ICCJ. Decizia nr. 4542/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4542/2012
Dosar nr. 73/2/2012
Şedinţa publică de la 2 noiembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 73/2/2012, reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M. Bucureşti – A.F.P.C.M., suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011, până la pronunţarea instanţei de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 1276 din 23 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contenicos administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.M.B. – A.F.P.C.M. şi A.N.A.F. – D.G.A.M.C.
A dispus suspendarea executării Raportului de inspecţie fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011 emise de D.G.F.P.M.B. până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoare situaţie de fapt:
În perioada 28 iunie 2010 – 23 septembrie 2011, D.G.F.P.M. Bucureşti – A.I.F. a efectuat la I.N.C.D.M.I. Cantacuzino inspecţia fiscală generală cu privire la impozitele, taxele şi contribuţiile datorate bugetului general consolidat.
Inspecţia fiscală s-a finalizat prin întocmirea Raportului de inspecţie fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011.
S-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii suplimentare de plată în valoare totală de 5.960.065 lei constând în impozit pe profit, TVA suplimentară de plată, vărsăminte de la persoanele juridice la persoanele cu handicap neîncadrate, impozit pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente, majorări de întârziere aferente.
Împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 şi a Deciziei de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011, reclamantul a formulat contestaţie, în temeiul art. 205 – art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestaţie înregistrată la D.G.F.P.M.B. sub nr. 575 din 04 ianuarie 2012.
Aplicând dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare relative la îndeplinirea celor două condiţii cumulative necesare pentru suspendarea executării unui act administrativ, prima instanţă a reţinut următoarele :
I. În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, împrejurările de fapt şi de drept evidenţiate de reclamant sunt de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de nelegalitate a actelor administrative contestate, raportat la următoarele aspecte :
1. Dispoziţiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 instituie termene pentru efectuarea inspecţiei fiscale, în cazul marilor contribuabili durata inspecţiei fiscale fiind de maximum 6 luni.
Actele întocmite cu nerespectarea termenelor prevăzute de lege sunt sancţionate cu nulitatea relativă, nulitate ce poate interveni doar în situaţia existenţei unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea lor, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Atât pretinsa nerespectare a termenului legal de 6 luni, cât şi existenţa unei vătămări cauzate reclamantului sunt împrejurări ce impun examinarea unor aspecte de fond, operaţiune ce nu poate fi realizată în acest cadru procesual, în care instanţa este îndrituită doar la un examen formal al cauzei.
2. Competenţa de efectuare a inspecţiei fiscale revine organului fiscal care administrează impozitele, taxele, contribuţiile sau alte sume datorate bugetului general consolidat, potrivit art. 99 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003.
Reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino are calitatea de mare contribuabil începând cu data de 01 ianuarie 2011, fiind în administrarea Direcţiei generale de administrare a marilor contribuabili din cadrul A.N.A.F., potrivit Anexei 2 la Ordinul A.N.A.F. nr. 2730/2010, poziţia 1864.
În aceste condiţii, există indicii temeinice de nelegalitate a actelor administrative contestate în privinţa competenţei de efectuare a inspecţiei fiscale, atât timp cât controlul a fost realizat de inspectori din cadrul D.G.F.P.M. Bucureşti – A.I.F. – S.I.F. – C.M.
3. Viciile procedurale privitoare la data şi conţinutul raportului de inspecţie fiscală, precum şi data finalizării controlului, invocate de reclamant nu conturează aparenţa de nelegalitate a actului contestat, astfel că nu pot fi reţinute în analiza existenţei cazului bine justificat.
4. Examinarea formală a raportului de inspecţie fiscală permite constatarea potrivit căreia, pe parcursul derulării inspecţiei fiscale, contribuabilului i s-au solicitat explicaţii şi lămuriri în privinţa operaţiunilor efectuate, a bazei legale şi a documentelor justificative întocmite, astfel că nu există indicii temeinice de nelegalitate sub aspectul respectării dreptului contribuabilului de a fi informat, potrivit art. 107 din O.G. nr. 92/2003.
5. Constatările şi concluziile actelor administrative fiscale sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa regimului fiscal aplicabil cheltuielilor cu amortizarea şi amortizării aferente diferenţelor rezultate din reevaluare.
6. Există indicii temeinice de nelegalitate şi în privinţa constatărilor legate de fondul special de încadrare în muncă a persoanelor cu handicap, faţă de situaţia de excepţie instituită de art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999 şi de argumentele juridice aparent valabile furnizate de reclamant legate de demersurile întreprinse la Agenţia pentru ocuparea forţei de muncă, de faptul că în cadrul Institutului au fost încadrate în muncă persoane cu handicap, iar numărul acestora nu a fost luat în calcul la determinarea debitului suplimentar stabilit la suma de 315.004 lei.
7. Faţă de natura pricinii, ce impune administrarea unui probatoriu complex, criticile legate de deductibilitatea celorlalte categorii de cheltuieli, veniturile în avans, impozitul pe veniturile realizate de persoane juridice nerezidente şi TVA vor putea fi apreciate doar în cadrul litigiului de fond şi nu în acest cadrul procesual, în care instanţa este îndrituită doar la examinarea aparenţei de legalitate a actelor administrative contestate.
II. Înscrisurile depuse în susţinerea cererii şi ansamblul circumstanţelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea cerinţei privind iminenţa pagubei, raportat la următoarele aspecte, necontestate în cauză:
1. Procedura de executare silită a Deciziei de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 privitoare la obligaţiile principale şi accesorii în valoare totală de 5.960.065 lei a fost declanşată, potrivit Somaţiei nr. 61/90/1/2012/91208 din 30 ianuarie 2012, emisă de A.N.A.F. – D.G.A.M.C.;
2. Efectele directe şi indirecte ale executării silite pentru un debit în valoare de 5.960.065 lei creează incontestabil reale dificultăţi şi pune sub semnul incertitudinii situaţia epidemiologică a întregii ţări, în condiţiile în care I.N.C.D.M.I. Cantacuzino a fost şi este recunoscut de Ministerul Sănătăţii, E.C.D.C. şi O.M.S. ca având funcţia de laborator de referinţă naţională în domeniul microbiologiei de sănătate publică, cu caracter de unicat pe plan naţional prin rolul şi specificul activităţilor desfăşurate;
3. Executarea silită a actelor administrative contestate afectează grav şi iremediabil proiectele de cercetare naţională şi internaţională în domenii strategice pentru sănătatea populaţiei şi pentru colaborarea cu O.M.S., derulate în prezent de I. Cantacuzino şi finanţate cu fonduri europene sau ale O.M.S;
4. Un efect cert şi imediat al executării silite este identificat la nivelul celor 650 de angajaţi cu contracte individuale de muncă şi colaboratori, persoane cu specializări medicale în cercetare, bio-securitate şi medicină, care s-ar putea orienta către alte activităţi, fiind afectată astfel capacitatea naţională de prevenire şi combatere în momentul apariţiei unei epidemii (rujeolă, rubeolă, gripa aviară, AH1N1, gripa porcină, etc.);
5. Activitatea de producţie de vaccinuri desfăşurată de Institut, care asigură protecţia imunologică a populaţiei faţă de boli contagioase, ar putea fi sistată urmare a executării actelor administrative contestate;
6. Activităţile specializate de producţie desfăşurate de Institut la punctul de lucru „S. Băneasa” ar fi compromise total şi iremediabil prin întreruperea furnizării de utilităţi, fiind afectată astfel şi activitatea de furnizare a animalelor şi produselor de laborator pentru A.S.P.V.S.A.
A conchis curtea de apel că motivele evidenţiate conturează atât prejudiciul material viitor şi previzibil, cât şi perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, impunându-se adoptarea unei măsuri de protecţie jurisdicţională provizorie până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actelor administrative fiscale contestate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, pârâtele D.G.F.P.M. Bucureşti – A.F.P.C.M. şi A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că ambele recurente formulează aceleaşi critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterându-se apărările formulate în faţa primei instanţe şi fiind dezvoltate argumente similare în ceea ce priveşte îndeplinirea celor două condiţii cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În acest context, instanţa de recurs urmează să analizeze împreună aspectele reliefate de autrorităţile recurente, pentru a asigura o dezlegare unitară problemelor de drept supuse judecăţii prin cererile de recurs.
Singurul motiv de recurs distinct, este formulat de recurenta-pârâtă A.N.A.F. şi se referă la încălcarea de către prima instanţă a dreptului la apărare al acestei pârâte, prin faptul că a fost citată doar cu un exemplar al cererii de chemare în judecată, fără înscrisurile anexate acesteia, inclusiv a actelor administrativ fiscale atacate, în condiţiile în care nu era emitenta acestora.
Se mai susţine că, în mod nelegal, prima instanţă nu a încuviinţat pentru A.N.A.F. cererea de acordare a unui termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de înscrisurile depuse la dosar, încălcând dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 12 din Legea nr. 554/2004.
Faţă de împrejurarea că pârâta A.N.A.F. nu a putut să formuleze apărări pertinente în lipsa comunicării înscrisurilor depuse de reclamantă în susţinerea acţiunii, recurenta-pârâtă solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse de recurentele - pârâte relative la soluţia pronunţată de prima instanţă asupra cererii de suspendare, vizează următoarele aspecte:
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că, în mod netemeinic, curtea de apel a apreciat că reclamanta a făcut dovada cazului bine justificat şi a existenţei unei pagube iminente.
Recurentele-pârâte susţin că aspectele reţinute de prima instanţă ca circumscriindu-se noţiunii de „caz bine justificat” nu au suport legal şi probatoriu, deoarece termenul de 6 luni prevăzut de art. 104 C. proc. fisc., pentru durata inspecţiei fiscale este unul de recomandare, iar D.G.F.P.M. Bucureşti avea competenţa de a efectua inspecţia fiscală la momentul declanşării acesteia, astfel încât, din punct de vedere procedural, prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrativ fiscale nu este răsturnată.
Referitor la celelalte chestiuni pe care curtea de apel le-a analizat ca fiind de natură a crea aparenţa de nelegalitate, recurentele-pârâte afirmă că acestea ţin de fondul cauzei, iar judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de suspendare nu trebuie decât să „pipăie fondul”, nu să îl antameze, astfel cum greşit a procedat prima instanţă.
Cu privire la considerentele primei instanţe relative la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, recurentele-pârâte susţin prin criticile formulate că, prima instanţă nu a luat în considerare jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care s-a pronunţat în sensul că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă.
Mai susţin recurentele că reclamantul nu a făcut nicio dovadă a îndeplinirii acestei condiţii, menţionarea cuantumului creanţei constatate, neputând duce, de facto, la constatarea existenţei uni pagube iminente.
Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs formulate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.
În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de A.N.A.F. referitor la încălcarea dreptului la apărare de către prima instanţă, Înalta Curte, verificând actele şi lucrările dosarului, constată că susţinerile recurentei nu sunt întemeiate. Astfel, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, cererea de introducere în cauză a A.N.A.F. a fost formulată de către cealaltă autoritate pârâtă, respectiv D.G.F.P.M. Bucureşti, iar reclamanta şi-a respectat obligaţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ., respectiv de art. 12 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a depus la dosar copie de pe actele administrativ-fiscale a căror suspendare o solicită, precum şi înscrisuri în susţinerea cererii de chemare în judecată.
Totodată, se constată că pârâtei A.N.A.F., introdusă în cauză la termenul din data de 26 ianuarie 2012, i s-a comunicat cererea de chemare în judecată la data de 1 februarie 2012, iar până la termenul de judecată din 23 februarie 2012 nu a formulat întâmpinare şi nici nu a făcut vreo solicitare către instanţă în sensul de a i se comunica actele administrativ - fiscale ce formează obiectul cererii de suspendare, deşi avea posibilitatea procedurală să facă aceste diligenţe.
Pe de altă parte, la termenul de judecată din 23 februarie 2012, pârâta A.N.A.F. a fost reprezentată de consilier juridic, acestuia fiindu-i comunicate înscrisurile depuse la dosar, iar pârâta D.G.F.P.M. Bucureşti a învederat că prin Ordinul nr. 3565/2011 reclamanta a dobândit calitatea de mare contribuabil trecând în administrarea D.G.A.M.C. din cadrul A.N.A.F., căreia i-a fost predat întregul dosar fiscal a institutului.
Prin urmare, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu se impune amânarea judecăţii cauzei, având în vedere şi urgenţa soluţionării cererii de suspendare, în raport de faptul că o parte din sumă a fost deja executată, deşi la acel moment nu fusese soluţionată nici contestaţia administrativă.
În ceea ce priveşte criticile aduse de recurente pe fondul soluţiei dată cererii de suspendare, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Înalta Curte reţine că în cauza dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond”.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii pagubei.
Înalta Curte constată că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenţei unor indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură a induce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, a abuzului autorităţii, a atitudinii acesteia, fiind arătate şi diligenţele depuse de reclamantă şi efectele posibile şi previzibile ale executării actului administrativ.
De asemenea, având în vedere gradul de complexitate pe care îl prezintă fondul cauzei, ce presupune verificarea condiţiilor legale şi a împrejurărilor de fapt şi de drept în care au fost emise actele administrative contestate, verificare pe care nu o poate face instanţa de suspendare, în raport de argumentele de fond şi de formă invocate de intimata-reclamantă şi întemeiate pe înscrisurile prezentate instanţei de judecată, în mod corect, a reţinut prima instanţă, că, în cauză este îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Constatarea Înaltei Curţi că raţionamentul juridic, dezvoltat de prima instanţă în motivarea soluţiei de suspendare a executării actelor administrativ-fiscal contestate, este legal şi temeinic, este confirmată de Decizia nr. 274 din 19 iunie 2012 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., prin care s-a admis contestaţia administrativă a reclamantei şi s-a desfiinţat parţial decizia de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 a D.G.F.P. Bucureşti, pentru suma de 5.601.689 lei, rămânând de plată doar 504.688 lei.
Înalta Curte constată că întotdeauna, suspendarea actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale atât în sistemul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a U.E.
Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecţie a drepturilor şi intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
În ceea ce priveşte existenţa condiţiei referitoare la paguba iminentă, se reţine că şi aceasta este îndeplinită în cauză, având în vedere atât cuantumul sumei reprezentând obligaţia fiscală reţinută în sarcina reclamantului, cât mai ales consecinţa imediată şi directă pe care executarea silită începută în temeiul actelor contestate, desfiinţate parţial la acest moment, o are asupra activităţii desfăşurate de către institut şi, implicit asupra persoanelor fizice angajate să o desfăşoare.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei primei instanţe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P.M. Bucureşti – A.F.P.C.M. şi A.N.A.F., împotriva sentinţei civile nr. 1276 din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4541/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4546/2012. Contencios → |
|---|
