ICCJ. Decizia nr. 4356/2012. Contencios

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

Prin sentința civilă nr. 425 din 31 ianuarie 2001, Judecătoria Mediaș a admis cererea formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat prin Consiliul Local Mediaș în contradictoriu cu pârâtele O.C. și O.L., prin curator I.V.M. și a constatat că reclamantul a dobândit în proprietate imobilul înscris în CF nr. A Mediaș top a-b compus din casă și grădină, în aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 111/1951, respectiv, a dispus intabularea dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil.

în motivarea hotărârii, instanța a reținut că proprietarii tabulari "au părăsit imobilul cu mult timp în urmă, de cel puțin 20 de ani funcționând în imobil un bar", caz în care, în raport de prevederile art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 și ale art. 111 C. proc. civ., se impune admiterea cererii formulate de reclamant la data de 22 noiembrie 2000, cu consecința constatării dobândirii dreptului de proprietate de către stat cu privire la imobilul în litigiu.

Totodată, instanța a apreciat că, în raport de prevederile art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, se impune intabularea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară cu privire la acest imobil.

Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2006 la Judecătoria Mediaș, reclamanții H.H.K., H.H.M. și H.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâții SC T. SRL, U.M. și Municipiul Mediaș să se constate inopozabilitatea față de ei a sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, să se constate nulitatea contractului de schimb imobiliar prin care subapartamentul nr. 1, cu nr. top a/II și b/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II și b/II/II, transcrise în CF nr. B. Mediaș, au fost înstrăinate către SC T. SRL și respectiv, a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A Mediaș, nr. top. a, b, cu nr. top a/I și b/I, transcris în CF nr. B Mediaș, precum și a contractelor de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3 din CF nr. A Mediaș, cu nr. top. a/II, și b/II/III, către terțe persoane.

Prin aceeași cerere, reclamanții au cerut ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus arătat, inclusiv, restabilirea situației de carte funciară, invocând incidența dispozițiilor art. 480, 481 C. civ., art. 20 și 204 din Legea nr. 10/2001,art. 20 alin. (1) din H.G. nr. 498/2003 și art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

în motivarea cererii, reclamanții au susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea tabulară a autoarei lor, O.C. (L.) care a decedat în anul 1974 și că acesta a fost preluat de stat prin naționalizare, fiind evidențiat în anexa la Decretul nr. RR/1958 eronat, pe numele soțului autoarei lor.

Reclamanții au susținut că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român s-a realizat în baza sentinței civile nr. 4265/2001 a Judecătoriei Mediaș, pronunțată în contradictoriu cu autoarea lor decedată, fără a fi chemați în proces, caz în care nu le este opozabilă.

Reclamanții au susținut, totodată, că motivele reținute în justificarea faptului abandonării imobilului nu sunt fondate, întrucât, începând cu anul 1991, au adresat Primarului Municipiului Mediaș numeroase solicitări de restituire a averii autoarei lor, O.C. (L.).

Prin sentința civilă nr. 2800 din 6 octombrie 2006, Judecătoria Mediaș și-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Sibiu, întrucât valoarea obiectului cererii de chemare în judecată depășea 5 miliarde ROL.

Cererea de chemare în judecată a fost completată la data de 7 decembrie 2006, în sensul că reclamanții au chemat în judecată și pe pârâții D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A. și M.N., precum și SC G.C. SA Mediaș, cerând să se constate, pentru aceleași motive, nulitate contractelor de vânzare- cumpărare prin care au fost înstrăinate apartamente din imobilul în litigiu în favoarea persoanelor fizice.

Reclamanții au mai precizat că pârâtă în cauză pârâtă este SC D.T. SA și nu SC T. SRL, rezultat al fuziunii acesteia din urmă cu alte societăți.

Prin sentința civilă nr. 272 din 22 februarie 2007, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins cererea.

în motivarea sentinței s-a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, potrivit mențiunilor de sub B 8 și 9 din CF nr. A. Mediaș a fost înscris în favoarea numitei O.C. - soția lui I.H. și respectiv, O.L.H. (care este una și aceeași persoană), și mai apoi, în favoarea Statului Român, în temeiul sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Instanța a constatat că, în perioada aprilie - mai 2002, Primăria Mediaș a înstrăinat imobilul prin încheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu chiriașii cumpărători, precum și a unui contractul de schimb încheiat cu SC T. SRL (autoarea SC D.T. SA).

Instanța a reținut că atâta timp cât înstrăinarea imobilului s-a realizat după înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, în temeiul unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă, în raport de prevederile art. 1848 C. civ., precum și de cele ale art. 47 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, pârâții trebuie considerați ca fiind subdobânditori de bună credință, iar contractele menționate, ca fiind valabil încheiate.

Instanța a statuat că nu poate primi cererea privind constatarea inopozabilității hotărârii judecătorești în baza căreia statul și-a intabulat dreptul, întrucât, pe de o parte, reclamanții sunt succesorii pârâtei din hotărâre, iar, pe de altă parte, o asemenea cerere nu este admisibilă în condițiile art. 111 C. proc. civ.

Cât privește cererea în revendicare, instanța a reținut că nu poate fi primită, pe de o parte, în raport de intrarea în vigoare a legii de reparație sub a cărei incidență cade imobilul în litigiu, Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, față de faptul că reclamanții nu sunt în posesia unui titlu de proprietate care să stea la baza formulării unei acțiuni în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 247/A din 21 septembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți.

în motivarea deciziei, instanța a reținut că, deși este real că reclamanții nu au fost citați în procesul finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș și nu au luat la cunoștință despre înscrierea dreptului de proprietate al statului decât cu ocazia verificărilor efectuate în vederea declanșării procesului de revendicare, sentința beneficiază de puterea lucrului judecat, întrucât este rezultatul unei verificări jurisdicționale.

în atare condiții, instanța a reținut că nu poate fi primită cererea în constatarea inopozabilității acestei hotărâri și că reclamanții nu pot invoca cu succes că ar fi titularii unui drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai constatat că, deși raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cum eronat a reținut prima instanță, nu poate fi primită nici cererea în constatarea nulității actelor de înstrăinare ale imobilului în litigiu, încheiate de SC G.C. SA Mediaș cu persoanele fizice după expirarea termenului legal de notificare, întrucât se constată că reclamanții nu au urmat inițial calea acestei legi de reparație, ci au formulat notificare abia în anul 2005, caz în care cumpărătorii sunt subdobânditori de bună credință.

Cât privește cererea în revendicare, instanța a statuat că reclamanții au pretins prin cererea dedusă judecății că titlul statului cu privire la imobilul în litigiu nu este un titlu valabil, întrucât Decretul nr. 111/1951, invocat în considerentele sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, în baza căruia s-a reținut că statul a dobândit dreptul de proprietate, era un act normativ abuziv.

în atare condiții, instanța a reținut că reclamanții au supus analizei o cerere în revendicare privind un imobil care cădea în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, cerere care nu putea fi primită în raport de prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, întrucât reclamanții aveau a urma, în scopul obținerii fie a retrocedării, fie de măsuri reparatorii, calea legii speciale de reparație, anume calea Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 7164 din 18 noiembrie 2008, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia, a admis apelul a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași Ttribunal.

în motivarea deciziei, instanța a reținut că obiectul acțiunii deduse judecății de reclamanți îl formează constatarea nulității unor contracte încheiate de stat cu persoane fizice în perioada 2001 - 2002 și ca urmare obligarea pârâților să le predea în proprietate bunurile cumpărate, cu restabilirea situației anterioare de carte funciară.

în raport de obiectul cererii deduse judecății, instanța de recurs a statuat că instanțele de fond au reținut greșit inadmisibilitatea cererii, întemeiată pe prevederile dreptului comun, art. 480, 481 C. civ., argumentat de faptul că există o lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001.

Anume, instanța de recurs a constatat că Legea nr. 10/2001 nu este incidentă raportului juridic dedus judecății, cât timp imobilul în litigiu a fost preluat de stat în temeiul unei hotărâri judecătorești în anul 2001, adică într-o perioadă ce excede ariei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de recurs a mai reținut și că instanțele de fond au procedat la o analiză formală a valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, în raport de excepția de inadmisibilitate reținută greșit cu privire la capătul principal de cerere, respectiv au statuat confuz cu privire la excepția prescriptibilității cererii în anularea actelor de înstrăinare, precum și cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată în raport de prevederile sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

în rejudecare, reclamanții și-au completat cererea în sensul că au solicitat chemarea în proces și a pârâților P.I., D.M., C.E., în calitatea de moștenitori ai defunctei P.P., a lui B.M., B.G., D.M., ultimii în calitatea de cumpărători alături de soți/soții, precum și anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia, în calitate de cumpărători, și obligarea lor să le predea în deplină posesie și proprietate apartamentele pe care le-au dobândit în baza unor astfel de contracte.

Prin sentința civilă nr. 883 din 4 octombrie 2010, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții H.H.K. și H.H.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Mediaș prin Primar, și a constatat inopozabilitatea sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, în ceea ce privește imobilul din CF nr. A Mediaș, nr. top. a, b față de reclamanți.

Prin aceeași sentință, au fost respinse cererile în constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare și de predare a proprietății și posesiei imobilului situat din Mediaș, P-ța F., ce se identifică în CF nr. A Mediaș, sub nr. top. a și b, respectiv, de restabilire a situației anterioare de CF, formulate de reclamanții H.H.K. și H.H.M. în contradictoriu cu pârâții SC D.T. SA, SC G.C. SA Mediaș, M.N. prin moștenitor P.C.D., D.M., D.M. junior, B.M., B.G., B.Gh., D.I.S., P.I., M.A. și M.N., D.Ma., C.E., P.I. - moștenitor al lui P.P., P.Io., B.Mi., U.G. prin mandatar D.M.

Totodată, a fost a respinsă cererea formulată de reclamantul H.R., pentru lipsa calității procesuale active.

în motivarea sentinței, instanța a reținut că, potrivit mențiunilor CF nr. A. Mediaș, imobilul în litigiu, ce se identifică sub nr. top. a, b, a fost proprietatea lui O.C. (1 părți B 8) și O.L.H. (1 părți B 10), care este una și aceeași persoană, pentru ca, prin încheierea nr. 1489/2001, în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, dreptul de proprietate asupra imobilului să fie intabulat în favoarea Statului Român.

Cu privire la sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, instanța a reținut că deși nu are autoritate de lucru judecat față de prezenta cauză, întrucât nu există identitate de obiect, părți și cauză, aceasta este opozabilă reclamanților.

Instanța a reținut că această concluzie se impune întrucât hotărârea judecătorească menționată a intrat în puterea lucrului judecat și a produs efecte juridice, chiar dacă fost pronunțată în contradictoriu doar cu pârâta O.C./O.L., adică în condiții de nelegalitate, dat fiind că pârâta era decedată și nu necunoscută, caz în care trebuiau citați în proces moștenitorii acesteia.

Instanța a reținut, pentru aceleași considerente, că nu poate fi primită cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de persoanele fizice în procedura Legii nr. 112/1995 și nici cererea de restabilire a situației de carte funciară, întrucât subdobânditorii au fost de bună-credință la încheierea contractelor, operațiune care s-a efectuat după expirarea termenului de notificare prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța a reținut că soluția se impune justificat și de faptul că termenul legal în care se putea solicita anularea contractelor de vânzare-cumpărare, potrivit dispozițiilor legii speciale, art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost depășit.

Spre deosebire de situația cumpărătorilor, instanța a constatat că vânzătorul, Municipiul Mediaș, a fost de rea credință la încheierea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, întrucât avea cunoștință de existența cererilor de restituire a imobilului formulate încă din anul 1991 de moștenitorii fostului proprietar tabular, H.C.L. - O.

în fine, instanța a reținut că nu poate proceda la predarea imobilelor în litigiu către reclamanți cât timp nu au cerut și anularea încheierilor de intabulare și cât timp nu are competența de a desființa decizia civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Prin decizia civilă nr. 67 din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții H.H.K. și H.H.M. și de pârâta SC D.T. SA Mediaș și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a admis cererea formulată de reclamanți și a constatat nulitatea contractului de schimb imobiliar, autentificat sub nr. PP/2004 de Biroul Notarial Public L.F., prin care SC D.T. SA Mediaș a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. B Mediaș, subapartament 1, cu nr. top. a/II; b/II/I și subapartamentul nr. 2, cu nr. top a/II; b/II/I,I transcris în CF nr. C. Mediaș convertită în CF nr. D. Mediaș.

Totodată, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta U.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 din CF nr. A. Mediaș nr. top a/I și b/I transcris în CF nr. E. Mediaș convertită în CF nr. D. Mediaș, precum și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC G.C. SA Mediaș, în calitate de vânzător, și D.M., B.M., B.G., D.I.S., P.I., M.A., M.N., în calitate de cumpărători, prin care s-a transmis în favoarea cumpărătorilor dreptul de proprietate asupra subapartamentului nr. 3 din CF nr. A. Mediaș top a/II, b/II/III.

în consecință, instanța a obligat pe pârâți să predea reclamanților în deplină posesie și proprietate apartamentele și subapartamentele pe care le au în posesie din imobilul situat în Mediaș P-ța F., jud. Sibiu, intabulat în CF nr. A. Mediaș top a, b convertită în CF nr. D. Mediaș și a dispus restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului susmenționat.

Prin aceeași decizie, instanța a respins capătul de cerere vizând inopozabilitatea sentinței nr. 425/2005 pronunțată de Judecătoria Mediaș și a menținut admiterea excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamantului H.R.

Prin aceeași decizie, instanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.R.

în motivarea deciziei, instanța a reținut că reclamantul H.R. nu are calitate procesuală activă, în condițiile în care imobilul în litigiu face parte din masa succesorală rămasă după bunica sa, iar tatăl său este în viață, reclamant în prezenta cauză.

Instanța a reținut că soluția se impune și în raport de înscrisul intitulat "înțelegere" încheiat la 26 februarie 1999, încheiat de S.H. (mătușa reclamantului) și H.H., prin care au convenit ca averea rămasă de la familia lor, care se va restitui, să rămână lui H.R., dacă vreunul dintre ei va muri înaintea celuilalt, întrucât această "înțelegere" are valoarea unui pact asupra unei succesiuni nedeschise și ca atare, este lovită de nulitate absolută, în condițiile dispozițiilor art. 965 C. civ.

Relativ la sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, instanța a constatat că nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 1201 C. civ., dat fiind că părțile sunt diferite, obiectul pricinii este diferit (constatarea dobândirii dreptului de proprietate de către stat, și respectiv, revendicarea imobilului de foștii proprietari), cauza fiind, de asemenea diferită (faptul abandonării proprietății, respectiv, faptul ocupării proprietății de alte persoane, fără drept).

Relativ la această sentință, instanța a statuat că nu poate primi cererea de constatare a inopozabilității, justificat de faptul că, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevederilor art. 111 C. proc. civ., cât timp reclamanții cer constatarea unui fapt și nu a unui drept, iar, pe de altă parte, o atare constatare nu este necesară, cât timp reclamanții nu au fost părți în proces, iar antecesoarea lor nu numai că nu a fost legal citată, dar nu avea nici capacitate de folosință la data pronunțării sentinței, fiind decedată, caz în care această hotărâre judecătorească nu are efecte față de reclamanți.

Instanța apreciază că titlul statului, constituit chiar și în aceste condiții, este opozabil reclamanților din momentul intabulării în cartea funciară, astfel că acțiunea în revendicare este admisibilă, în varianta comparării titlurilor de proprietate.

în ce privește buna sau reaua credință a statului la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, instanța de apel a observat că, încă din 1991, numitul O.C.I.M., cumnatul reclamantului H.H.K., a cerut în numele acestuia, restituirea imobilelor preluate de stat din patrimoniul părinților săi, H.H. și H.C. și că o solicitare similară a fost reiterată de reclamant personal în 1999, dată la care a procedat la individualizarea imobilele revendicate.

în atare condiții, instanța a apreciat că nu se poate constata buna-credință a Primăriei Municipiului Mediaș la momentul sesizării, în anul 2000, a instanței de judecată în scopul declarării imobilul în litigiu ca bun abandonat de foștii proprietari și respectiv, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu pârâții persoane fizice.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare, instanța de apel a constatat că au fost încheiate în anul 2002, însă în condițiile preferențiale stabilite prin Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului.

Or, câtă vreme dreptul de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu a fost intabulat în 2001, instanța a constatat că apartamentele nu puteau face obiectul înstrăinării de către Primăria Municipiului Mediaș în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 112/1995 (art. 1).

Instanța a observat, totodată, că subdobânditorii apartamentelor, cu o minimă diligență, prin lecturarea cărții funciare la momentul formulării cererilor de cumpărare către Primăria Municipiului Mediaș, în anul 1996, puteau lua la cunoștință că nu Statul Român este proprietar, ci antecesoarea reclamanților, caz în care, buna credință a acestora este îndoielnică.

Față de situația de fapt stabilită, instanța de apel a reținut că, atât timp cât vânzătorul, Primăria Municipiului Mediaș, știa că imobilul vândut este bunul altei persoane, care l-a și revendicat, vânzarea efectuată către chiriași a fost o operațiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită, motiv pentru care în raport de prevederile art. 948 și 968 C. civ. este nulă absolut.

Aceasta, întrucât actele de înstrăinare au fost încheiate de vânzător în frauda dreptului proprietarului și pe riscul cumpărătorului, caz în care sunt lovite de nulitate absolută și în virtutea adagiului "fraus omnia corrumpit", cu mențiunea că este suficient ca reaua credință să existe la vânzător pentru a atrage nulitatea contractului, în întregul său.

Instanța a reținut, totodată, că și în cazul revendicării întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor, rezultă că reclamanții au câștig de cauză, întrucât titlul lor provine de la un proprietar tabular, prin succesiune, în timp ce titlul pârâților provine de la un terț, de rea credință, motiv pentru care este mai caracterizat primul titlu, cu mențiunea că, de esența acțiunii în revendicare prin comparare de titluri este faptul că nu se cere anularea nici unuia dintre ele, fiind practic lipsit de eficiență titlul mai puțin caracterizat.

Instanța a mai reținut că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă imobilului în litigiu, pentru că nu a fost preluat în perioada de referință a acestei legi (aspect tranșat de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare), nici termenul în care se puteau ataca actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu este aplicabil, termen care, de altminteri, fiind expirat la 14 august 2002, nu putea fi aplicabil unor contracte care nu erau perfectate la acea dată.

Chiar dacă nu ar fi fost respinsă notificarea formulată de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001, ca tardiv formulată, instanța constată că Legea nr. 10/2001 nu era incidentă speței, față de data la care a devenit proprietar Statul Român.

Cât privește contractul de schimb, intervenit între Primăria Municipiului Mureș și SC T. SRL, autoarea SC D.T. SRL, instanța de apel a statuat că, în raport de prevederile art. 1405 și urm. C. civ., este de asemenea, lovit de nulitate.

Aceasta, întrucât, în condițiile în care prin prezenta hotărâre, care are un caracter declarativ, s-a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul de proprietate, exercitat neîntrerupt, astfel că pârâtul Municipiul Mediaș nu a avut niciodată în proprietate imobilul în litigiu, pe care să îl schimbe cu imobilul pârâtei SC D.T. SRL.

în justificarea concluziei, instanța a statuat, totodată, că, reaua credință de care a dat dovadă Municipiul Mediaș, analizată în ce privește calitatea sa de proprietar asupra imobilului în litigiu, este de natură a vicia și actul de schimb, sancționându-l cu nulitate absolută.

Față de considerentele reținute, instanța a constatat că reclamanții sunt proprietari ai imobilului în litigiu, în temeiul art. 480 C. civ., și că, pe cale de consecință, pârâții urmează a fi obligați să predea posesia imobilului, cu restabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta SC D.T. SA, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Mediaș, invocând incidența art. 304 pct. 6, 8 și 9, art. 3041și art. 312 C. proc. civ., precum și pârâții P.C.D., B.G., B.Gh., D.I.S., D.M., D.M. Jr., D.Ma., C.E., P.I., B.M. și B.Mi., invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în motivarea recursului, pârâta SC D.T. SA a susținut că instanțele de fond, în mod eronat, au înlăturat, în ceeea ce o privește, aplicarea principiului "error communis facit jus", incident în cauză cât timp titlul în baza căruia statul și-a intabulat titlul de proprietate îl constituie o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Pârâta susține că buna-credință a antecesoarei sale SC T. SRL la momentul încheierii contractului de schimb cu Municipiul Mediaș, potrivit probatoriului administrat, este mai presus de orice îndoială, atâta timp cât s-a încrezut în mențiunile cărții funciare și cât timp dreptul coschimbașului, Municipiul Mediaș, avea însușirile necesare pentru a fi transmis în mod valabil, în condițiile prevăzute de prevederile art. 33 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 7/1996.

Pârâta susține că în mod eronat instanța de apel a constatat buna credință a părților contractante doar din perspectiva conduitei coschimbașului Municipiului Mediaș, nu și din perspectiva conduitei autoarei sale SC T. SRL, omițând să se pronunțe asupra bunei sau relei sale credințe, în condițiile art. 1898 C. civ.

Pârâta susține, totodată, că securitatea și stabilitatea raporturilor juridice este grav afectată în momentul în care, după 7 ani, coschimbașului îi este imputată o lipsă de diligență și de prevedere justificată pe omisiunea de a se îndoi asupra forței unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile și solicită ca, la analiza acestui principiu, să se aibă în vedere cele statuate prin considerentele hotărârii din 16 octombrie 2006 date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza R. împotriva României și respectiv, ale deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

în motivarea recursului, pârâtul Municipiul Mediaș susține că instanța de apel, constatând că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului abia în anul 2001, motiv pentru care nu i-ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8) și respectiv, a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal prin înlăturarea de la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9).

în argumentarea criticilor, pârâtul susține că imobilul în litigiu a fost preluat de stat anterior anului 1989, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că doar intabularea dreptului de proprietate al statului s-a realizat în anul 2001, în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Raportat la considerentele deciziei nr. 7164 din 18 noiembrie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtul susține că s-ar putea deduce că preluarea imobilului în litigiu excede sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, dar afirmă că aceste constatări ale instanței de control judiciar sunt eronate, atâta timp cât reclamanții recunosc că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind menționat la poziția A din anexa la decret.

în atare condiții, pârâtul susține că se impunea concluzia potrivit căreia reclamanții nu aveau deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., ci trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, în scopul obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de această lege de reparații, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cât privește actele de înstrăinare pe care le-a încheiat cu privire la imobilul în litigiu în procedura Legii nr. 112/1995, pârâtul susține că în cauză erau incidente prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, prin care s-a statuat un termen în care acestea puteau fi atacate în justiție, termen care a fost depășit de reclamanți.

în justificarea bunei sale credințe, pârâtul afirmă că atât contractele de vânzare-cumpărare, cât și contractul de schimb au fost încheiate după momentul expirării termenului prevăzut de dispoziția legală menționată, 14 februarie 2002, în condițiile în care, până la această dată, reclamanții nu înregistraseră notificare.

Pârâtul susține, totodată, că buna sa credință este dovedită și de împrejurarea că reclamanții nu au atacat sentința nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, motiv pentru care această hotărâre își produce efectele, caz în care, constatarea instanței de apel referitoare la caracterul pur declarativ al acestei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este greșită.

în justificarea acestei apărări relative la buna credință pârâtul prezintă și doctrina juridică.

în fine, pârâtul susține și că, deși a dispus anularea actelor de înstrăinare a imobilului în litigiu, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la încheierile de carte funciară.

Pârâtul susține, totodată, că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6).

în argumentarea criticii, pârâtul arată că deși contractul de schimb a avut ca obiect două imobile, anume, pe de o parte, subapartamente nr. 1 și 2 din imobilul transcris în CF nr. B din CF nr. A Mediaș, iar pe de altă parte, apartamentul nr. 1 identificat în CF nr. B, sub nr. top. c/2/I, transcris din CF nr. F., fără vreo legătură cu proprietatea familiei H., în mod eronat instanța de apel a anulat contractul în întregime.

în motivarea recursurilor, pârâții persoane fizice au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480, 948 și 968 C. civ., art. 26 pct. 2, art. 30 pct. 1 și art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, precum și a deciziei nr. 38/2008 a secțiilor unite a înaltei Curți de Casație și Justiție.

în motivarea recursurilor, pârâții susțin că instanța de apel a statuat că este învestită cu acțiune în "anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași și predarea în posesie a imobilului", care este o acțiune de drept comun căreia îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ.

Pornind de la această constatare, pârâții procedează la o analiză a situației juridice a imobilului în litigiu, distingând între două ipoteze: ipoteza în care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și situația în care se reține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului numai în anul 2001.

în ambele ipoteze, pârâții susțin că acțiunea dedusă judecății nu era admisibilă: în prima ipoteză, pentru că reclamanții aveau a urma calea legii speciale, a Legii nr. 10/2001 pentru valorificarea pretențiilor, iar, în cea de-a doua ipoteză, inadmisibilitatea acțiunii derivă din faptul că succesorii foștilor proprietari citați nelegal în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 425/2001 aveau dreptul să exercite căile de atac legale și să ceară desființarea acestei hotărâri, apoi rectificarea cărții funciare și mai apoi anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Pârâții susțin că atâta timp cât sentința nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș este opozabilă reclamanților, acestora le sunt opozabile și efectele produse de această hotărâre, anume, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu de către stat și înstrăinarea sa în mod valabil și cu bună credință.

Pârâții susțin că această concluzie se impune și justificat de faptul că la momentul încheierii actelor de înstrăinare, vânzătorul Primăria Municipiului Mediaș, avea cunoștință de faptul că notificarea pe care o formulaseră reclamanții în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin dispoziția nr. DD/2006 a Primarului Municipiului Mediaș, soluție menținută prin sentința civilă nr. 1279/2006 a Tribunalului Sibiu, iar cumpărătorii s-au încrezut în cuprinsul cărții funciare, în care nu era notată nicio sarcină.

Statuând în sens contrar, pârâții susțin că instanța de apel a ignorat principiul securității raporturilor civile, precum și dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.

în fapt, pârâții susțin că imobilul în litigiu a fost preluat prin naționalizare de stat, care l-a stăpânit timp de 60 de ani sub nume de proprietar, fără ca însă să-și înscrie dreptul în cartea funciară, măsură dispusă legal prin sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, la o dată la care în cartea funciară nu era notată nicio notificare sau vreo cerere de retrocedare din partea foștilor proprietari, caz în care, imobilul a fost înstrăinat valabil către terțe persoane.

Relativ la această situație de fapt, pârâții invocă incidența prevederilor art. 26 pct. 2 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora dreptul de proprietate dobândit de stat prin efectul legii sau prin expropriere este opozabil față de terți chiar fără înscriere în cartea funciară, precum și pe cele ale art. 31 din aceeași lege, potrivit cărora cuprinsul cărții funciare se consideră exact în folosul persoanei care, în virtutea unui act juridic, cu titlu legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară.

Pârâții susțin, totodată, că soluția instanței de apel relativă la constatarea nulității actelor de înstrăinare în temeiul dispozițiilor art. 948 și 968 C. civ., justificată pe lipsa calității vânzătorului de proprietar al imobilului înstrăinat, respectiv, pe caracterul speculativ și fraudulos al actelor de înstrăinare, nu este fundamentată pe conținutul textelor de lege mai sus arătate.

Aceasta, întrucât, potrivit celor mai sus arătate, la momentul întocmirii actelor de înstrăinare, statul se știa proprietar al imobilului în baza actului de naționalizare și respectiv, știa că solicitările de retrocedare formulate de foștii proprietari fuseseră respinse.

Pârâții susțin, totodată, că, deși instanța de apel a constatat nulitatea actelor de înstrăinare, a procedat, în mod contradictoriu și la analiza cererii în revendicare, prin comparare de titluri, în aplicarea prevederilor art. 480 C. civ., caz în care aceste considerente sunt eronate.

Pârâții apreciază, totodată, ca fiind eronate și considerentele potrivit cărora, deși sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș este opozabilă reclamanților prin înscrierea în cartea funciară, aceasta ar constitui un titlu nevalabil.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a statuat printr-o decizie de speță, în aplicarea prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 480 C. civ., "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei cât timp nu se dovedește contrariul, iar în lipsa unei cereri formulate în acest sens, instanța nu poate să rețină nevalabilitatea titlului în baza căruia dreptul a fost înscris".

Ca atare, pârâții susțin că atâta timp cât reclamanții nu au formulat o cerere prin care să solicite să se constate nevalabilitatea titlului și respectiv, constatarea nulității încheierii de intabulare a dreptului statului, instanța de apel nu era în drept să se pronunțe asupra titlului statului și să dispună restabilirea situației anterioare, fapt ce echivalează cu reintabularea dreptului foștilor proprietari.

Pârâții susțin, totodată, că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, relative la acțiunea în rectificare de carte funciară, cât timp a lipsit de efecte juridice hotărârea judecătorească în baza căreia statul și-a intabulat dreptul de proprietate, care este constitutivă de drepturi.

Față de cele arătate, pârâții susțin că în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 480 C. civ., au fost obligați să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților care nu au calitatea de proprietari tabulari, dat fiind că, în baza dispoziției de restabilire a situației anterioare de CF, proprietarii tabulari au redevenit O.L. și O.C. și care, pentru a dispune de dreptul dobândit prin moștenire, prioritar, aveau a urma procedura de intabulare, potrivit art. 26 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.

La termenul de judecată din 21 martie 2012 s-a luat act că pârâta M.A. a decedat la data de 14 august 2011 și că procesul se va desfășura în contradictoriu cu succesibilii acesteia, M.I., M.Io., A.M., P.N., C.V., L.L. și D.R.

La data de 15 martie 2012, recurenții - pârâți persoane fizice au invocat, ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Sibiu de a soluționa cauza în primă instanță, susținând că, față de valoarea obiectului litigiului, mai mică de 500.000 RON, o atare competență aparținea Judecătoriei Sibiu.

Analizând recursurile, înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

în drept, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Așa fiind, problemele de drept ale unui litigiu, astfel cum acestea au fost lămurite prin decizia de casare, se opun cu autoritate atât părților, cât și instanței de trimitere, motiv pentru care nu mai pot face obiectul analizei acestei din urmă instanțe și nici al criticilor formulate de părțile interesate prin intermediul căilor de atac.

Potrivit prevederilor art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, "Drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară".

Potrivit art. 18 și 32 din același Decret-Lege, stingerea dreptului real înscris nu se poate produce decât prin radiere, operantă, de asemenea, cu consimțământul titularului.

Art. 17 alin. ultim prevede că hotărârea judecătorească sau, în cazurile anume menționate de lege, decizia autorității administrative, pot să înlocuiască acordul de voință sau consimțământul titularului.

în sensul prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938 mai sus arătate sunt și prevederile art. 20 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare.

Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) ale art. 20, "Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil" și potrivit alin. (2), cu excepțiile menționate, astfel de drepturi "se sting numai prin înscrierea radierii lor din cartea funciară, cu consimțământul titularului dreptului".

Potrivit alin. (3) al aceluiași art., "Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității administrative va înlocui acordul de voință cerut în vederea înscrierii drepturilor reale, dacă sunt opozabile titularilor".

în raport de dispozițiile legale menționate, se impune concluzia potrivit căreia înscrierea dispusă prin încheierea de intabulare completează actul juridic obligațional translativ de drept real, prin aceea că naște dreptul în favoarea dobânditorului înscris și respectiv, îl apără pe acesta împotriva pierderii dreptului fie prin acte juridice neconsimțite sau, după caz, prin prescripție achizitivă.

în atare condiții, renașterea efectului constitutiv al cărții funciare în folosul titularului dreptului real ce pretinde că radierea dreptului său nu s-a făcut în mod legal este condiționată prioritar de desființarea titlului ce a stat la baza constituirii ori a strămutării dreptului real și nu doar de desființarea încheierii de intabulare, aceasta din urmă fiind o consecință directă a desființării titlului.

în speța supusă analizei, se constată că prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual, decizia nr. 7164/2008, instanța de recurs a statuat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, sentință ce a constituit temei al intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, prin încheierea nr. 1489 din 9 aprilie 2001.

Potrivit considerentelor aceleiași decizii, în raport de momentul preluării, imobilului în litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 privind situația unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci normele dreptului comun, iar excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare fundamentată pe normele dreptului comun a fost greșit primită.

în atare condiții, înalta Curte constată că nu mai pot fi primite și nu pot face obiectul analizei în rejudecare criticile comune prin care recurenții pretind că raportului juridic dedus judecății îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și invocă încălcarea de către instanțele de fond a unora din dispozițiile acestei legi de reparație, respectiv, cele relative la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare deduse judecății.

Pentru aceleași motive, nu pot fi analizate nici principiile enunțate în decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, relative la modalitatea de soluționare a concursului între legea specială și legea generală în cadrul proceselor de revendicare având ca obiect imobile ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, înstrăinate sau nu de stat în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv, a principiilor aplicabile în cazul sesizării unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului.

Soluția se impune și cu privire la criticile relative la nerespectarea de către instanțele de fond a principiilor statuate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ivită în legătură cu aplicarea legislației speciale de reparație adoptată de Statul Român în legătură cu imobilele preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Analizarea unor astfel de critici, formulate de pârâți prin recursurile deduse judecății, în contra celor statuate prin decizia de casare cu privire la imobilul în litigiu, în sensul că acesta nu cade în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, ar contraveni dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu este permis.

Așa fiind, având în vedere dezlegările date prin aceeași decizie de casare, potrivit cărora cererea dedusă judecății se va judeca doar din perspectiva normelor dreptului comun, înalta Curte va proceda la analizarea acelor critici formulate de recurenți care se circumscriu aplicării greșite doar a normelor dreptului comun cu privire raportul juridic dedus judecății.

Potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, imobilul în litigiu este situat într-o zonă a țării în care regimul juridic al imobilelor este guvernat de principiul publicității absolute, instituit prin prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938.

Cât privește nașterea dreptului pentru dobânditorul persoană juridică de drept public, Statul Român, prin Municipiul Mediaș, se constată că aceasta a fost determinată nu de efectul constitutiv al cărții funciare, consecință a acordului de voință intervenit în condițiile art. 17 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 115/1938, ci în puterea unei hotărâri judecătorești, motiv pentru care efectul completator al încheierii de intabulare din 9 aprilie 2009 n-a avut niciun rol în nașterea dreptului, astfel cum eronat se afirmă.

Hotărârea judecătorească ce a stat la baza constituirii dreptului real pretins de persoana juridică de drept public menționată a fost sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Această hotărâre judecătorească a fost pronunțată în urma soluționării cererii formulate la data de 22 noiembrie 2000 de pârâtul Municipiului Mediaș, în calitate de mandatar al Statului Român, în contradictoriu cu proprietarul tabular, indicat a fi "pârâtele O.C. și O.L. prin curator I.V.M." .

Cererea a fost fundamentată pe faptul abandonării imobilului de proprietarul tabular, împrejurare de natură să producă consecințe juridice în procedura prevăzută de Decretul nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare.

în acest context al analizei, este de observat că actul normativ menționat, Decretul nr. 111/1951, a fost abrogat prin dispozițiile art. 17 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.

Hotărârea judecătorească menționată, anume sentința civilă nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș, a rămas definitivă și irevocabilă și pe cale de consecință, a produs efectele juridice prevăzute de art. 46 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în sensul că a operat strămutarea dreptului real înscris de pe numele vechiul proprietar tabular în favoarea noului proprietar, indicat în cuprinsul hotărârii.

în atare condiții, renașterea efectului constitutiv al cărții funciare în favoarea fostului titular de drept real înscris în cartea funciară este prioritar condiționată de desființarea nu a încheierii de intabulare (pentru care, de altminteri, nu s-a făcut dovada comunicării), ci a titlului dobânditorului de drept public.

O atare desființare, dată fiind natura actului care a stat la baza strămutării dreptului, anume o hotărâre jurisdicțională, nu poate fi realizată pe calea acțiunii în rectificare funciară prevăzută de dispozițiile art. 34 și urm. din Decretul-Lege nr. 115/1938 și respectiv, de cele art. 34 și urm. din Legea nr. 7/1996, invocate de recurenți.

Aceasta, întrucât, fiind intrată în puterea lucrului judecat, hotărârea judecătorească irevocabilă, care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate în favoarea dobânditorului de drept public și în contra proprietarului înscris de carte funciară, nu poate face obiect al controlului judiciar în cadrul acțiunii în rectificare de carte funciară, astfel cum corect au reținut instanțele de fond.

în atare situație, persoana pretins vătămată și interesată să combată efectele produse de hotărârea judecătorească cu privire la strămutarea dreptului tabular este în drept să invoce, fie pe cale principală, fie pe cale incidentală, inopozabilitatea față de ea a acestei hotărâri judecătorești.

Acțiunea în constatarea inopozabilității este permisă în condițiile art. 111 C. proc. civ., caz în care, necontestat, are un caracter subsidiar, ea neputând fi primită, ori de câte ori titularul are la îndemână o altă cale procedurală pentru valorificarea dreptului său.

în speța supusă analizei, se constată că moștenitorilor proprietarului tabular inițial le-a fost recunoscută, inclusiv prin decizia de casare, o altă cale procedurală, anume calea acțiunii în revendicare și în constatarea nulității actelor subsecvente întocmite de beneficiarul strămutării dreptului tabular cu terțe persoane fizice ori juridice, persoane care pretind că s-au încrezut în cuprinsul cărții funciare.

Așa fiind, se constată că în mod just instanța de apel a constatat că nu poate fi primit capătul de cerere prin care reclamanții solicitau, pe cale de acțiune, constatarea inopozabilității sentinței civile nr. 425/2001 a Judecătoriei Mediaș.

Această soluție nu influențează însă caracterul întemeiat al apărării de fond invocate de reclamanți în cererea în revendicare, în același sens, al constatării inopozabilității hotărârii menționate, în baza căreia a operat radierea dreptului tabular al autoarei lor, apărare pe care înalta Curte o găsește pertinentă.

Aceasta, întrucât, în prezentul proces, astfel cum a statuat instanța de apel, reclamanții au demonstrat pe de o parte, caracterul preferabil al dreptului autoarei lor, iar, pe de altă parte, faptul că hotărârea judecătorească a fost obținută în lipsa lor și respectiv, în dauna lor.

Anume, instanțele de fond au statuat în fapt - constatări care scapă controlului instanței de recurs - că reclamanții au inițiat în anul 1991 și în anul 1999, demersuri la Primăria Municipiului Mediaș pentru a reintra în posesia imobilului în litigiu, pentru care, în cartea funciară era intabulat, în cotă de 1/1, dreptul de proprietate al autoarei lor, cu titlu de predarea moștenirii, prin încheierile nr. 1201 din 24 aprilie 1937 și nr. 65 din 11 aprilie 1944, caz în care imobilul nu avea statutul de bun abandonat.

Instanțele de fond au statuat, totodată, că pârâta Primăria Municipiului Mediaș, deși avea cunoștință de solicitările de retrocedare formulate de reclamanți, în calitate de moștenitorii ai proprietarului tabular, a inițiat, la rândul său, demersuri judiciare în contradictoriu doar cu proprietarul tabular, despre care știa că este decedat, solicitând numirea unui curator l.

Nu este de neglijat nici faptul că pârâta Primăria Municipiului Mediaș a inițiat procedura judiciară în anul 2000 și a obținut, consecință și a acordului exprimat de curatorul l.V.M., o hotărâre judecătorească în procedura unui act normativ, Decretul nr. 111/1958, care era abrogat din data de 29 august 1998.

Relativ la cumpărătorii persoane fizice, instanțele de fond au reținut că, la momentul formulării cererilor de cumpărare, în anul 1996, au luat la cunoștință că proprietarul tabular al imobilului nu este persoana juridică de drept public cu care urmăreau să încheie convențiile de vânzare-cumpărare.

Totodată, este de observat că perfectarea convențiilor de vânzare-cumpărare, inclusiv, a contractului de schimb, s-a realizat cu pârâții subdobânditori, astfel cum precizează pârâta Primăria Municipiului Mediaș și prin recurs, la o dată la care s-a apreciat, în raport de prevederile legii speciale de reparație și de lipsa unor dovezi care să ateste dreptul reclamanților moștenitori de a obține retrocedarea imobilului, că aceștia din urmă ar fi fost decăzuți din dreptul de a mai solicita retrocedarea și respectiv, din dreptul de a mai ataca, potrivit legii speciale, actele de înstrăinare ale imobilului.

în acest context al analizei, se impune și precizarea că reclamanții, moștenitorii proprietarului tabular, nu au calitatea de succesori (avânzi cauză) și acestora nu le poate fi opusă relativitatea efectelor hotărârii judecătorești pronunțate în procesul în care nu au fost citați, cât timp, la momentul dobândirii patrimoniului autoarei lor dreptul tabular exista și nu era constituită și nici în curs de constituire obligația de strămutare a acestui drept, obligație statuată prin actul jurisdicțional a cărui inopozabilitate o invocă.

Așa fiind, demonstrând inopozabilitatea hotărârii judecătorești ce a stat la baza radierii dreptului de proprietate al autoarei lor, reclamanții au dreptul a pretinde înlăturarea efectelor produse de această hotărâre.

înlăturarea efectelor acestei hotărâri, consecință a inopozabilității sale față de moștenitorii proprietarului tabular se poate realiza, astfel cum a statuat și instanța de apel, prin restabilirea situației în CF nr. A. Mediaș, existentă anterior efectuării mențiunilor statuate prin această hotărâre, prin încheierea nr. 1489 din 1 aprilie 2001 și respectiv, a celor dispuse prin încheierile subsecvente, cu consecința renașterii efectului constitutiv al dreptului de proprietate în favoarea autoarei reclamanților, O.C. (L.).

Pentru considerentele arătate, nu poate fi primită critica potrivit căreia, în lipsa unor cereri de anulare a încheierii de intabulare și de rectificare de carte funciară distincte, instanța de apel ar fi acordat reclamanților ceea ce nu au cerut, critică care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, efectele constatării caracterului întemeiat al apărării de fond invocate de reclamanți în procesul de revendicare, în sensul inopozabilității hotărârii în baza căreia a operat strămutarea dreptului tabular al autoarei lor, atrag restabilirea situației de carte funciară existentă anterior pronunțării hotărârii, fiind similare efectelor specifice acțiunii în rectificare funciară și respectiv, de anulare a încheierii de carte funciară.

Cum prezumția prevăzută de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a fost răsturnată, fiind dovedit contrariul, reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular, sunt îndreptățiți să ceară, în numele autoarei lor, retrocedarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului, dispozițiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 fiind incidente în cazul în care aceștia înțeleg să dispună cu privire la acest imobil.

O atare solicitare, de retrocedare a imobilului, poate fi formulată de reclamanți inclusiv de la terțele persoane care pretind că au dobândit de bună-credință și prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare, caz în care, buna credință se analizează din perspectiva prevederilor art. 31 din Legea nr. 7/1996.

Or, relativ la pârâții persoane fizice chemate în prezentul proces, se constată că instanța de apel, în aprecierea probatoriilor administrate, a statuat, pentru considerentele de fapt expuse în cuprinsul hotărârii, că buna lor credință în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentele situate în imobilul în litigiu este îndoielnică.

Mai mult, se constată că, în analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare invocate de pârâții persoane fizice, instanța de apel, prin aprecierea probatoriilor administrate, a statuat că acestea au fost fondate pe o cauză ilicită, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 968 C. civ., sunt lovite de nulitate absolută.

Cât privește critica relativă la încălcarea prevederilor 968 C. civ., înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Aceasta, întrucât, susținând că instanța de apel ar fi statuat greșit cu privire la aplicarea normei de drept raportului juridic dedus judecății, pârâții persoane fizice pretind, în realitate, o reevaluare a unor aspecte de fapt ale pricinii, cu consecința statuării asupra bunei lor credințe, justificată pe necunoașterea existenței unei neconcordanțe între cuprinsul cărții funciare și situația reală a imobilului, lucru inadmisibil în recurs.

Or, evaluarea probatoriilor, inclusiv a celor în baza cărora se apreciază asupra caracterului licit al cauzei unor acte de înstrăinare, este dată însă în competența exclusivă a judecătorilor fondului, iar controlul instanței de recurs se rezumă la verificarea aplicării corecte a normei de drept la situația de fapt stabilită la judecata în fond.

Nici criticile formulate de pârâta SC D. SA referitoare la buna sa credință, astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 1898 C. civ., ca și la plasarea acesteia în contextul regulii de drept error communis facit jus, nu pot calificate drept critici de nelegalitate, întrucât tind, de asemenea, la o reapreciere a probelor cauzei și la reevaluarea unor aspecte de fapt ale procesului, anume a celor relative la atitudinea subiectivă a autoarei sale la momentul încheierii actului de schimb, ceea ce excede controlului permis instanței de recurs.

în acest context al analizei, este de menționat că nu pot fi primite nici criticile relative la caracterul contradictoriu al unora dintre considerentele hotărârii recurate, fundamentată pe o oarecare lipsă de structurare a acestora în raport cu multitudinea de apărări invocate de părțile litigante și cu privire la care instanța de apel a avut a răspunde în soluționarea cererilor deduse de reclamanți judecății.

Dimpotrivă, verificând cuprinsul hotărârii, se constată că instanța de apel a argumentat și a indicat probele și modalitatea de coroborare a acestora pentru a concluziona asupra atitudinii subiective a părților la momentul încheierii diverselor acte de înstrăinare, demonstrând soluția adoptată și respectiv, argumentele pentru care nu s-a putut reține concluzia potrivit căreia subdobânditorii imobilului în litigiu s-ar fi aflat într-o eroare comună și invincibilă, care presupune și buna credință, la momentul perfectării acestor acte.

Totodată, este de observat că instanța de apel a constatat nulitatea actului de schimb numai în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. B. Mediaș subapartament 1 - nr. top. a/II; b/II/I și subapartamentul nr. 2 nr. top a/II; b/II/II transcris în CF nr. C. Mediaș convertită în CF nr. D. Mediaș, adică parțial, nu și în ceea ce privește imobilul înscris în CF nr. F. Mediaș, la A+6, sub nr. top. c/2/I, caz în care critica formulată de pârâta SC D. SA, fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se dovedește a fi străină conținutului hotărârii recurate.

Cât privește motivul de ordine publică relativ la necompetența materială a Tribunalului de a soluționa în primă instanță litigiul, justificat de faptul că valoarea obiectului cererii este mai mică de 500.000 RON, înalta Curte constată că nu poate fi primit.

Aceasta, întrucât prima instanță învestită inițial cu soluționarea cererii deduse judecății, Judecătoria Mediaș, și-a verificat competența în raport de valoarea obiectului cererii, și dat fiind că acesta era mai mare de 500.000 RON, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Sibiu, prin sentința nr. 2800 din 6 octombrie 2006, necontestată de părțile litigante.

Așa fiind, pentru considerentele arătate care, în parte, le-a completat pe cele reținute de instanțele de fond iar, în parte, s-a substituit acestora, înalta Curte a constatat că recursurile deduse judecăți s-au dovedit a fi nefondate.

← ICCJ. Decizia nr. 4764/2012. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 94/2012. contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4356/2012. Contencios