ICCJ. Decizia nr. 4315/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4315/2012
Dosar nr. 12028/2/2010
Şedinţa publică de la 23 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii I.B.P. şi A.R.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - prin C.C.S.D., ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:
- obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conţină Titlul de despăgubire ca răspuns la dispoziţia nr. D1. din 12 august 2008 emisă de Primăria Municipiului Deva, Hunedoara;
- obligarea pârâtei la transmiterea deciziei către Direcţia pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.;
- obligarea aceleiaşi pârâte la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale suferite ca urmare a refuzului emiterii titlului de despăgubire;
- obligarea în solidar la plata daunelor a funcţionarului căruia i-a fost atribuit dosarul spre soluţionare,
- precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, s-a arătat de către reclamanţi că la data de 9 august 2001 a depus notificarea înregistrată sub nr. 192 la Primăria Municipiului Deva, care, prin dispoziţia nr. D1. din 12 august 2008, a dispus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat, dispoziţie comunicată şi C.C.S.D., formându-se Dosarul nr. 42057/CC.
Reclamanţii au mai arătat că, au devenit titularii drepturilor aferente dispoziţiei nr. D1./2008, în baza Contractului de cesiune de drepturi nr. C1. din 22 octombrie 2010, intervenit între ei şi cedenţii H.A. şi B.E., aceştia din urmă fiind moştenitorii defunctului H.A.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 5156 din 19 septembrie 2011 a admis, în parte, acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâta să finalizeze procedura administrativă de emitere a deciziei de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor.
De asemenea, a respins celelalte capete de cerere şi a obligat C.C.S.D. să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 500,00 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în lipsa unui termen prevăzut de lege,autorităţile administrative competente erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil, termen care a început să curgă de la data declanşării procedurii administrative (anul 2001) iar nu de la data înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale.
Referitor la solicitarea reclamanţilor de obligare a pârâtei să transmită, apoi dosarul A.N.R.P. pentru acordarea despăgubirilor în numerar, Curtea reţine ca aceasta este o operaţiune obligatorie pentru pârâtă, în succesiunea evenimentelor reglementate în procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, urmând să fie dusă la îndeplinire potrivit acestor dispoziţiilor legale.
Referitor a capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat acordarea danelor morale, s-a reţinut a fi neîntemeiat, deoarece reclamanţii nu au motivat în concret în ce au constat aceste daune.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Statul Român prin C.C.S.D.
Recurenta a susţinut că, instanţa de fond în mod greşit a reţinut, în speţă, că nu a fost parcursă etapa evaluării, întrucât dosarul de despăgubire nr. 42057/CC fost transmis la evaluator, fiind întocmit raportul de evaluare.
Prin ceea de-a doua critică recurenta a susţinut că în mod neîntemeiat instanţa de fond a obligat pârâta la plata sumei de 500,00 RON cu titlu e cheltuieli de judecată, întrucât C.C.S.D. este o entitate în subordinea Ministerul Finanţelor, neavând buget propriu. Pe de altă parte, recurenta susţine că nici nu s-a opus cererii formulate pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat.
În fapt, printr-o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2011, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. D.Z., municipiul Deva, judeţul Hunedoara.
Prin dispoziţia nr. D1./2008 Primăria Municipiului Deva în calitate de entitate notificată a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat şi a transmis dosarul aferent dispoziţiei amintite Secretariatului C.C.S.D., formându-se astfel Dosarul cu nr. 42057/CC.
În cadrul procedurii administrative reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt prevăzute a fi parcurse mai multe etape: etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor şi etapa evaluării.
În cauză, aşa cum rezultă din întâmpinarea formulată de pârâtă, deşi dosarul reclamanţilor a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat în baza Legii nr. 10/2001, etapa evaluării nu a fost însă parcursă, autoritatea pârâtă menţionând că „urmează ca în viitoarea şedinţă a Comisiei, dosarul să fie atribuit unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare”.
De reţinut este faptul că, pe rolul autorităţii pârâte, dosarul aferent dispoziţiei nr. D1. a fost înregistrat la data de 20 februarie 2008 sub nr. 42057/CC şi, timp de aproximativ 10 ani, acesta se află spre rezolvare, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor lor, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa C.E.D.O., luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată.
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamant şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluţionarea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care acesta priveşte cu speranţă legitimă.
Prin urmare, amânarea în soluţionarea cererii, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.”
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să transmită dosarul A.N.R.P., urmează să se constate că în mod corect instanţa de fond a reţinut că această cerere reprezintă de fapt o operaţiune obligatorie pentru pârâtă, fiind reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, şi prevăzând parcurgerea mai multor etape pentru acordarea măsurilor reparatorii.
Înalta Curte nu poate primii nici critica cu privire a greşita acordare a cheltuielilor de judecată, văzând dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată sunt suportate de partea care cade în pretenţii.
Având ca fundament aceste dispoziţii legale s-a admis ideea că la baza răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părţii.
Or, culpa procesuală a pârâtei rezultă implicit din soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Examinând şi din oficiu hotărârea recurată, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa motivelor de casare recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate,
Respinge recursul declarat de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 5165 din 19 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Cu opinia separată a doamnei judecător I.R., astfel:
Admite recursul, modifică sentinţa recurată, în sensul obligării autorităţii pârâte să finalizeze procedura prin emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile, de la 15 mai 2013.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4270/2012. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 4324/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
