ICCJ. Decizia nr. 4536/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4536/2012
Dosar nr. 443/32/2011
Şedinţa publică de la 2 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 443/32/2011 pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii G.I., L.M., L.M. şi T.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., anularea Hotărârii nr. 184 din 11 mai 2011 emisă de această autoritate şi pronunţarea unei hotărâri corecte.
În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că s-au adresat pârâtului cu scrisoarea nr. 229 din 12 ianuarie 2011, prin care au solicitat să se constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 şi a H.G. nr. 737/2010 în raport cu personalul Curţii de Conturi a României.
În soluţionarea cererii pârâtul nu a respectat termenul de 90 de zile pentru soluţionarea cererii, fiind efectuată după 4 luni şi nici termenul de comunicare de 15 zile, fiind comunicată după 2 luni.
Au mai arătat că Hotărârea colegiului director al C.N.C.D. a avut în vedere numai excepţia necompetenţei materiale, apreciată prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997 din 07 octombrie 2008.
În fapt Curtea Constituţională a stabilit ca neconstituţional art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 numai în măsura în care pârâtul înţelege să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Reclamanţii nu au solicitat asemenea măsuri, ci numai să se constate caracterul discriminatoriu, pentru personalul Curţii de Conturi a României, al Legii nr. 119/2010 şi al H.G. nr. 737/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 28 octombrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii L.M., L.M., T.G. şi G.I., în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 19, art. 20 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 la situaţia de fapt expusă de reclamanţi şi a constatat că instanţa de contencios poate cenzura hotărârea atacată numai prin prisma celor solicitate de reclamanţi prin cererea adresată pârâtului şi numai în limitele soluţiei adoptate de acest organism, precum şi în limitele stabilite de Legea nr. 554/2004.
Faţă de aceste limite ale învestirii instanţei judecătoreşti, prima instanţă nu poate constata caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 şi al H.G. nr. 737/2010, pentru că art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 arată că instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, printre altele … „să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ”, însă, instanţa de contencios nu poate înlocui omisiunea voinţei autorităţii publice de a emite un act administrativ.
În al doilea rând, instanţa de fond a observat că pârâtul a respins cererea reclamanţilor ca inadmisibilă (după efectele sale), deşi formal a admis excepţia necompetenţei materiale; cum în cazul admiterii unei excepţii de necompetenţă trebuia ca cererea să fie declinată instanţei judecătoreşti competente ori altui organ jurisdicţional competent, se observă că în realitate respingerea cererii reclamanţilor a vizat inadmisibilitatea acesteia, pârâtul considerând că nu poate constata caracterul discriminatoriu al unor legi sau alte acte normative.
Prin urmare, instanţa a analizat dacă pârâtul putea sau nu să constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010 şi a H.G. nr. 737/2010, faţă de recalcularea pensiilor reclamanţilor.
În acest sens, a observat că, prin Decizia nr. 997/2008, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă deci, că pârâtul era obligat să respecte această decizie şi nu-i era permis ca, ignorând decizia Curţii Constituţionale, să constate, împotriva celor decise de această unică autoritate jurisdicţională, că auditorii publici ai Curţii de Conturi a României au fost discriminaţi prin Legea nr. 119/2010, în raport cu alte categorii, atâta timp prin decizia Curţii Constituţionale nr. 873/2010 s-a stabilit că recalcularea pensiilor acestei categorii din care fac parte şi reclamanţii este constituţională, aspectele de discriminare ori de nediscriminare ale acestei legi fiind stabilite şi hotărâte cu putere de lege prin această decizie şi de unica autoritate din România care este competentă a aprecia constituţionalitatea ori neconstituţionalitatea unui text de lege ori a unei legi cu Constituţia României.
A mai reţinut instanţa de fond că aceeaşi obligativitate (de rang constituţional), de respectare a acestei decizii, o au şi instanţele din România; în acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 818/2008, a constatat că prevederile art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Instanţa judecătorească nu poate deci constata sau aprecia peste decizia Curţii Constituţionale nr. 873/2010 că un anumit text de lege este discriminatoriu pentru o anumită categorie despre care această decizie a spus că este constituţional (şi indirect că nu este discriminatoriu).
A mai reţinut curtea de apel că invocarea art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.E.D.O. şi art. 20, 21 alin. (1) din C.D.F.U.E., care au stabilit prioritatea normelor internaţionale faţă de dreptul intern, nu poate fi primită ca permiţând instanţei să ignore decizia amintită, întrucât respectarea acestor pacte internaţionale se face prin intermediul art. 20 din Constituţia României, care stabileşte numai aspectul material al priorităţii faţă de dreptul intern, nu însă şi procedura prin care se poate stabili această prioritate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii L.M., L.M. şi T.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând generic dispoziţiile art. 299 şi urm. din C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au formulat, în esenţă, următoarele critici:
1. Instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată a încălcat dreptul reclamanţilor de a beneficia de un proces corect şi echitabil şi le-a fost negat dreptul de acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României.
Susţin recurenţii că prima instanţă nu a analizat şi judecat cererea formulată, ci, prin interpretări proprii şi chiar eronate a unor prevederi legale, prin supoziţii şi presupuneri, a căutat să demonstreze că ea însăşi nu poate să constate caracterul discriminatoriu al Legii nr. 119/2010.
2. Instanţa de fond a susţinut, fără fundamentare legală, că pârâtul C.N.C.D. nu poate constata caracterul discriminator al unor acte normative.
Susţin recurenţii că, în sens contrar, s-a pronunţat Curtea Constituţională, prin decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, potrivit căreia, „C.N.C.D. este chemat să vegheze, printre alte, inclusiv asupra modului în care este respectat principiul nediscriminării în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării”.
Or, afirmă recurenţii, că ei au solicitat acestui consiliu să constate caracterul discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 şi implicit, realizarea responsabilităţilor prevăzute de art. 18 din O.G. nr. 137/2000.
Mai susţin recurenţii şi că, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că numai Curtea Constituţională poate constata caracterul discriminatoriu al unei legi. Se afirmă astfel, că instanţele judecătoreşti şi Curtea Constituţională au roluri diferite, în sensul că dacă autoritatea constituţională verifică, la nivel abstract şi general, conformitatea legii cu Constituţia României, judecătorul trebuie să verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează acesteia un drept fundamental.
3. Cererea de chemare în judecată a fost respinsă, nefundamentat, pe considerentul că se încalcă principiul necompetenţei materiale, determinat de unele decizii ale Curţii Constituţionale.
În cadrul acestei critici, susţin recurenţii-reclamanţi că reglementările U.E. au prioritate, astfel încât, nu poate fi invocată necompetenţa materială impusă de Curtea Constituţională.
De altfel, se susţine ideea, potrivit căreia, caracterul discriminator al Legii nr. 119/2010, a rezultat din chiar Decizia nr. 873/2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că dispoziţiile legii menţionate sunt neconstituţionale, doar în ceea ce îi priveşte pe judecători, procurori, judecători ai Curţii Constituţionale şi magistraţii-asistenţi.
Înalta Curte constată că toate celelalte aspecte dezvoltate în cererea de recurs nu reprezintă veritabile critici aduse hotărârii instanţei de fond, prin acestea fiind reiterate motivele susţinute în faţa primei instanţe pentru a argumenta temeinicia cererii adresate C.N.C.D.
Analizând recursul formulat, prin raportare la criticile dezvoltate, la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în cele ce urmează.
1. Rezumând criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că prin acestea se reclamă, în primul rând, încălcarea de către instanţa de fond a dreptului la un proces corect şi echitabil, precum şi îngrădirea liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României.
Argumentele aduse în susţinerea acestei critici vizează situaţia, potrivit căreia, prima instanţă nu a analizat, pe fond, pretenţiile reclamanţilor, în sensul de a se constata existenţa unei fapte de discriminare săvârşită, atât de legiuitor, prin Legea nr. 119/2010, cât şi de executiv, prin H.G. nr. 737/2010.
Analizând sentinţa atacată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a soluţionat cauza în limitele învestirii sale, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel, demersul judiciar al reclamanţilor a vizat anularea Hotărârii nr. 184 din 11 mai 2011 a C.N.C.D., prin care, autoritatea pârâtă a respins cererea de constatare a caracterului discriminatoriu al prevederilor Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi al H.G. nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010, pentru necompetenţa materială a acestei autorităţi, în baza Deciziei nr. 997 din 7 octombrie 2008 a Curţii Constituţionale.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, în mod corect, instanţa de fond s-a limitat a analiza temeinicia şi legalitatea actului administrativ supus controlului judecătoresc doar din perspectiva faptului dacă, C.N.C.D. avea competenţa să constate caracterul discriminatoriu al unei legi sau hotărâri de guvern cu caracter normativ, prin prisma atribuţiilor conferite de O.G. nr. 137/2000, astfel cum aceasta a fost interpretate de Curtea Constituţionalitate pe cale exercitării controlului de constituţionalitate.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au înţeles să învestească instanţa cu o acţiune directă pentru constatarea discriminării, întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, pentru ca judecătorul să poată analiza, eventual, pe fond, existenţa faptei de discriminare, în speţa de faţă, cadrul procesual neputând fi extins dincolo de cele reţinute prin Hotărârea nr. 184/2011 a autorităţii pârâte.
Prin urmare, recurenţilor-reclamanţi nu li s-a îngrădit accesul la justiţie, având în vedere că au avut posibilitatea legală să atace actul administrativ apreciat de aceştia ca fiind vătămător, beneficiind de două grade de jurisdicţie, fond şi recurs, în fiecare ciclu procesual având dreptul să formuleze cereri, apărări şi să administreze probe.
În concluzie, prima critică formulată în cadrul cererii de recurs este nefondată.
2. A doua critică dezvoltată de recurenţi constă în aceea că instanţa de fond nu a avut temei legal atunci când a reţinut că pârâtul C.N.C.D. nu poate constata caracterul discriminator al unor acte normative. În acest sens, recurenţii citează un paragraf din Decizia nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale, despre care afirmă că cele menţionate în acesta contrazic opinia instanţei de fond menţionată mai sus.
Înalta Curte constată că, în realitate, recurenţii-reclamanţi au scos din întregul context motivaţional al deciziei Curţii Constituţionale, un fragment din raţionamentul expus în hotărâre şi care, de fapt, precede partea din considerente care demonstrează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.
În continuarea fragmentului citat de recurenţi, Curtea Constituţională afirmă: „ Ceea ce aici interesează sunt efectele pe care le produc aceste opinii. Astfel, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicţional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, C.N.C.D. poate să constate existenţa unor situaţii discriminatorii ce îşi au izvorul direct în conţinutul unor norme legale, hotărârea Consiliului ar putea avea ca efect încetarea aplicabilităţii acestor dispoziţii şi chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate. Într-o atare împrejurare, se pune în discuţie legitimitatea acestui organ de a interfera în competenţele legislativului, prin înlăturarea aplicabilităţii unor acte normative şi instituirea aplicabilităţii altora, dar şi în competenţele Curţii Constituţionale, care îndeplineşte rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile constituţionale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării. Deşi în lumina dispoziţiilor constituţionale o asemenea interpretare nu ar putea fi acceptată, rolul C.N.C.D. putând fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative şi la formularea de recomandări sau sesizarea autorităţilor competente pentru a modifica respectivele texte de lege, se observă totuşi, aşa cum s-a reţinut şi mai sus, că, în practică, art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a generat efecte neconstituţionale, prin care s-a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, la aceasta contribuind chiar formularea echivocă a dispoziţiilor cuprinse în secţiunea a VI-a din O.G. nr. 137/2000” .
Pentru aceste motive, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă C.N.C.D. competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze textul unor acte normative cu caracter discriminatoriu şi chiar să substituie acest text cu dispoziţii cuprinse în alte acte normative.
Aşadar, raţionamentul juridic exprimat de instanţa de fond în sentinţa recurată de reclamanţi, nu numai că are fundament legal, dar are şi fundament constituţional, fiind aplicat în speţă tocmai principiul separaţiei puterilor în stat, invocat în decizia Curţii Constituţionale.
În concluzie, nici această critică nu poate fi primită de instanţa de recurs pentru a constata temeinicia căii de atac exercitate.
3. În ceea ce priveşte ultima critică formulată de recurenţi în sensul că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat că cererea reclamanţilor încalcă principiul necompetenţei materiale, determinat de unele decizii ale curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că aceasta nu are suport în considerentele hotărârii atacate.
Astfel, prima instanţă a calificat, în mod corect, soluţia dată de C.N.C.D. prin hotărârea contestată de reclamanţi, ca fiind una de inadmisibilitate, prin prisma motivelor de fapt şi de drept expuse în conţinutul acesteia şi a efectelor sale juridice.
În raţionamentul propriu, dezvoltat în motivarea sentinţei, instanţa de fond nu a făcut referire la „necompetenţa materială” a autorităţii pârâte sau a instanţei în soluţionarea cererii formulate.
Ceea ce a constatat judecătorul fondului a fost faptul că demersul administrativ jurisdicţional şi ulterior judiciar al reclamanţilor în sensul constatării caracterului discriminatoriu a celor două acte normative, excede atribuţiilor conferite de lege autorităţii pârâte prin O.G. nr. 137/2000, astfel cum acestea au fost cenzurate de Curtea Constituţională, dar şi posibilităţilor legale şi constituţionale ale instanţei judecătoreşti, care nu poate interveni în puterea legislativă pentru a înlătura, în mod direct, textele de lege.
Instanţa de judecată este chemată, astfel cum chiar recurenţii au afirmat în cerea de recurs „să verifice dacă efectele legii, aplicate la o persoană concretă, îi afectează acesteia un drept fundamental” şi nu să înlăture aplicarea ei.
De altfel, în speţă, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanţă şi anume „existenţa unui caz de discriminare în ceea ce priveşte aplicarea legii faţă de persoane care se află în situaţii analoage sau comparabile”, deoarece legea s-a aplicat corect de către cei competenţi să o pună în executare, legiuitorul fiind cel care a prevăzut modul diferit de stabilire a pensiilor, aspect care se contestă de către reclamanţi. Or, o eventuală discriminare făcută de legiuitor printr-un act normativ cu putere de lege, nu poate fi făcută decât în procedura exercitării controlului de neconstituţionalitate, şi nu printr-o hotărâre judecătorească sau un act administrativ emis de o autoritate publică autonomă (care face parte din sfera puterii executive) cum este Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Înalta Curte reţine şi situaţia, potrivit căreia, Curtea Constituţională a exercitat controlul de constituţionalitate asupra Legii nr. 119/2010, constatând constituţionalitatea acesteia în ceea ce priveşte personalul Curţii de Conturi [(art. 1 lit. h) din Legea nr. 119/2000)], prin Decizia nr. 873/2010, iar instanţa supremă s-a pronunţat unitar în sensul respingerii acţiunilor în anularea H.G. nr. 737/2010, inclusiv asupra aspectului încălcării principiului nediscriminării.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa curţii de apel este temeinică şi legală şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de L.M., L.M. şi T.G., împotriva sentinţei civile nr. 182 din 28 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4231/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4537/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
