ICCJ. Decizia nr. 4702/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4702/2012
Dosar nr. 376/42/2012
Şedinţa publică de la 9 noiembrie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1476 din 10 aprilie 2012 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamanta a chemat în judecată două autorităţi publice (A.N.R.P. şi M.F.P.) pentru a fi obligată la plata sumei de 301.187,66 lei reprezentând totalul compensaţiilor băneşti ce i-au fost acordate în baza Legii nr. 290/ 2003, cele două autorităţi fiind autorităţi publice centrale iar cererea a fost întemeiată pe Legea nr. 554/2004.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, pentru soluţionarea în fond a litigiilor cu autorităţile publice centrale competenţa revine secţiilor de contencios administrativ şi fiscal, ale curţilor de apel şi, de aceea, cauza a fost declinată la Curtea de Apel Ploieşti.
Prin sentinţa nr. 228 din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu de instanţă şi a fost declinată cauza în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea acesteia.
În motivarea soluţiei, Curtea de apel a reţinut că, în raport de obiectul litigiului, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 290/2003 şi art. 17 alin. (3), (4) lit. e) şi alin. (6) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006 care stabilesc competenţa de soluţionare a litigiilor în favoarea secţiei de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
S-a reţinut că art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a asimilat actului administrativ şi refuzul nejustificat de soluţionare a cererii sau faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege.
A fost invocată şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 123 din 15 ianuarie 2008, Decizia nr. 1602 din 20 martie 2009).
Înalta Curte, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a fost investită cu soluţionarea unui litigiu ce are ca obiect obligarea A.N.R.P. şi M.F.P. la plata efectivă a sumei de 301.187,66 lei.
În stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei prezintă relevanţă prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Conform alin. (3) al art. anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/ 2003.
În plus, alin. (4) al aceluiaşi art. prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui A.N.R.P. care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Alin. (5) din articolul în discuţie precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
Totodată, conform alin. (6) al art. mai sus individualizat, hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de Lege.
De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menţionează faptul că deciziile vicepreşedintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă faptul că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a tribunalului.
Nu există nici o îndoială că, întotdeauna, competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.
Chiar dacă litigiul în prezenta cauză nu vizează anularea unei decizii emise potrivit Legii nr. 290/2003, nu se justifică în cazul acţiunilor ce au ca obiect obligarea autorităţii publice la emiterea deciziei pentru plata despăgubirilor competente de soluţionare să revină altei instanţe, în raport de rangul autorităţii publice.
Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 290/2003 ca în materia despăgubirilor acordate potrivit acestei legi, competenţa de soluţionare în primă instanţă să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ sau actului administrativ asimilat, sub forma refuzului nejustificat de soluţionare a unei cereri, aşa cum este cazul în speţă.
Un argument în plus, în sensul celor reţinute îl reprezintă şi faptul că la data de 23 noiembrie 2009, în şedinţa plenului judecătorilor secţiei contencios administrativ şi fiscal, a fost adoptată următoarea soluţie de principiu pentru unificarea practicii: „acţiunile având ca obiect obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilor acordate prin hotărârea Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 290/2003 sunt de competenţa Tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal”.
Soluţia adoptată a fost luată în vederea interpretării şi aplicării unitare a legislaţiei în materia contenciosului administrativ, de care instanţa este datoare să ţină seamă, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei C.E.D.O. care a statuat în mod constant că rolul jurisdicţiei supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispoziţiilor legale, prin înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 - cazul Beian împotriva României nr. 1, § 39-40).
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare privind pe reclamanta D.A.V. în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi M.F.P., în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4701/2012. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 5317/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
