ICCJ. Decizia nr. 3962/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3962/2012
Dosar nr. 2545/2/2010
Şedinţa de la 4 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 2232 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta D.M.E., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii - prin secţia pentru judecători, Consiliul Superior al Magistraturii - prin Comisia pentru Disciplină pentru Judecători, Consiliul Superior al Magistraturii - prin Inspecţia Judiciară pentru Judecători, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.E.A. - judecător la Curtea de Apel Iaşi, G.B. - judecător la Curtea de Apel Iaşi şi E.G. - judecător la Curtea de Apel Iaşi, ca inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că reclamanta a adresat Consiliului Superior al Magistraturii o sesizare privind activitatea profesională a magistraţilor de la Curtea de Apel Iaşi care au soluţionat recursul împotriva Deciziei civile nr. 157 din 27 august 2008 a Tribunalului Iaşi, solicitând în final declanşarea acţiunii disciplinare împotriva acestora.
Actul contestat în speţă - Adresa nr. 2577/IJ/2184/SIJ - constituie răspunsul autorităţii, prin care este adus la cunoştinţa reclamantei rezultatul verificărilor efectuate de Serviciul de inspecţie judiciară pentru judecători, motivele de fapt şi de drept pentru care se consideră ca nejustificată sesizarea Comisiei de Disciplină pentru judecători.
Adresa nr. 2577/IJ/2184 nu este un act administrativ, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, ci constituie o operaţiune administrativă.
Refuzul de emitere a unui act administrativ (inclusiv cel de a realiza operaţiunile administrative prealabile necesare emiterii unui act administrativ) constituie un act administrativ asimilat.
În speţă însă, având în vedere natura juridică a raportului de drept supus judecăţii, s-a constatat că plângerea împotriva refuzului de sesizare a Comisiei de Disciplină formulată de reclamantă nu este admisibilă.
Drepturile şi obligaţiile aparţin şi incumbă exclusiv subiectelor raportului juridic, vizând doar măsura în care modul în care au fost sau nu respectate de magistrat obligaţiile profesionale ce izvorăsc din dispoziţiile legale, regulamentare, de ordin deontologic.
Cum scopul procedurii disciplinare este de apărare a onoarei şi prestigiului profesiei, nu se poate reţine că deciziile luate sunt de natură, prin ele însele, să aducă atingere drepturilor sau intereselor terţilor autori ai sesizărilor.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta D.M.E.
Recurenta a apreciat că în opinia sa actul contestat este un act unilateral de voinţă din partea Inspecţiei Judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) care creează o situaţie juridică nouă şi că prin soluţia pronunţată de secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti se încalcă dreptul său de a se adresa unei instanţe independente şi imparţiale în temeiul art. 52 din Constituţia României.
Criticile recurentei au fost subsumate motivelor de recurs prevăzute de:
- art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece hotărârea cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care instanţa reţine pe de o parte că în speţă nu este vorba de un act administrativ, iar pe de altă parte că prin asimilare este în discuţie totuşi un act administrativ;
- art. 304 pct. 8 C. proc. civ., actul dedus judecăţii fiind greşit interpretat atunci când instanţa se raportează la părţile raportului juridic disciplinar (C.S.M. şi magistraţi);
- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa fondului reducând dreptul reclamantei la o simplă sesizare şi ignorând dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În privinţa acestui text legal s-a arătat că doctrina a lămurit că legiuitorul a înţeles, printr-un artificiu juridic, să pună în relaţie juridică şi pe terţa persoană cu autoritatea emitentă, şi, implicit, cu beneficiarul actului administrativ individual.
Prin întâmpinare, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, insistând pe argumentul prezentat şi în faţa primei instanţe referitor la lipsa caracterului de act administrativ al adresei comunicate recurentei-reclamante în baza art. 451 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin cerere distinctă, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2), art. 451 alin. (4), art. 46 alin. (1), art. 46 alin. (5) şi art. 46 alin. (14) din Legea nr. 317/2004 solicitând sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea acestei excepţii.
Cererea amintită a fost considerată admisibilă şi, însoţită de punctul de vedere al părţii adverse şi de opinia instanţei, a fost înaintată prin încheierea separată din 4 octombrie 2012 Curţii Constituţionale în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Examinând cauza prin prisma normelor legale incidente şi a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl constituie în principal anularea răspunsului-adresă nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 emis de Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru judecători din 13 noiembrie 2009 prin care, urmare sesizării adresate de reclamantă, s-a comunicat acesteia că nu se justifică sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători în privinţa judecătorilor de la Curtea de Apel Iaşi care au pronunţat Decizia civilă nr. 235 din 27 mai 2009, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 451 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Instanţa de control judiciar observă că dezlegarea dată acţiunii de secţia contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este corectă şi în acord cu Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi că niciuna din criticile aduse sentinţei nu este întemeiată.
Aşa cum se poate lesne observa din conţinutul actului contestat, acesta nu îmbracă forma unui act administrativ ce poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ în temeiul Legii nr. 554/2004, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din acest act normativ prin care se lămureşte semnificaţia noţiunii de „act administrativ”, anume „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect: punerea în valoare a bunurilor proprietate publică; executarea lucrărilor de interes public; prestarea serviciilor publice; achiziţiile publice”.
Teza unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 - refuz nejustificat de a soluţiona o cerere - nu se confirmă întrucât sesizarea reclamantei înregistrată la Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru judecători sub nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 a primit un răspuns, justificat legal, aspect care nu poate fi contestat.
Nemulţumirea reclamantei a fost aceea că Inspecţia Judiciară nu a găsit întemeiată cererea sa de sesizare a Comisiei de disciplină pentru judecători, însă un răspuns nefavorabil nu poate fi echivalat unui refuz nejustificat de a soluţiona o cerere în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, respectiv: „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau după caz, a plângerii prealabile”.
În speţă, Inspecţia Judiciară şi-a motivat răspunsul comunicat în conformitate cu art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată prin O.U.G. nr. 59/2009, prin neîndeplinirea cerinţelor stipulate în art. 451 alin. (5) din actul normativ menţionat.
Considerentul central al instanţei de fond este acela că actul contestat nu dă naştere, nu modifică sau stinge raporturi juridice, deci nu este un act administrativ, ci constituie o operaţiune administrativă.
Sunt numai argumente adiţionale referirile făcute de judecătorul fondului la noţiunea de act administrativ asimilat, la răspunderea disciplinară a magistraţilor, la părţile raportului juridic disciplinar, argumente de natură a sublinia că nu există în cauză un refuz nejustificat de a efectua o operaţiune administrativă câtă vreme răspunsul comunicat reclamantei este justificat legal şi nicidecum de natură a atribui considerentelor sentinţei un conţinut contradictoriu sau a concluziona că actul dedus judecăţii a fost greşit interpretat.
În acest context nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ. cărora le-au fost subsumate parte din criticile recurentei.
Nu va fi primită nici critica referitoare la aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), Înalta Curte reţinând că din perspectiva prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) cu referire la art. 2 alin. (1) lit. c) şi i) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, este corectă soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii privind anularea Actului nr. 2577/IJ/2184/SIJ/2009 emis de Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru judecători deoarece acesta reprezintă răspunsul constând în rezultatul verificărilor prealabile pe care Inspecţia Judiciară este obligată să le facă şi să le comunice atât persoanei care a făcut sesizarea, cât şi persoanelor vizate de sesizare, în conformitate cu art. 451 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, modificată prin O.U.G. nr. 59/2009.
Judicios, în considerentele sentinţei recurate se arată că reclamanta are dreptul de a sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, de altfel acest drept a şi fost exercitat, însă din economia textelor legale invocate chiar de recurenta-reclamantă rezultă fără echivoc că, practic, titularul acţiunii disciplinare faţă de judecători este, potrivit legii în vigoare la acea dată, doar Comisia de disciplină pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
În plus, instanţa de contencios nu se poate substitui Inspecţiei Judiciare în evaluarea făcută asupra problemelor cu care a fost sesizată în materia unor eventuale încălcări ale normelor de deontologie profesională de către magistraţii-intimaţi, o intervenţie a instanţei de judecată putându-se face numai în condiţiile reglementărilor în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor cuprinse în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
În acest context, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/204, modificată şi completată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.M.E., împotriva sentinţei civile nr. 2232 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3917/2012. Contencios. Anulare hotărâre... | ICCJ. Decizia nr. 3964/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
