcţionarea sa.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la „cazul bine justificat” întrucât reclamanta nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Aceste împrejurări nu au fost dovedite.
Prin Încheierea din 28 februarie 2012, Înalta Curte a constatat că Decizia nr. 994/2011 a fost emisă în exercitarea atribuţiilor şi competenţelor legale ale C.N.V.M. de a interpreta oficial propriile reglementări conform art. 7 alin. (6) din O.U.G. nr. 95/2002, modificată prin Legea nr. 514/2002.
În altă ordine, reclamanta, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative contestate şi la interpretări ale dispoziţiilor legale reţinute în cuprinsul acestor acte, ori în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ-fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În consecinţă, nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză.
Cât priveşte susţinerile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele în justificarea pagubei iminente nu se prezumă, ci aceasta trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Reclamanta nu a administrat niciun fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
De altfel, reclamanta justifică îndeplinirea acestei condiţii printr-o eventuală amendă care i-ar putea fi aplicată şi care i-ar perturba grav funcţionarea, or, în cazul de faţă o astfel de situaţie nu a fost dovedită.
În altă ordine, pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesar a fi dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat, verificarea îndeplinirii celeilalte condiţii care vizează noţiunea de pagubă iminentă nici nu mai prezintă relevanţă sub aspectul soluţiei care vizează suspendarea executării deciziilor menţionate.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de Societatea de Investiţii Financiare B. SA, astfel cum a fost precizată şi completată, a Deciziilor nr. 994 din 6 octombrie 2011 şi nr. 1294 din 13 decembrie 2011 emise de C.N.V.M., ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare, astfel cum a fost formulată şi completată, de Societatea de Investiţii Financiare B. SA, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4003/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4022/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
