ICCJ. Decizia nr. 470/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 470/2012
Dosar nr.154/59/2010
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 154/59/2010, la data de 10 februarie 2011, reclamanta SC S.R. SRL, prin lichidator ABA INSOLVENCY SPRL, a chemat în judecată pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să dispună:
a) Anularea în tot a Deciziei nr. 1175 din 249 din data de 07 august 2009 prin care a fost soluţionată (în sensul respingerii) contestaţia formulată de SC S.R. SRL (în lichidare voluntară) înregistrată la D.G.F.P. Timiş sub nr. 22161 din 24 iunie 2009, ca fiind netemeinică şi nelegală
b) Anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 120 din 15 mai 2009 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Timiş Activitatea de Inspecţie fiscală, emisă în temeiul Raportului de inspecţie fiscală nr. 497 din 14 mai 2009, prin care a fost verificat modul de determinare, înregistrare şi plată la bugetul general consolidat al statului a impozitelor şi taxelor datorate de societate pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, ca netemeinică şi nelegală
c) Anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscală nr. 497 din 14 mai 2009, prin care a fost verificat modul de determinare, înregistrare şi plată la bugetul general consolidat al statului a impozitelor şi taxelor datorate de societate pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, ca fiind netemeinic şi nelegal.
II. Exonerarea de la plata sumei de 867.018 RON (668.775 principal şi 198.243 majorări de întârziere şi penalităţi) cu titlu de obligaţii fiscale.
Prin întâmpinare Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei AFP Timişoara în ceea ce priveşte acţiunea formulată, calitatea procesuală pasivă revenind exclusiv paratei D.G.F.P. Timiş în calitate de emitentă a actelor contestate;
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea ca temeinice şi legale a actelor administrative fiscale atacate.
Şi Administraţia Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte, aceasta revenind exclusiv D.G.F.P. Timiş în calitate de emitent al actelor administrativ fiscale contestate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004.
Pentru termenul de judecată din 19 mai 2010, reclamanta a depus precizarea de acţiune nr. 708/E din 17 mai 2010, prin care a arătat că înţelege să conteste şi sumele reţinute în Deciziile referitoare la obligaţiile de plăţi accesorii aferente obligaţiilor fiscale nr. 9114 din 26 iunie 2009 şi nr. 677 din 25 august 2009, întocmite de Administraţia Finanţelor publice Timişoara, respectiv Administraţia Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Timiş, care au calculat în sarcina sa accesorii în sumă totală de 30.540 RON, solicitând anularea acestor decizii şi restituirea integrală a acestei sume, achitată prin Ordinele de plată nr. 677, 6771 şi 6772 din 17 septembrie 2009.
Ulterior prin cererea nr. 412 din 19 iulie 2010, reclamanta a arătat că înţelege să renunţe la prima precizare la acţiune cu nr. 708/E din 17 mai 2010, formulată în contradictoriu cu DGFP Timiş şi AFP Timişoara, dată fiind modalitatea de soluţionare a cererii de îndreptare a erorii materiale, în urma căreia organul fiscal a aprobat la restituire suma de 21.499 RON.
În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu expertiza fiscală, date fiind obiectivele propuse de reclamantă şi încuviinţate de instanţă, aceasta fiind întocmită de d-nul expert I.C. precum şi un supliment la expertiză faţă de obiectivul suplimentar aprobat, privind natura plăţilor compensatorii acordate salariaţilor reclamantei.
Curtea de Apel Timişoara Secţia de contencios administrativ şi fiscal prin Sentinţa nr. 70 din 24 februarie 2011 a admis în parte acţiunea reclamantei SC S.R. SRL - prin lichidator ABA INSOLVENCY SPRL în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timişoara, cu precizarea nr. 702/E din 13 mai 2010.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.F.P. Timişoara şi a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu aceasta.
A anulat în parte Decizia nr. 1175/249 din 07 august 2009, privind soluţionarea contestaţiei administrative a reclamantei, Decizia de impunere nr. 120 din 15 mai 2009 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. 497 din 14 mai 2009 emise de către pârâta D.G.F.P. Timiş, cu privire la obligaţii fiscale constând în impozit pe profit suplimentar în cuantum de 149.113 RON pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008 şi accesorii aferente în cuantum de 97.420 RON.
A menţinut aceleaşi acte administrativ fiscale cu privire la contribuţia de asigurări de sănătate pentru angajator şi asiguraţi aferentă statelor de plată reprezentând "compensaţii/lichidare societate şi concediere colectivă" datorată de reclamantă pe perioada august - octombrie 2008 şi accesoriile aferente.
A luat act că reclamanta a renunţat la precizarea la acţiune nr. 708/E din 17 mai 2010 privind anularea Deciziilor referitoare la obligaţii de plată accesorii aferente obligaţiilor fiscale nr. 511141 din 26 iunie 2009 şi nr. 677 din 25 august 09 întocmite de A.F.P. Timişoara - Administraţia Financiară pentru Contribuabili Mijlocii Timiş, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Timiş şi A.F.P. Timişoara.
A obligat pârâta D.G.F.P. Timiş la restituirea sumei totale de 246.533 RON reprezentând impozit pe profit suplimentar şi accesorii aferente, calculate pe perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, către reclamantă.
A admis în parte cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta D.G.F.P. Timiş la plata sumei de 14.000 RON cu acest titlu către reclamantă, reprezentând onorariu parţial avocat şi expert.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AFP Timişoara, excepţie invocată de aceasta, dar şi de pârâta DGFP Timiş, Curtea a constatat că este întemeiată, dat fiind că raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat numai faţă de pârâta DGFP Timiş, în calitate de emitentă a actelor administrativ-fiscale contestate, având în vedere şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că reclamanta a renunţat la data de 19 iulie 2010, la cererea din 19 mai 2010, formulată în contradictoriu cu pârâta AFP Timişoara, privind deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii emise de aceasta.
Pe fond Curtea a constatat următoarele:
I. În ceea ce priveşte impozitul pe profit calculat suplimentar pe perioada 2004 - 2008, s-a reţinut că, în temeiul prevederilor pct. 22, alin. (6), Titlul I din HG nr. 44/2004, şi în baza prevederilor pct. 6 din Contractul de prestări încheiat între cele două societăţi la data de 01 august 2000, organele de inspecţie fiscală au analizat tranzacţiile încheiate în această perioadă între reclamantă şi partenerul extern, respectiv, S. SA din Franţa, considerate tranzacţii între persoane afiliate în sensul art. 11 alin. (2) şi art. 19 alin. (5) din Codul fiscal, în forma în vigoare la data încheierii acestora - utilizând metoda cost-plus, şi majorând cheltuielile cu o marjă de 4%, avantajele utilizării acestei metode fiind subliniate şi de către expert.
Prin urmare, la analiza dosarului preţurilor de transfer, organele fiscale au avut în vedere situaţia comparativă, lunară, între rulajele cumulate ale conturilor din clasa 6 „conturi de cheltuieli" din balanţele de verificare lunare, înmulţite cu marja de 4% şi rulajele cumulate ale conturilor de venituri aferente.
Sub acest aspect, faţă de prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind modul de calcul al profitului impozabil şi cele ale Standardului Internaţional de contabilitate nr. 2 „ Stocuri", expertul a constatat că organul fiscal a procedat în mod corect scăzând din totalul cheltuielilor pe cele nedeductibile fiscal, declarate de reclamantă în declaraţiile fiscale şi prezentate în Anexa nr. 15 la RIF - cheltuieli cu impozitul de profit, amenzi şi unele cheltuieli cu venituri aferente în contrapartidă - însă, când organul de inspecţie fiscală a constatat că s-au înregistrat cheltuieli nedeductibile fiscal mai mari decât cele declarate de reclamantă, acesta nu a mai procedat la diminuarea cheltuielilor din balanţa de verificare cu aceste cheltuieli nedeductibile, stabilind, în mod eronat, o bază de calcul mai mare pentru stabilirea preţurilor de transfer.
Expertul a concluzionat că baza de calcul pentru stabilirea preţurilor de transfer în cadrul metodei cost-plus, o constituie numai principalele costuri şi nu totalitatea acestora, nefiind cuprinse cheltuielile neeconomicoase, care nu sunt necesare prestării serviciilor şi nici cele nedeductibile fiscal, întrucât conduc la dublă impozitare, o dată prin mărirea bazei de calcul şi a doua oară prin neacceptarea acestora din punct de vedere fiscal şi creşterea profitului impozabil.
Curtea nu a primit apărarea pârâtei în sensul că singurele dispoziţii relevante sunt cele ale pct. 26 din HG nr. 44/2004 care reglementează metoda de stabilire a preţului pieţei şi, în condiţiile în care nici prin legea contabilităţii şi nici prin Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal nu este definită structura costurilor principale, organul fiscal nu are posibilitatea de a stabili care costuri sunt considerate principale, secundare, auxiliare, neeconomicoase etc., având în vedere că prevederile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal stabilesc în mod clar modul de calcul al profitului impozabil ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuale în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, iar potrivit art. 21 alin. (1) din acelaşi Cod, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare;.
Prin urmare, Curtea a constatat că sunt întemeiate argumentele expertului potrivit cărora includerea cheltuielilor nedeductibile fiscal în baza de calcul pentru determinarea preţului de transfer ar conduce la o dublă impozitare, prin mărirea nejustificată a venitului neimpozabil şi prin neacceptarea acestor cheltuieli ca fiind deductibile fiscal;
Potrivit prevederilor pct. 26 din HG nr. 44/2004, invocate chiar de către organul fiscal, pentru determinarea preţului pieţei metoda indicată se bazează pe majorarea costurilor principale cu o marjă de profit corespunzătoare domeniului de activitate al contribuabilului, situaţie în care nu se impune definirea expresă a costurilor principale de către legiuitor întrucât este posibilă delimitarea în fapt, pe baza modului de calcul prevăzut de Codul fiscal, a acestor costuri principale de celelalte costuri, cum ar fi cele neeconomicoase, care nu sunt necesare prestării serviciilor, sau alte costuri de producţie înregistrate peste limitele normal admise ori care sunt influenţate de factori externi.
Or, a reţinut instanţa, poziţia pârâtei este inconsecventă atât timp cât, în mod necontestat, organul de control fiscal a acceptat să scadă din totalitatea costurilor impozitul de profit, amenzile şi unele cheltuieli pe care le consideră nedeductibile, conform notei de la subsolul anexei 15 din RIF; în acest context, sunt justificate constatările expertului în sensul că, în ceea ce priveşte impozitele şi taxele, numai cheltuielile cu impozitul pe profit sunt considerate cheltuieli nedeductibile, celelalte cheltuieli de acest gen, cum ar fi cele privind impozitul pe clădiri, terenuri şi mijloace de transport, sunt cheltuieli de producţie, care se includ în baza de impozitare, ca şi cheltuieli efectuale în scopul realizării de venituri, potrivit Codului fiscal, iar cheltuielile care au în contrapartidă venituri - cu dobânzile sau cu diferenţele de curs valutar - faţă de natura lor, nu fac parte dintre costurile principale şi în consecinţă, nu pot fi incluse în baza de calcul pentru stabilirea preţurilor de transfer.
În consecinţă, Curtea a stabilit că actele administrativ fiscale contestate în acţiunea principală, inclusiv raportul de inspecţie fiscală care a stat la baza acestora, în ceea ce priveşte modul de calcul al impozitului pe profit calculat suplimentar pe perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008 şi al accesoriilor aferente, contravine dispoziţiilor legale anterior menţionate, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) şi 2 din Legea 554/2004.
Curtea a omologat concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte impozitul pe profit calculat în mod nelegal în cuantum de 149.113 RON, ca diferenţă între suma de 308.040 RON calculată cu acest titlu, pe fiecare an fiscal, de către organul fiscal şi suma de 158.927 RON calculată de către expert, în mod defalcat - anexele 1 şi 2 - sumă care provine dintr-o diferenţă reală de facturat de 700.725 RON, mai mică decât cea stabilită de inspecţia fiscală de 1.340.355 RON, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile fiscal evidenţiate de către expert, rezultând un total venituri impozabile de stabilit în mod suplimentar de 993.290 RON, faţă de suma de 1.829.915 RON stabilită de inspecţia fiscală, cu argumentarea că pârâta nu a contestat în mod expres modul de calcul al expertului privind impozitul pe profit calculat suplimentar în sarcina reclamantei pe aceeaşi perioadă, şi a recunoscut în mod implicit includerea tuturor costurilor efectuate de reclamantă, evidenţiate ca atare, în baza de calcul pentru stabilirea preţurilor de transfer, fără a proceda la o distincţie între costurile principale şi celelalte costuri.
Relativ la accesoriile aferente, care urmează soarta principalului, s-a stabilit că acestea sunt în cuantum de 97.420 RON, calculate conform anexelor nr. 8 şi 9 la raportul de expertiză, ca diferenţă între totalul de 161.043 RON - majorări şi penalităţi stabilite prin RIF - şi suma de 63.623 RON reţinută de către expert, ca fiind aferentă diferenţei totale de impozit pe profit anterior menţionată.
II. În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări de sănătate datorată de angajator şi angajaţi, Curtea a reţinut următoare considerente:
Organele fiscale au constatat că societatea reclamantă a notificat, prin adresa nr. 100 din 27 iunie 2008, înregistrată la Inspectoratul teritorial de muncă Timiş, Decizia de efectuare a concedierii colective a angajaţilor, în conformitate cu dispoziţiile stabilite prin acordul încheiat între reprezentanţii societăţii şi ai salariaţilor, iar potrivit prevederilor art. 78 din Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional nr. 2895/2006, prin statele de plată aferente lunilor august - octombrie 2008, s-au acordat angajaţilor sume calculate în funcţie de vechime, salariu de încadrare etc., reprezentând „compensaţii lichidare societate şi concediere colectivă".
Din conţinutul raportului de inspecţie fiscală din 13 mai 2009 a mai rezultat că, prin Hotărârea nr. 104 din 04 iulie 2008, asociatul unic a hotărât dizolvarea societăţii, urmată de începerea procedurii de lichidare, a fost numit ca lichidator ABA INSOLVENCY SPRL, prin reprezentant legal B.R.H. şi a fost emisă de ORC Timiş cererea de înscriere menţiuni nr. 42091 din 24 septembrie 2008, iar agentul economic a solicitat efectuarea inspecţiei fiscale pentru finalizarea procedurii de lichidare voluntară, începerea acesteia fiind înregistrată la poziţia nr. 33 din 23 ianuarie 2009 în registrul unic de control.
Organul de inspecţie fiscală a reţinut că, în mod nelegal, societatea reclamantă nu a calculat, reţinut şi virat cele două tipuri de contribuţii pe perioada mai sus arătată, în conformitate cu dispoziţiile art. 257 şi 258 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, coroborate cu dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal şi pct. 68 lit. l) din HG nr. 44/2004 - Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Dispoziţiile art. 55 alin. 2 lit. k) Titlul III din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal cu modificările ulterioare, stipulează următoarele: "În vederea impunerii, sunt asimilate salariilor: (...) k) orice alte sume sau avantaje de natura salariata ori asimilate salariilor", iar potrivit prevederilor pct. 68 lit. I) titlul III din HG nr. 44/2004 cu modificările ulterioare: "Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salariată primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se refera, şi care sunt realizate din: (..) I) compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă".
În conformitate cu prevederile art. 257 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la acel moment: (1) Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate … (2) Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 5,5%, care se aplică asupra: a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, precum şi orice alte venituri realizate din desfăşurarea unei activităţi dependente, iar în conformitate cu prevederile art. 258 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege: (1) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii au obligaţia să calculeze şi să vireze la fond o contribuţie de 5,5% asupra fondului de salarii, datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă. (2) Prin fond de salarii realizat, în sensul prezentei legi, se înţelege totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică şi juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor.
În cauză reclamanta a susţinut că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile legale menţionate, ci cele ale art. 257 alin. (6) din aceeaşi lege, potrivit cărora: Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum şi asupra indemnizaţiilor reglementate de OUG nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare.
Reclamanta a susţinut faptul că, compensaţiile acordate angajaţilor săi nu au regimul compensaţiilor băneşti în sensul pct. 68 lit. l) din Normele metodologice la Codul fiscal, ci al unor plăţi compensatorii, potrivit art. 257 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, reglementate în mod expres şi de dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. j) din Codul fiscal, prin stabilirea unui regim de neimpozitare. Reclamanta formulează un raţionament potrivit căruia, compensaţiile în cauză nu sunt primite cu titlu de recompensă sau premiere ci sunt despăgubiri civile pentru fostul angajat până când îşi va găsi un loc de muncă, drept „compensaţie" pentru veniturile pe care le-ar fi obţinut în viitor, pe care le pierde din motive neimputabile lui, concluzionând că acestea constituie venituri impozabile pentru impozitul pe venit al persoanei fizice dar nu pot constitui bază impozabilă pentru celelalte contribuţii cu caracter social.
În ceea ce priveşte utilizarea dispoziţiilor Codului fiscal ca argument de interpretare extensivă a bazei de calcul a contribuţiilor sociale, consideră că acest argument nu poate fi primit anterior datei de 01 ianuarie 2011, când Codul fiscal se referea doar la impozitarea cu impozitul pe venit nu şi la contribuţii, iar noile dispoziţii din Titlul IX2 al Codului fiscal privind „Contribuţiile sociale obligatorii, introduse după această, nu îi sunt aplicabile, producând efecte doar pentru viitor.
În raport cu apărările reclamantei, Curtea a reţinut că dispoziţiile relevante pentru impunerea celor două tipuri de contribuţii sunt cele prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal, potrivit cărora, regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi oricăror alte sume sau avantaje de natură salarială or, asimilate salariilor, precum şi cele ale pct. 68 lit. l) din Normele metodologice, care definesc veniturile din salarii sau asimilate salariilor, ca fiind totalitatea sumelor încasate urmare a unei relaţii de muncă, inclusiv, compensaţiile băneşti individuale, acordate din fondul de salarii, persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, potrivit contractului de muncă.
În argumentarea soluţiei sale Curtea a arătat că atât timp cât dispoziţiile art. 257 şi 258 din Legea nr. 95/2006 se referă la contribuţia lunară a persoanei asigurate stabilită sub forma unei cote asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, respectiv, la o contribuţie a angajatorului asupra fondului de salarii definit ca totalitate a sumelor utilizate pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor - rezultă că sumele asupra cărora se aplică cota de impunere a contribuţiilor, sunt tot cele definite de Codul fiscal şi Normele metodologice, din acest punct de vedere contribuţia de asigurări sociale fiind asimilată cu impozitul pe salariu sau pe veniturile asimilate salariilor, în măsura în care aceste sume nu îşi găsesc o reglementare proprie, prin alte acte normative cu caracter special.
Totodată prima instanţă a apreciat că acordarea în speţă a compensaţiilor băneşti individuale, se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile pct. 68 lit. l) din normele metodologice, fiind acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt supuse impunerii, spre deosebire de dispoziţiile art. 55 alin. (4) lit. j) din Codul fiscal, invocate de reclamantă, care stabilesc că nu sunt incluse în veniturile salariale şi nu sunt impozabile „sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, conform legii …"
Or, aceste dispoziţii din Codul fiscal se coroborează cu cele ale art. 257 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, anterior citate, potrivit cărora, contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii - rezultând că plăţile compensatorii nu sunt incluse în veniturile salariale când provin din concedieri colective, potrivit legii, şi nici nu sunt supuse contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, când legea prevede în mod expres aceasta.
Curtea a reţinut că plata compensaţiilor în speţă nu s-a bazat pe o concediere colectivă, în temeiul legii, ci a fost determinată de lichidarea voluntară a societăţii în cauză, potrivit dispoziţiilor din contractul de muncă spre deosebire, spre exemplu, de situaţia prevăzută de OUG nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute prin concedieri colective, care prevede în mod expres la art. 1, cazurile în care se aplică măsurile de protecţie socială prevăzute de această ordonanţă, iar regimul plăţii compensatorii este reglementat de art. 28 din acest act normativ, ca sumă neimpozabilă, în cuantum egal cu salariu mediu net pe unitate, realizat în luna anterioară disponibilizării.
În ceea ce priveşte susţinerile privind modificarea Codului fiscal de la data de 01 ianuarie 2011, prin introducerea Titlului IX2 referitor la Contribuţiile sociale obligatorii, dispoziţii ce aplică numai pentru viitor, Curtea a constatat că aceste norme vin să întărească raţionamentul de mai sus, prin unificarea reglementării, consacrând regula obligativităţii plăţii acestor sume, precum şi excepţiile generale şi specifice de la această regulă.
În baza art. 18 alin. (3) din Legea 554/2004, văzând că reclamanta a achitat totalul sumei imputate, prin ordinele de plată de la filele 420- 428, Curtea a dispus şi restituirea către reclamantă a sumei încasate necuvenit, de 246.533 RON, reprezentând impozitul pe profit suplimentar şi accesoriile aferente, calculate pe perioada 01 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, conform precizării nr. 702/E din 13 mai 2010.
Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ, în sensul că pretenţiile reclamantei au fost încuviinţate numai parţial iar pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată, instanţa a admis în parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, proporţional cu admiterea pretenţiilor sale, şi a obligat pârâta la plata sumei de 14.000 RON, cu acest titlu către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamanta SC "S.R." SRL Timişoara prin lichidator Aba Insolvency SPRL Timişoara cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a legii de către fiecare parte, în ceea ce priveşte capătul de acţiune care a fost admis pentru reclamantă şi respectiv respins prin sentinţa atacată.
Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş se solicită modificarea, în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii, în tot a acţiunii şi cu privire la suma contestată în cuantum de 246.533 RON.
Se solicită în subsidiar reducerea cheltuielilor de judecată proporţional cu suma admisă prin sentinţa atacată respectiv de la 14.000 RON la suma de 11.494 RON.
Motivul de nelegalitate invocat de recurenta-pârâtă priveşte greşita executare de la plată a reclamantei privind suma reprezentând impozit pe profit suplimentar şi accesoriile aferente având în vedere că reclamanta - societate comercială datorează în mod legal obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală.
În ceea ce priveşte calculul impozitului pe profit, dacă expunerea situaţiei de fapt se arată din analiza situaţiei contabile a societăţii a rezultat că pe perioada verificată societatea recurentă nu a inclus în baza de calcul pentru tariful prestaţiei către S. SA Franţa şi nu a luat în calcul la determinarea profitului impozabil şi a impozitului pe profit a unor venituri impozabile ajustate concret corespunzătoare anilor 2004 - 2008.
Se arată că astfel au fost încălcate dispoziţiile art. 26 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 în mod nelegal instanţa de fond însuşindu-şi punctul de vedere al reclamantei-recurente în sensul că la stabilirea veniturilor ajustate de către organele de inspecţie fiscală trebuia să se ţină cont şi de cheltuielile nedeductibile şi impozitul pe profit stabilite suplimentar prin actele administrative contestate, în sensul de a diminua cheltuielile principale cu valoarea acestora.
Se arată în motivele de recurs că în mod corect organele de inspecţie fiscală au luat în considerare la ajustarea veniturilor societăţii costurile principale din balanţa de verificare la care s-a aplicat marja de 4% fără a diminua cheltuielile principale cu cheltuielile nedeductibile şi impozitul pe profit stabilite suplimentar prin actele administrative fiscale contestate.
Se apreciază că recurenta-reclamantă s-a retras de la plata obligaţiei fiscale reprezentând impozitul pe profit, astfel că în mod legal s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale contestate impozit pe profit în sumă de 215.683 RON şi majorări de întârziere aferente în sumă de 110.337 RON.
În motivele de recurs se critică însuşirea de către instanţa de fond a concluziilor raportului de expertiză contabilă care nu au bază legală întrucât cadrul legal care reglementează metoda prin care se stabileşte „preţul pieţei" este asigurat de pct. 26 din HG nr. 44/2004.
###Se solicită în subsidiar, în cazul respingerii recursului reducerea cheltuielilor parţiale de judecată condor mart. 276 C. proc. civ.
Prin recursul declarat de recurenta-reclamantă se solicită admiterea recursului şi modificarea, în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii în tot a acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.
Se solicită admiterea acţiunii şi în ceea ce priveşte suma reprezentând contribuţia de asigurare de sănătate în sumă totală de 453.092 RON precum şi majorări de întârziere în cuantum de 87.906 RON.
Se solicită aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ. şi prin verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei atacate să fie exonerată societatea reclamantă de la plata sumelor reprezentând contribuţia de asigurări de sănătate - angajator şi respectiv asiguraţi şi majorări de întârziere aferente.
Se arată că în mod nelegal instanţa de fond a aplicat în cauză dispoziţiile art. 55 alin. (2) lit. k) din Codul fiscal precum şi ale pct. 68 lit. l) din Normele metodologice apreciind contribuţia de asigurări de sănătate ca fiind legal datorată de angajator şi angajat.
Recurenta arată că aceste compensaţii acordate salariaţilor se impune a fi asimilate plăţilor compensatorii, pentru care nu se datorează contribuţia de asigurări sociale de sănătate în conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. (6) din Legea nr. 95/2006 şi ale art. 55 alin. (4) lit j) din Codul fiscal.
Organul de control la pagina 33 şi 34 ale Raportului de inspecţie fiscală nr. 497 din 14 mai 2009 invocă în susţinerea interpretării extensive a bazei de calcul pentru contribuţiile sociale dispoziţiile art. 55 „(2) lit. k) Titlul III din Legea nr. 571/2003 (2) în vederea impunerii sunt asimilate salariilor K) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor". Mai precizează ulterior că „pentru compensaţiile băneşti acordate persoanelor disponibilizate potrivit acordului încheiat cu reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii salariaţilor nu se încadrează în prevederile OUG nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Compensaţiile băneşti acordate persoanelor disponibilizate se impozitează conform art. 57 din Legea nr. 571/2003 cu modificările ulterioare şi pentru aceste sume trebuia virată şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate angajator".
Recurenta apreciază eronată concluzia organelor de control, concluzie însuşită nelegal de instanţa de fond potrivit căreia pentru sumele acordate salariaţilor disponibilizaţi ca urmare a concedierii colective urmare a lichidării voluntare a societăţii există obligaţia calculării şi plăţii contribuţiei de asigurări de sănătate datorată atât de către angajator cât şi de către salariaţi.
Recurenta-reclamantă arată că deşi se reţine incidenţa art. 257 alin. (6) din Legea nr. 95/2006, instanţa de fond apreciază în mod greşit că în cauză nu ar fi vorba despre o concediere colectivă astfel cum este reglementată de Codul muncii.
Recurenta arată că temeiul legal care priveşte scutirea de la plata contribuţiei de sănătate îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 95/2006, respectiv dispoziţiile 257 alin. (6) potrivit căreia „Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sume lor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii.
Iar plăţile compensatorii sunt reglementate din punct de vedere fiscal la art. 55 alin. (4) lit. j) şi k prin stabilirea unui regim de neimpozitare deci „plăţile compensatorii" se acordă în baza unor legi speciale, la care face trimitere Codul fiscal, legi printre care se numără şi OUG nr. 98/1998 (art. 28, 32, 37, 55, 60 etc.) iar „compensaţiile băneşti" privesc un câmp mul mai larg de aplicare, şi anume toate cazurile neimputabile angajatului.
Natura juridică a acestor compensaţii băneşti este cea de despăgubiri civile sumele având ca destinaţie acoperirea necesarului de subzistenţă al fostului angajat pe perioada când îşi va găsi un nou loc de muncă şi în nici un caz cea de recompensă, premiere etc. Însă denumirea, trimiterea la noţiunea de compensaţie (plăţi compensaţie pentru veniturile pe care salariatul le-ar fi obţinut în viitor, dar le pierde din motive neimputabile lui; societatea care îl concediază forţat încearcă să-l desdăuneze pentru pierderea de venituri dându-i o compensaţie bănească în schimb pentru o perioadă viitoare pentru care există o prezumţie legală (relativă) că statutul său social va fi deteriorat, devenind şomer.
Cu toate că şi în suplimentul efectuat la expertiza fiscală efectuată în cauză la prima instanţă, expertul fiscal conchide în sensul celor susţinute mai sus, prima instanţă nu a ţinut cont nici de aceste aspecte la pronunţarea soluţiei.
Doar existenţa acestor prezumţii (de şomaj) fundamentează obligaţia legală a angajatorului de a oferi compensaţii conform prevederilor contractului colectiv de muncă precum şi dreptul său de a considera toate aceste sume plătite drept cheltuieli fiscale deductibile.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei atacate şi sensul admiterii acţiunii.
La dosar recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă.
Recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise pe ambele recursuri declarate în cauză.
Curtea analizând recursurile declarate, în raport de motivele invocate le apreciază ca nefondate, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, în cauză fiind verificată soluţia recurată conform art. 3041 C. proc. civ., curtea apreciază că motivele de nelegalitate şi netemeinicie nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte calculul impozitului pe profit instanţa de fond a făcut o aplicare şi interpretare corectă a dispoziţiilor pct. 26 din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003.
Conform acestor dispoziţii „Pentru determinarea preţului pieţei, metoda se bazează pe majorarea costurilor principale cu o marjă de profit corespunzătoare domeniului de activitate al contribuabilului. Punctul de plecare pentru aceasta metoda, în cazul transferului de mărfuri sau de servicii între persoane afiliate, este reprezentat de costurile producătorului sau ale furnizorului de servicii. Aceste costuri sunt stabilite folosindu-se aceeaşi metoda de calcul pe care persoana care face transferul îşi bazează şi politica de stabilire a preturilor faţă de persoane independente. Suma care se adaugă la costul astfel stabilit va avea în vedere o marjă de profit care este corespunzătoare domeniului de activitate al contribuabilului. În acest caz, preţul de piaţa al tranzacţiei controlate reprezintă rezultatul adăugării profitului la costurile de mai sus."
În baza celor reglementate de mai sus, organele de inspecţie fiscala au luat în considerare la ajustarea veniturilor societăţii costurile principale din balanţa de verificare la ce s-a aplicat marja de 4% fără a diminua cheltuielile principale cu cheltuielile nedeductibile şi impozitul pe profit stabilite suplimentar prin actele administrativ fiscale contestate.
Aceasta deoarece în Legea contabilităţii şi prin Normele metodologice nu este definită structura costurilor principale. Astfel în mod corect instanţa de fond ţinând cont de concluziile raportului de expertiză şi-a însuşit concluziile şi a apreciat că la ajustarea veniturilor societăţii la costurile principale din balanţa de verificare se aplică marja de 4% cu diminuarea lor cu cheltuielile nedeductibile şi cu impozitul pe profit stabilite suplimentar prin actele administrative fiscale contestate. În cauză fiind neîndeplinită structura costurilor principale în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul fiscal care prevăd modul de calcul al profitului impozabil ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile. Au fost apreciate în mod corect de instanţa de fond concluziile expertizei potrivit cărora includerea cheltuielilor nedeductibile fiscale în baza de calcul pentru determinarea preţului de transfer ar conduce la o dublă impozitare, prin mărirea nejustificată a venitului neimpozabil şi prin neacceptarea acestor cheltuieli ca fiind deductibilă fiscal.
Faţă de cele expuse mai sus, Curte va aprecia că în mod corect au fost anulate, în parte actele administrative contestate în ceea ce priveşte calculul impozitului pe profit.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară formulată de recurenta-pârâtă privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată respectiv 14.000 RON, Curtea apreciază că nu se impune reducerea acestuia, în cauză instanţa de fond făcând aplicarea dispoziţiilor art. 273, 274 şi 276 C. proc. civ. Astfel cuantumul cheltuielilor de judecată a fost redus proporţional de la 40.430,06 RON la suma de 14.000 RON.
Faţă de cele expuse, Curtea apreciază ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă urmând a-l respinge ca atare.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză reclamanta datorând suma reprezentând contribuţia de asigurări de sănătate datorată de angajator şi angajaţi sentinţa atacată fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 95/2006 şi a dispoziţiilor Codului fiscal.
Cu ocazia inspecţiei fiscala s-a constatat ca SC S.R. S.R.L. (în lichidare) a notificat prin adresa nr. 100 din 27 iunie 2008 depusă la Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş, Decizia de efectuare a concedierii colective a salariaţilor în conformitate cu dispoziţiile stabilite în acordul încheiat între reprezentanţii societăţii şi reprezentanţii salariaţilor.
SC S.R. SRL nu a virat contribuţia de asigurări sociale de sănătate angajator şi angajaţi pentru lunile august - octombrie 2008 aferente statelor de plată reprezentând "compensaţii/lichidare societate şi concediere colectivă".
În acţiunea formulată societatea susţine că temeiul legal care prevede scutirea la plata contribuţiei de asigurări de sănătate îi reprezintă dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 257 alin. (6), potrivit căruia:
"(6) Contribuţia de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăţilor compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum şi asupra indemnizaţiilor reglementate de Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările ulterioare."
Societatea a acordat compensaţii (băneşti) constând în sume calculate în funcţie de vechime, salariu de încadrare, etc., potrivit dispoziţiilor art. 78 din Contractul de Muncă Unic la Nivel Naţional nr. 2895/2006, iar aceste sume se diferenţiază de "plăţile compensatorii" care au un regim fiscal distinct, plăţile compensatorii fiind reglementate din punct de vedere fiscal la art. 55 alin. 4 lit. j) şi k) prin stabilirea unui regim de neimpozitare.
Societatea susţine ca din moment ce nu există şi alte tipuri de plăţi ce pot fi făcute în momentul "disponibilizării", nefiind identificate acele legi speciale care ar putea conduce la aplicarea contribuţiei de asigurări de sănătate, rezultă că nu exista o excepţie de la regula prevăzută în art. 257 alin. 6) care prevede că nu se calculează CASS.
Curtea nu va reţine argumentele recurentei expusă în motivele de recurs deoarece pentru compensaţiile băneşti acordate persoanelor disponibilizate voluntar, potrivit acordului încheiat între reprezentanţii şi reprezentanţii salariaţilor, recurenta nu se încadrează în prevederile OUG nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Societăţii nu îi sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 98 din 24 iunie 1999 privind protecţia sociala a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective:
- art. 1 "(1) Măsurile de protecţie socială prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică salariaţilor încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi care sunt disponibilizaţi prin concedieri colective, efectuate în procesele de restructurare, reorganizare, închidere operaţională parţială sau totală a activităţii, privatizare sau lichidare, de către societăţi comerciale, companii naţionale, societăţi naţionale, precum şi regii autonome, societăţi comerciale ori alte unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale sau locale, unităţi şi instituţii finanţate din fonduri bugetare şi extrabugetare, denumite în continuare angajatori."
- art. 4 "(1) În cazul restructurării societăţilor comerciale la care statul deţine cel puţin o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a societăţilor naţionale, companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor comerciale şi a altor unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale sau locale, măsurile de protecţie socială prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică pe baza programelor de restructurare aprobate de organele competente, în vederea eliminării pierderilor sau arieratelor."
- art. 28 "Plata compensatorie reprezintă o sumă neimpozabilă al cărei cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat în luna anterioară disponibilizării".
- art. 37 "(1) Sumele de bani aferente plăţilor compensatorii se transferă, lunar, de către agenţiile pentru ocupare şi formare profesională judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în conturi curente personale, purtătoare de dobândă, deschise pe numele beneficiarilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, cu care Agenţia Naţională pentru Ocupare şi Formare Profesională va încheia convenţie în acest scop."
- art. 601 "(1) începând cu data de 22 iunie 2000 beneficiază de plăţi compensatorii acordate din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj numai persoanele disponibilizate prin concedieri colective din unităţile prevăzute în Planul de restructurare în vederea aplicării Programului de restructurare a întreprinderilor şi de reconversie profesionala (RICOP), cuprinse în anexa la legea de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care devine anexa nr. 2 - Lista cuprinzând unităţile prevăzute în Planul de restructurare în vederea aplicării Programului de restructurare a întreprinderilor şi de reconversie profesională (RICOP)".
Se reţine că în cauză sunt aplicabile următoarele prevederi legale:
- la art. 55 alin. 2 lit. k) titlul III din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ci modificările ulterioare, se precizează:
"(2) în vederea impunerii, sunt asimilate salariilor: (...)
k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor".
- la pct. 68 lit. l) titlul III din HG nr. 44/2004 cu modificările ulterioare, se precizează:
"Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă şi care sunt realizate din: (...)
I) compensaţii băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispoziţiilor prevăzute în contractul de muncă".
- la art. 258 din Legea nr. 95/2006 se precizează:
"(1) Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii au obligaţia să calculeze şi să vireze la fond o contribuţie de 5,5% asupra fondului de salarii datorată pentru asigurarea sănătăţii personalului din unitatea respectivă."
- la art. 257 din Legea nr. 95/2006 se precizează:
"(1) Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, (...).
(2) Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 5,5% care se aplică asupra:
a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit."
Compensaţiile băneşti acordate persoanelor disponibilizate, se impozitează conform art. 57 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare, iar pentru aceste sume societatea avea obligaţia să vireze şi contribuţia de asigurări sociale de sănătate angajator.
Societatea nu a respectat prevederile de la art. 257 din Legea nr. 95/2006 cu modificările ulterioare deoarece nu a fost reţinută la sursă şi virată contribuţia de asigurări sociale de sănătate angajaţi pentru lunile august - octombrie 2008 aferente statelor de plată reprezentând "compensaţii/lichidare societate şi concediere colectivă".
În mod legal organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina societăţii obligaţiile fiscale contestate:
- diferenţa la contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator în sumă de 226.546 RON;
- diferenţa la contribuţia de asigurări sociale de sănătate reţinută de la angajaţi în sumă de 226.546 RON.
În baza prevederilor de la art. 119 şi 120 din OG nr. 92/2003 republicată cu modificările ulterioare, pentru diferenţele stabilite s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 43.953 RON aferente contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate de angajator, respectiv în sumă de 43.953 RON aferente contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorate de angajaţi.
Majorările de întârziere aferente în suma de 87.906 RON (43.953 RON + 43.953 RON) au fost calculate în baza prevederilor de la art. 119 şi 120 din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, republicată.
În raport de cele expuse mai sus, Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins capătul de acţiune pentru obligaţiile fiscale suplimentare constând în contribuţia de asigurări de sănătate datorată de angajator şi de angajaţi pe perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008 şi accesoriile aferente în sumă totală de 540.998 RON.
În consecinţă, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi de SC "S.R." SRL Timişoara prin lichidator Aba Insolvency SPRL Timişoara împotriva Sentinţei nr. 70 din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 461/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 473/2012. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
