ICCJ. Decizia nr. 4747/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Cluj și precizată ulterior, reclamantul Ordinul F.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, O.J.C.A. Cluj, C.A. Cluj și C.J.C.A. Cluj și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 480 C. civ., să oblige pârâții să-i restituie reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele înscrise în CF nr. RR Cluj A+1, nr. top. N și imobilele înscrise în CF nr. PP Cluj A+1, nr. top. M.
Prin sentința civilă nr. 76 din 27 ianuarie 2011, Tribunalul Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților O.S.P.A. și C.Ag. a Județului Cluj.
A admis acțiunea formulată împotriva pârâților C.A., O.S.P.A., C.Ag. a Județului Cluj și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Cluj și în consecință:
A obligat pârâții să-i predea reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul casă și teren înscris în CF nr. RR Cluj, A+1, nr. top. N și imobilul înscris în CF nr. PP cu nr. top. M, A+1.
A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., astfel încât calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat.
Din probele administrate în cauză rezultă că imobilele revendicate sunt deținute de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, C.A. Cluj, C.Ag. (fostul O.J.C.A.) și O.S.P.A. Cluj, astfel încât aceștia au calitate procesual pasivă în prezentul litigiu.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că asupra imobilelor înscrise în CF nr. RR Cluj, A+1, nr. top. N și în CF nr. PP cu nr. top. M, A+1 figurează ca proprietar tabular M.F., astfel cum atestă copiile colilor funciare depuse la dosar.
Reclamantul este continuatorul, cu personalitate juridică, a proprietarului tabular, fiind o entitate aflată în subordinea Ordinului F., împrejurare care rezultă din adresele comunicate de Ministerul Culturii, cultelor și Patrimoniului Național - Secretariatul de Stat pentru Culte și Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia.
Cu toate că nu există o dovadă a actului de preluare de către stat și cu toate că statul nu și-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra acestor imobile, în fapt, această preluare a avut loc anterior anului 1955, imobilele fiind deținute în prezent de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, C.A., C.Ag. Cluj și O.S.P.A.
în lipsa unui act întocmit de autoritățile de la acea vreme, există prezumția că imobilele din litigiu a fost preluate abuziv.
Este real că, referitor la imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România, a fost prevăzută o procedură specială prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2000, aprobată, modificată și completată prin Legea nr. 501/2002, modificată prin Titlul II al Legii nr. 247/2005 și că situația supusă analizei instanței de către reclamant se încadrează în ipoteza reglementată de acest act normativ.
Reclamantul a promovat, însă, prezenta cerere, prevalându-se de dispozițiile dreptului comun, respectiv de prevederile art. 480 C. civ.
Din această perspectivă, instanța reține că reclamantul a demarat procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000 în urmă cu aproximativ 8 ani, fără ca cererea sa să fie în vreun fel soluționată până în prezent de către Comisia Specială instituită în acest scop.
Mai mult, reclamantul a promovat în cursul anului 2004 acțiunea înregistrată sub nr. 4276/2004 la Tribunalul Cluj având ca obiect aceleași pretenții, acțiune soluționată prin respingerea ei ca prematură, conform deciziei civile nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, apreciindu-se că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, fără a se analiza pe fond cererea sa.
Art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil. Simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 alin. (1) din Convenție, ci se impune ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", dat fiind principiul supremației dreptului într-o societate democratică.
Ingerința în dreptul reclamantului de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit, în condițiile în care, prin decizia civilă nr. 728/2005, Curtea de Apel Cluj, i-a opus acestuia existența procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 și nici în prezent, după mai mult de 8 ani de la inițierea procedurii administrative respective, cererea reclamantului nu a fost soluționată în vreun fel.
Ca atare, reclamantul este îndreptățit să formuleze prezenta acțiune prevalându-se de dispozițiile dreptului comun, în speță ale art. 480 C. civ.
Lipsirea de un bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, or, din jurisprudența Curții, rezultă că, atunci când statul nu mai poate restitui imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să i se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Este adevărat că pârâții au edificat construcții noi, însă ei nu au învestit instanța cu vreo cerere sub acest aspect, deși aveau posibilitatea și cadrul legal să o facă. Chiar și ulterior soluționării prezentei cauze, pârâții își pot valorifica eventualele pretenții asupra construcțiilor edificate, utilizând mijloacele juridice corespunzătoare.
Pe de altă parte, aceste construcții nu au fost înscrise în cartea funciară, iar pretențiile reclamantului se referă exclusiv la imobilele înscrise în favoarea sa în evidențele funciare.
Prin urmare, acțiunea în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, în temeiul art. 480 C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, imobilele putând fi readuse în patrimoniul reclamantului, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau securității raporturilor juridice.
împotriva acestei sentințe, au declarat legal apel pârâții împotriva cărora acțiunea a fost admisă, respectiv C.A. Cluj, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, C.Ag. a Județului Cluj și O.S.P.A. Cluj.
Prin decizia civilă nr. 260/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului față de pârâții-apelanți, menținând restul dispozițiilor sentinței.
A obligat reclamantul intimat la plata către pârâta apelantă C.Ag. a Județului Cluj a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată în apel și a respins cererea formulată de intimatul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Considerentul că legea specială nu s-a dovedit eficientă, procedura administrativă nefiind finalizată de 8 ani este unul greșit, întrucât reclamantul are deschisă calea acțiunii în justiție și împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa cererea de restituire, respectiv calea contenciosului administrativ, în temeiul art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, combinat cu art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, a fost greșit invocată de prima instanță în argumentarea soluției asupra excepției, deoarece, așa cum rezultă din considerentele acesteia, o acțiune de drept comun nu este admisibilă în condițiile existenței unei legi speciale de restituire, excepție făcând situația în care reclamantul nu a putut beneficia, din motive mai presus de voința sa, de dispozițiile legii speciale, ceea ce nu este cazul, fiind formulată cerere de restituire, nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege nedeschizând calea unei acțiuni de drept comun, în condițiile în care refuzul nejustificat al soluționării cererii poate fi atacat în contencios.
S-a mai reținut că singura problemă care s-ar putea ridica este cea rezultând din reglementarea cuprinsă în legea specială referitoare la persoanele abilitate să formuleze cereri de restituire, această persoană fiind centrul de cult, și nu reclamantul, ordin călugăresc. Curtea de Apel a apreciat că acesta nu constituie un impediment în ceea ce privește accesul la justiție al reclamantului, întrucât nu s-a susținut existența unor divergențe între acesta și notificator. Oricum, însă, fiind fostul proprietar al imobilului, conform susținerilor sale, notificarea ar fi formulată de centrul de cult în reprezentarea sa, având, astfel, calitate să exercite acțiune în contencios, dreptul comun neconstituind singura posibilitate de acces în justiție.
De altfel, așa cum reține prima instanță, părțile s-au mai judecat într-un proces având același obiect și aceeași cauză, acțiunea reclamantului fiind respinsă ca prematură prin decizia civilă nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, cu motivarea că retrocedarea imobilelor ce au aparținut cultelor religioase poate fi făcută numai în condițiile legii speciale de restituire, respectiv cele prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamantul nu a uzat de dispozițiile acestei legi.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul Ordinul F.R.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Prin decizia recurată a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acest drept este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept nu înseamnă un acces formal la un tribunal, ci dreptul de a primi un răspuns, o rezolvare a problemei deduse judecății.
Or, reclamantului Ordinul F. i se respinge dreptul de a-și vedea problema dedusă judecății soluționată pe fond, cererea sa fiind respinsă, fie ca prematură, fie ca inadmisibilă.
în lipsa oricărui act de preluare a bunurilor în litigiu, acțiunea în revendicare este cea mai importantă cale de redobândire a posesiei bunului.
în plus, prezumția înscrisă în Legea nr. 7/1996, conform căreia conținutul cărții funciare se consideră exact în favoarea proprietarului înscris atâta timp cât nu se dovedește contrariul, nu a fost răsturnată, iar acțiunea în contencios aparține doar titularului cererii, Centrului de Cult Arhiepiscopia Româno-Catolică Alba Iulia.
Se susține și încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece, în condițiile în care pârâții nu pot demonstra dobândirea în condiții legale a dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare a proprietarului nu poate fi respinsă.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 94 din 29 iunie 2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002, "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România (...) altele decât lăcașele de cult (...) se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență".
Reclamantul Ordinul F.R. a învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., obiectul material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de. imobilele înscrise în CF nr. RR Cluj A+1, nr. top. N și imobilele înscrise în CF nr. PP Cluj A+1, nr. top. M.
Reclamanta nu a finalizat procedura reglementată de Ordonanța de Urgență nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru redobândirea imobilelor ce au aparținut cultului religios și sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.
în mod corect instanța de apel a considerat că în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu putea fi promovată.
Prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ.
S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reținut în decizia pronunțată de secțiile unite ale înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, secțiile unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Ordonanța de Urgență nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actul normativ special.
Tot astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, și împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa cererea de restituire, reclamantul are deschisă calea unei acțiuni în justiție, astfel încât nici în această ipoteză nu s-ar putea susține că ar fi privat de drepturile reglementate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în ceea ce privește susținerea recurentului fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza A. și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010). Or, reclamantul nu este beneficiarul unei astfel de hotărâri, hotărâre care nu poate fi suplinită de înscrierile existente în cartea funciară.
în plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. a obligat recurentul la plata a câte 1.600 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-pârâți O.S.P.A. Cluj și respectiv, C.A. Cluj.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1578/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4762/2012. Contencios → |
|---|
