ICCJ. Decizia nr. 4152/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4152/2012
Dosar nr. 60/42/2011
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 12/CC din 14 februarie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, soluţionând conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Târgovişte şi Tribunalul Dâmboviţa, a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii Unitatea Administrativ-Teritorială - Oraşul Pucioasa şi Primarul Oraşului Pucioasa, prin care au solicitat obligarea pârâtei Asociaţia D.I. la comunicarea Hotărârii A.D.I. nr. 26/2010 şi a documentelor de fundamentare, şi a procesului-verbal al şedinţei Adunării Generale din data de 3 decembrie 2010, precum şi anularea în totalitate a Hotărârii nr. 26/2010 şi constatarea nulităţii absolute a Contractului din 29 noiembrie 2010 încheiat cu SC E.P. SRL, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 51 alin. (31) din Legea nr. 51/2006, conform cărora: ”Soluţionarea litigiilor dintre unităţile administrativ-teritoriale sau, după caz, dintre asociaţiile de dezvoltare intercomunitară cu obiect de activitate serviciile de utilităţi publice şi operatori în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor de delegare a gestiunii, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Cererea se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui competenţă teritorială se află sediul operatorului”.
Curtea de apel, coroborând prevederile legale anterior menţionate, a constatat că acest contract este un act administrativ în sensul legii şi, pe cale de consecinţă este atrasă competenţa tribunalului, şi nu a judecătoriei, raţionamentul Tribunalului Dâmboviţa potrivit căruia în cauză sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificările şi completări prin Legea nr. 246/2005, fiind eronat, întrucât cererea cu care a fost învestită a fost întemeiată pe prevederile art. 51 alin. (31) din Legea nr. 51/2006.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Asociaţia D.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 adoptată de Adunarea Generală a Asociaţiei priveşte aprobarea contractului de delegare prin concesionare a gestiunii serviciilor de depozitare, tratare şi valorificare a deşeurilor municipale nepericuloase în judeţul Dâmboviţa.
Astfel, în speţă nu poate fi invocat ca temei juridic art. 51 alin. (31) din Legea nr. 51/2006, acesta neavând legătură cu cauza.
Recurenta mai invocă Sentinţa civilă nr. 646/2012 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în Dosarul nr. 13191/315//2011, prin care instanţa a admis excepţia tardivităţii cererii, reţinându-se că hotărârea nu a fost atacată în termen de 15 zile de la data când a fost adoptată, aşa cum prevede art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 26/2000.
Nici motivarea potrivit căreia în speţă se aplică prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu este legală, deoarece cu actele depuse la dosar s-a făcut dovada că Asociaţia a fost înfiinţată în baza O.G. 26/2000.
Se mai susţine că cele două legi, Legea nr. 51/2006 şi Legea nr. 554/2004, nu-şi găsesc aplicabilitatea în prezenta cauză, obiectul acţiunii nefiind constatarea nulităţii unui contract administrativ.
Recurenta consideră că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (2) din O.G. 26/2000, asociaţia fiind înfiinţată în baza acestui act normativ, potrivit căruia „Hotărârile adunării generale, contrare legii, actului constitutiv sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţiei care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat la cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz".
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acţiunii judiciare.
Competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.
Deci, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în raport cu organul emitent al actului şi în funcţie de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice”.
Conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 „Soluţionarea litigiilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de încheierea, executarea contractelor reglementate de prezenta lege, precum şi a celor izvorâte din neplata contravalorii serviciilor furnizate/prestate este de competenţa instanţelor de contencios administrativ şi fiscal şi se face, cu precădere, în procedură de urgenţă”.
În cauza de faţă, este atacată Hotărârea nr. 26 din 3 decembrie 2010 emisă de A.D.I. prin care s-a aprobat contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciilor de depozitare, tratare şi valorificare a deşeurilor municipale nepericuloase în judeţul Dâmboviţa.
Deci, se solicită anularea unui act administrativ emis de către A.D.I. cu privire la derularea unor raporturi contractuale cu un operator privat.
Prin urmare, obiectul cauzei este circumscris prevederilor art. 51 din Legea nr. 51/2006 pentru că obiectul hotărârii atacate priveşte executarea contractelor reglementate de această lege, iar soluţionarea litigiilor este de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
Înalta Curte apreciază că susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii este neîntemeiată.
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară sunt de utilitate publică, prin efectul Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, prin derogare de la prevederile O.G. nr. 26/2000 - art. 11 din Legea nr. 215/2001, iar persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică (cum este A.D.I.) sunt asimilate autorităţilor publice, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Faţă de împrejurarea că pârâta Asociaţia D.I. este o autoritate publică şi, totodată, emitentă a actului administrativ contestat, curtea de apel a aplicat în mod corect regula prevăzută de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilităţi publice, stabilind competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze pricina de faţă.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Asociaţia D.I. împotriva Sentinţei nr. 12/CC din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4145/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4155/2012. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
