ICCJ. Decizia nr. 4270/2012. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4270/2012
Dosar nr. 836/2/2011
Şedinţa publică de la 19 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 836/2/2011 din data de 27 ianuarie 2011, reclamantul J.F., cetăţean sirian, având calitatea de refugiat, a chemat în judecată pârâtul Ministerul Administraţiei Şi Internelor - Oficiul Român Pentru Imigrări - Direcţia Migraţie, solicitând anularea deciziei nr. A1. din data de 27 decembrie 2010 emisă de pârâta prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
Reclamantul a arătat că a obţinut calitatea de refugiat în România în baza deciziei cu nr. 716/R din 22 iunie 2005 a Tribunalului Timiş.
La data de 20 iulie 2010 a depus cererea şi documentaţia necesară pentru acordarea domiciliului stabil în România, iar la data de 27 decembrie 2010, cererea i-a fost respinsă, invocându-se dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 republicată, fără însă a se arăta motivele care au justificat această decizie.
A mai arătat reclamantul că nu a suferit condamnări penale definitive, este angajat, având contractul de muncă nr. CM1. din 01 august 2008, deţine în proprietate un imobil în Timişoara, a fost căsătorit şi în prezent este divorţat în baza sentinţei civile nr. 10919 din 21 noiembrie 2006.
Având în vedere perioada îndelungată în care a locuit în România, precum şi faptul că i-a fost acordat statutul de refugiat pe teritoriul statului român, reclamantul a considerat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 4507 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul J.F., ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut următoarele:
La data de 20 iulie 2010, reclamantul, cetăţean sirian cu statut de refugiat s-a adresat Direcţiei Azil şi Integrare - Oficiul Român Pentru Imigrări, solicitând acordarea dreptului de şedere permanentă în România.
Ca urmare a verificărilor efectuate, Comisia constituită la nivelul Oficiului Român Pentru Imigrări a propus respingerea cererii în temeiul art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, la baza măsurii stând informaţiile transmise de Serviciul Român de Informaţii prin adresa nr. A1. din 23 septembrie 2010 (caracter „strict secret") din care rezultă că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
A apreciat instanţa că documentele cu caracter „secret" comunicate Curţii de Apel şi consultate de completul învestit cu soluţionarea cauzei, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, justifică măsura adoptată de autoritatea pârâtă în sensul respingerii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
C.E.D.O. a statuat în mod constant (ex. cauzele Lupşa şi Kaya contra României) că nicio persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului. În special, ea trebuie să aibă posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţii. În faţa acestui organ de control, persoana respectivă trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie pentru a-şi putea prezenta punctul de vedere şi a respinge argumentele autorităţilor.
În opinia Curţii, măsura a fost supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ în faţa căreia au fost administrate în condiţii de contradictorialitate probe, instanţa având acces la documentaţia cu caracter secret ce a fundamentat măsura atacată, fiind astfel respectate exigenţele accesului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte statutul de refugiat de care beneficiază reclamantul, precum şi împrejurarea că acesta are o şedere continuă mai mare de 5 ani, s-a reţinut că reprezintă condiţii necesare, dar nu şi suficiente pentru acordarea dreptului de şedere permanentă şi nu pot obliga statul să-i acorde acest drept în condiţiile în care prezintă pericol pentru ordinea publică.
3. Recursul reclamantului
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs J.F., solicitând modificarea soluţiei în sensul admiterii cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România.
În motivarea căii de atac, recurentul - reclamant a arătat că sentinţa nu este motivată şi nu răspunde argumentelor privind necesara diferenţiere între pericolul general pe care îl reprezintă un cetăţean provenit dintr-o ţară arabă şi pericolul concret pe care l-ar putea prezenta el însuşi asupra siguranţei naţionale a României, în condiţiile în care a dobândit statul de refugiat, trăieşte de peste 8 ani în această ţară, nu are cazier, este un bun vorbitor al limbii române şi cunoaşte cultura română, are un copil minor, cetăţean român cu domiciliul în România, are proprietăţi, munceşte legal şi are obligaţiile fiscale plătite la zi.
Din punctul de vedere al dreptului european şi al practicii C.E.D.O., recurentul - reclamant a făcut referire la cauza Saadi contra Italiei, în care C.E.D.O. „a remarcat că nu trebuie subestimat pericolul pe care îl reprezintă în prezent terorismul şi a recunoscut că statele întâmpină dificultăţi considerabile pentru a proteja populaţia împotriva terorismului. Totuşi, Curtea apreciază că nu este posibil să se pună în balanţă pe de o parte riscul ca o persoană să fie supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată şi pe de altă parte pericolul pe care l-ar putea reprezenta pentru colectivitate. Perspectiva ca o persoană să constituie o ameninţare gravă pentru colectivitate nu diminuează cu nimic riscul de a fi supusă relelor tratamente dacă ar fi expulzată. În privinţa argumentelor potrivit cărora un astfel de risc trebuie stabilit în baza unor probe solide din care să rezulte că un individ reprezintă o ameninţare pentru securitatea naţională, Curtea a observat că o asemenea susţinere nu se conciliază cu caracterul absolut al art. 3 şi a reamintit că pentru a se aplica art. 3 din Convenţie este suficient să existe riscul ca persoana să fie supusă relelor tratamente în ţara de destinaţie”.
În fine, recurentul - reclamant a arătat că nu s-a opus administrării, ca probe, a documentelor cu caracter cu caracter secret emise de Serviciul Român de Informaţii, dar a solicitat ca acestea să fie analizate în raport cu valorile ce trebuie protejate de stat: dreptul la viaţă, la bune tratamente, dreptul la relaţii fireşti cu copilul minor, cetăţean român, dreptul de proprietate, dreptul la muncă.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Oficiul Român pentru Imigrări a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanţa de fond a analizat documentele clasificate secret de stat pe care s-a întemeiat refuzul acordării dreptului de şedere permanentă, riscul arbitrariului fiind înlăturat.
A mai arătat că beneficiul unei forme de protecţie pe teritoriul României în condiţiile Legii nr. 122/2006 este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea dreptului de şedere permanentă, pentru că gradul de pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională se apreciază de organele competente în domeniu, care au la îndemână mai multe măsuri ce pot fi dispuse faţă de un cetăţean străin. Astfel, pentru motive ce ţin de ordinea publică şi siguranţa naţională, prevederile legale oferă posibilitatea de a dispune împotriva unui străin de la refuzul acordării vizei de intrare, nepermiterea intrării, acordarea deciziei de returnare, instituirea interdicţiei de intrare în ţară, refuzul acordării dreptului de şedere permanentă până la declararea ca indezirabil a acestuia, toate în funcţie de gradul de pericol social pentru ordinea publică şi siguranţa naţională pe care un străin îl prezintă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurentul - reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurentul - reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul, considerat nejustificat, al rezolvării cererii sale de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, transmis prin adresa nr. A1. din 27 decembrie 2010, emisă de Oficiul Român pentru Imigrări - Direcţia Migraţie.
Cererea a fost respinsă în temeiul prevederilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul juridic al Străinilor din România, potrivit cărora una dintre condiţiile pentru acordarea dreptului de şedere permanentă în România este aceea ca solicitantul să nu prezinte pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
Documentele cu caracter secret pe baza cărora s-a ajuns la această concluzie au fost verificate de judecătorul fondului, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, astfel că recurentul - reclamant a beneficiat de garanţiile de ordin procesual împotriva arbitrariului, avute în vedere în hotărârile pronunţate de C.E.D.O., în cauzele Kaya şi Lupşa c. României ori în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (dec.763/2006).
Totodată, sentinţa cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, îndeplinind exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei autorităţii publice de a nu rezolva cererea unei persoane, iar excesul de putere este definit în art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Prin prisma acestor coordonate normative, datele speţei nu pot conduce la concluzia că, în cazul recurentului - reclamant, dreptul de apreciere al autorităţii intimate ar fi fost exercitat abuziv, cu încălcarea echilibrului rezonabil între interesul public al păstrării ordinii publice şi siguranţei naţionale, pe de o parte, şi drepturile fundamentale ori interesele legitime private invocate de recurentul - reclamant, pe de altă parte, autorităţile statale având dreptul de a stabili condiţiile şederii unui străin pe teritoriul statului respectiv.
Considerentele avute în vedere de C.E.D.O. în cauza Saadi c. Italiei nu pot fi reţinute în sensul urmărit de recurentul - reclamant, pentru că refuzul acordării dreptului de şedere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de şedere de care beneficiază deja în virtutea statutului de refugiat [art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002], astfel că, în prezenta cauză, nu se pune problema expulzării şi a riscului de a fi supus la rele tratamente.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de J.F. împotriva sentinţei nr. 4507 din 28 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 427/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4315/2012. Contencios → |
|---|
