ICCJ. Decizia nr. 4256/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4256/2012
Dosar nr. 1306/2/2011
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub numărul 1306/2/2011 reclamanţii C.C.I., A.R.M., G.I.A., P.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire aferent Dispoziţiei Primarului Municipiului Craiova Judeţul Dolj nr. 32841 din 12 decembrie 2007 şi să o transmită Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul ANRP.
De asemenea, reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtei la plata unor daune morale de 10.000 RON şi la plata de cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat, în esenţă, că prin Dispoziţia Primarului Municipiului Craiova Judeţul Dolj nr. 32841 din 12 decembrie 2007 a fost propusă acordarea de despăgubiri prin echivalent cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, urmare a naţionalizării imobilului situat în municipiul Craiova, compus din teren în suprafaţă de 938 mp şi clădire demolată în suprafaţă construită de 271,25 mp, numiţilor G.I.A. şi P.A.M.
Au mai arătat reclamanţii că dosarul a fost înregistrat la ANRP-CCSD sub nr. 48230/CC, iar la data de 11 august 2010 între reclamanţi şi numiţii G.I.A. şi P.A.M. a intervenit Contractul de cesiune de drepturi nr. 1.525 din 11 august 2010.
S-a mai menţionat că deşi reclamanţii, în calitate de cesionari, au notificat instituţia pârâtă să le elibereze titlul de despăgubire la data de 05 ianuarie 2011, nici până la această dată dosarul nu a fost soluţionat.
Prin Sentinţa nr. 4722 din 12 iulie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâta să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor, aferent Dispoziţiei nr. 32841 din 12 decembrie 2007 emisă de Primarul Municipiului Craiova, în Dosarul nr. 48230/CC, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut în esenţă următoarele.
Dispoziţia de restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către instituţia emitentă, la Comisia Centrală, formându-se Dosarul nr. 48230/CC.
La data de 11 august 2010 între reclamanţi şi numiţii G.I.A. şi P.A.M. a intervenit Contractul de cesiune de drepturi nr. 1.525 din 11 august 2010, reclamanţii, în calitate de cesionari, notificând ANRP să le elibereze titlul de despăgubire la data de 05 ianuarie 2011.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire, iar în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
A reţinut Curtea că în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea pârâtei CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în condiţiile în care, din cuprinsul deciziei şi a dosarului rezulta că terenul în suprafaţă de 938 mp este ocupat de utilităţi publice realizate, bloc M14, utilităţi aferente şi parcare betonată, conform procesului-verbal privind starea de fapt a imobilului încheiat la data de 30 mai 2006, pârâta nu avea nici un motiv, în a solicita prin Adresa nr. 48230/CC din 20 aprilie 2011 lămuriri cu privire la suprafaţa terenului ocupat cu platforma betonată, precum motivul nerestituirii în natură a acestei suprafeţe, toate aceste aspecte rezultând din actele dosarului.
S-a mai apreciat că Decizia Primarului Municipiului Craiova de acordare a despăgubirilor prin echivalent, putea fi atacată de către titularii cedenţi sau de Prefectul Judeţului Dolj în baza Legii nr. 10/2001, în speţa de faţă nefiind pus la îndoială faptul că platforma betonată are natura juridică de utilitate aferentă Blocului M14 şi astfel nu putea fi restituită în natură.
A concluzionat Curtea că în condiţiile în care din actele dosarului nu rezultă data exactă când dosarul a fost înregistrat la autoritatea pârâtă, în condiţiile în care Dispoziţia nr. 32841 a fost emisă la data de la 12 decembrie 2007, se prezumă că în mod rezonabil, acesta a fost înregistrat la ANRP în prima parte a anului 2008, însă, după aproape 3 ani, este inexplicabil cum, după primirea citaţiei în cauza de faţă, 10 martie 2011, pârâta a ajuns la concluzia, la data de 20 aprilie 2011, că sunt necesare clarificări cu privire la suprafaţa terenului ocupat cu platforma betonată, precum motivul nerestituirii în natură a acestei suprafeţe, deşi o asemenea problemă nu a făcut obiectul discuţiei nici cu ocazia emiterii dispoziţiei, cu acest demers practic pârâta întârziind parcurgerea procedurii.
În plus a mai reţinut Curtea că din actele dosarului nu rezultă că acest demers a fost făcut în mod efectiv, întrucât nu există dovada că adresa respectivă a fost transmisă Primăriei municipiului Craiova şi nu există nici adresa de răspuns, la data de 20 iunie 2011, pârâta arătând instanţei că aceste aspecte au fost clarificate.
În condiţiile în care în speţă se prezumă că dosarul reclamantei a fost înregistrat la autoritatea pârâtă în prima parte a anului 2008, pârâta avea obligaţia a-l analiza într-un termen rezonabil, motiv pentru care, Curtea a apreciat această cererea ca fiind întemeiată, constatându-se o nesoluţionare într-un termen rezonabil a cererii reclamanţilor, respectiv de a parcurge procedura prevăzută de art. 16 alin. (4) - (7) din Legea nr. 247/2005, şi de a emite acestora o soluţie la dosarul lor cu privire la emiterea unui titlu de despăgubire.
Curtea a respins cererea de obligare a pârâtului de a transmite Decizia Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul ANRP, întrucât până la acest moment procedural urmează etapa contestării sau nu a Titlului de despăgubire, apoi formularea cererii de opţiune, emiterea Titlului de plată şi/sau Titlului de conversie şi ulterior emiterii acestor acte administrative se pune problema comunicării dosarului acestei Direcţii.
De asemenea, Curtea a apreciat că şi cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune morale este neîntemeiată, întrucât reclamanţii nu au invocat şi dovedit vreun prejudiciu moral, simpla neexecutare a obligaţiei pârâte de a parcurge procedura specială şi de a emite decizia privind titlul de despăgubiri reclamanţilor, într-un termen rezonabil, nu conduce automat la acordarea de daune morale, prejudiciul moral trebuie să fie invocat efectiv şi dovedit, fiind necesar să existe o legătură de cauzalitate între fapta autorităţii şi suferinţa invocată.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac se arată că nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat al Comisiei Centrale cu privire la soluţionarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamanţilor, având în vedere faptul că pârâta nu îşi exercită cu rea-credinţă atribuţiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Se mai arată că în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în condiţiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanţi s-a constatat că dosarul nu este complet, fiind necesară completarea acestuia.
Se mai arată că situaţia juridică a imobilului solicitat este un element important în soluţionarea dosarelor de despăgubire pentru a se putea verifica dacă imobilul poate fi sau nu restituit în natură.
Faţă de aprecierile instanţei de fond că în speţă s-ar fi încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi faptul că procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, se arată că prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 s-a reglementat cadrul normativ pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pentru imobilele ce au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de către organizaţiile cooperatiste sau orice alte persoane juridice.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, se arată că recurenta-pârâtă a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanţilor şi pretenţiile acestora şi în consecinţă capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea următoarelor argumente.
Referitor la primul motiv de recurs, raportat la perioada îndelungată, de circa 3 ani, care a trecut de la data declanşării procedurilor de restituire a unui bun în natură sau în echivalent, prima instanţă a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul al un proces echitabil, susţinerile recurentei privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind justificate.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele învestite cu soluţionarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunţat în mod constant, în materie, instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reclamanţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 5.000 de RON, astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosarul de fond.
Având în vedere soluţia pronunţată în etapa procesuală a recursului, devin incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar instanţa de control judiciar va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ..., ori de către ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 2.000 de RON, motivat de complexitatea şi miza cauzei, de munca îndeplinită de avocat şi de faptul că fondul cauzei a fost soluţionat la al doilea termen de judecată.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4722 din 12 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că reduce cheltuielile de judecată la suma de 2.000 RON cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4258/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4248/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
