ICCJ. Decizia nr. 4382/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4382/2012
Dosar nr. 10882/2/2011
Şedinţa publică de la 26 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Asociaţia Magistraţilor din România, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, dispunând suspendarea executării Hotărârii C.S.M. nr. 399/2007 cu privire la funcţionarea cabinetelor demnitarilor, a Hotărârii C.S.M. nr. 570/2011 privind constituirea cabinetelor demnitarilor şi a Hotărârii C.S.M. din 19 ianuarie 2012 privind cabinetul demnitarului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reţinând, în esenţă, următoarele:
Cu privire la cazul justificat, actele administrative contestate instituite o reglementare care nu se regăseşte în normele legale în vigoare, ci instituie o noţiune complet nouă, o prevedere care nu are nici un fel de acoperire legală, excedând cadrului legal în baza căruia se susţine că a fost adoptat.
Se constată că prin actele a căror executare se solicită a fi suspendată, Consiliul Superior al Magistraturii a organizat cabinete de demnitari în cadrul aparatului propriu: „În cadrul aparatului propriu funcţionează şi cabinetele demnitarilor” (art. 46 alin. (2), art. 56 pct. 1, art. 58 alin. (2) din HCSM nr. 399/2007).
Conform art. 58 alin. (2) din Hotărârea CSM nr. 399/2007: Numărul de posturi şi structura cabinetului demnitarului se stabilesc prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în limitele prevăzute de O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Hotărârea CSM nr. 570/2011 Plenul CSM a aprobat constituirea cabinetului preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al vicepreşedintelui şi ale fiecărui membru; această hotărâre s-a întemeiat pe dispoziţiile O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală, potrivit cărora „În sensul prezentei ordonanţe, prin demnitar din administraţia publică centrală, denumit în continuare demnitar, se înţelege: primul-ministru, viceprim-ministrul, ministrul de stat, ministrul, ministrul delegat, secretarul general al Guvernului, secretarul general adjunct al Guvernului, consilierul de stat, secretarul de stat şi asimilatul acestuia din cadrul aparatului propriu de lucru al primului-ministru, din cadrul aparatului propriu de lucru al viceprim-ministrului, Secretariatului General al Guvernului, Departamentului pentru Relaţia cu Parlamentul şi din cadrul ministerelor, precum şi conducătorul organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu rang de secretar de stat” (art. 1).
Se constată că în primul rând membrii CSM nu sunt demnitari în sensul dispoziţiilor O.G. nr. 32/1998, act aflat la baza constituirii cabinetelor de demnitari prin hotărârile a căror suspendare s-a solicitat.
Conform art. 2 din O.G. nr. 32/1998: În cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în aparatul ministerelor, cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale, precum şi în aparatul organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale se organizează şi funcţionează, în subordinea demnitarului, cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală, denumit în continuare cabinetul demnitarului.
Deci Consiliul Superior al Magistraturii nu poate organiza cabinete de demnitar pe baza O.G. nr. 32/1998, iar o concluzie logică este că hotărârile ce au organizat aceste cabinete de demnitar prezintă o serioasă îndoială de legalitate, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Consiliul Superior al Magistraturii este o instituţie ce face parte din “Autoritatea Judecătorească”, conform Titlului III, Capitolului VI din Constituţia României, Secţiunea a 3-a, iar O.G. nr. 32/1998 priveşte demnitarii din administraţia publică centrală, care se regăseşte în Capitolul V al Constituţiei, Titlul III - Autorităţile publice).
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007, nr. 570/2011 şi cele care fac referire la O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală prezintă îndoieli serioase de legalitate, atât în raport cu dispoziţiile Constituţiei, cât şi cu cele ale O.G. nr. 32/1998.
Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii prevede că membrii CSM sunt demnitari (art. 51), dar nu le oferă cabinete de demnitari şi nici nu face trimitere la O.G. nr. 32/1998 pentru aceste cabinete.
Nu se pot crea instituţii noi prin asimilare sau analogie cu norme ce reglementează în sfera unei alte puteri, puterea executivă.
Nu s-a motivat în hotărârile CSM nr. 399/2007 şi nr. 570/2011 de ce Consiliul Superior al Magistraturii, ca autoritate judecătorească, a apelat la O.G. nr. 32/1998 care este un act ce reglementează în sfera administraţiei publice centrale.
Pe de o parte, definiţia demnitarului oferită de O.G. nr. 32/1998 se raportează doar la demnitarul din administraţia publică centrală, fiind evident din dispoziţiile Constituţiei, că instituţia Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din administraţia publică centrală, deci demnitarii săi au alt statut juridic.
Se apreciază că invocarea O.G. nr. 32/1998, ca temei juridic al actelor a căror executare s-a solicitat a fi suspendată, este un motiv de serioasă nelegalitate.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, se apreciază că, dacă s-ar menţine cabinetele de demnitari, s-ar efectua cheltuieli cu organizarea şi funcţionarea unor cabinete de demnitari care nu au bază legală. Orice cheltuială publică realizată în afara dispoziţiilor legale reprezintă un prejudiciu material cert pentru bugetul de stat.
Se apreciază că aceste două condiţii sunt îndeplinite, cea de-a doua fiind în speţă rezultantă din prima: dacă temeiul cheltuielilor cabinetelor de demnitari este supus unei îndoieli de nelegalitate, atunci se produce un prejudiciu la bugetul de stat. Continuarea raporturilor contractuale instituie în baza Hotărârii CSM nr. 570/2011 şi a hotărârilor anterioare ale CSM creează un prejudiciu material semnificativ şi conduce la grava încălcare a interesului public. Nu există nici un temei legal pentru ca, de exemplu, salarizarea consilierului din cabinetul demnitarului să se facă la nivelul indemnizaţiei unui preşedinte de curte de apel. În timp, până la soluţionarea pe fond a pricinii, cheltuielile - cel puţin sub acest aspect - cu salarizarea vor fi excesive şi vor avea repercusiuni evidente asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii.
Menţinerea în vigoare a actelor administrative atacate ar conduce, aşadar, la o pagubă semnificativă, având în vedere ca în baza Hotărârii CSM nr. 570/2011, aşa cum s-a arătat, au fost angajaţi trei consilieri ca personal contractual pentru cabinetul preşedintelui CSM şi detaşaţi doi magistraţi în posturile alocate cabinetelor de demnitar. Această cheltuială este nejustificată, nelegală şi excesivă.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs pârâtul, susţinând că este netemeinică şi nelegală în raport cu prevederile de art. 304 pct. 7 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi arătând, în esenţă, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre nemotivată şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, condiţiile impuse de aceste texte legale nefiind întrunite.
Examinând încheierea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Rezultă, aşadar, că suspendarea executării unui act administrativ este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii: iniţierea procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate afla fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.
Referindu-se la noţiunile susmenţionate, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 defineşte „paguba iminentă” ca fiind - „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” (lit. ş) iar „cazuri bine justificate” - „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” (lit. t).
În speţă, s-a făcut dovada că intimata-reclamantă a sesizat autoritatea publică emitentă a actelor administrative a cărui executare se solicită a fi suspendată.
De asemenea, având în vedere gradul de complexitate pe care îl prezintă fondul cauzei, ce presupune verificarea condiţiilor legale şi a împrejurărilor de fapt şi de drept în care au fost emise actele administrative contestate, verificare pe care nu o poate face instanţa sesizată cu cererea de suspendare, precum şi îndoiala serioasă ce poartă asupra legalităţii actelor respective, în raport de argumentele de fond şi formă invocate de intimata-reclamantă şi întemeiate pe documentele prezentate instanţei de judecată şi pe dispoziţiile constituţionale şi legale invocate, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în cauză, este îndeplinită şi condiţia existenţei unui caz bine justificat.
În ceea ce priveşte existenţa celei de-a treia condiţii, referitoare la paguba iminentă, se va reţine că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere atât cuantumul sumelor necesare punerii în aplicare a actelor contestate, care presupun cheltuieli de înfiinţare, organizare şi funcţionare a structurilor administrative la care se referă, cât mai ales consecinţa imediată şi directă pe care punerea în executare a acestor acte ar avea-o asupra activităţii desfăşurate de autoritatea recurentă, cu repercusiuni şi asupra activităţii instanţelor judecătoreşti.
Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecinţe grave în ce-l priveşte, se poate adresa instanţei pentru a obţine suspendarea executării actului.
În acest sens sunt, de altfel, şi prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei cu privire la protecţia juridică provizorie în materie administrativă, prin care se solicită autorităţii jurisdicţionale competente ca - atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat, persoanelor cointeresate de această decizie - să ia măsuri de protecţie provizorii corespunzătoare, în limitele competenţei sale şi fără ca, astfel, să influenţeze în vreun fel soluţia asupra fondului, cu atât mai mult atunci când există un argument juridic aparent valabil în raport cu elementele de legalitate ale actului administrativ contestat.
Or, tocmai acestei categorii de măsuri de protecţie provizorie îi aparţine şi măsura suspendării executării actelor administrative contestate în cauză, pe care prima instanţă a dispus-o prin hotărârea recurată, în mod corect apreciind şi suficient motivând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Faţă de considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele şi criticile invocate de recurent, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Încheierii din 9 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4379/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 5193/2012. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
