ICCJ. Decizia nr. 4854/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4854/2012
Dosar nr. 640/45/2012
Şedinţa publică de la 05 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi reclamanta M.A.L. a chemat în judecată pe pârâţii M.E.C.T.S. şi Universitatea S.H. Bucureşti, solicitând ca pârâta Universitatea S.H. Bucureşti să fie obligată să emită diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă prin care să i se ateste calitatea de licenţiată a formei de învăţământ superior absolvită, având în vedere că Ministerul Educaţiei nu a invocat existenţa unor nelegalităţi în organizarea de către Universitatea S.H. a formei de învăţământ urmate, iar pârâtul M.E.C.T.S. să fie obligat să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data soluţionării cauzei, a formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi S.H. din Bucureşti.
Pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii. Pârâta a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a M.E.C.T.S., solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă, pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii de obligare, sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pârâtul M.E.C.T.S., prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 293 din 1 octombrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta M.A.L., în contradictoriu cu pârâţii M.E.C.T.S. şi Universitatea S.H., precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă Universitatea S.H. din Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanţie M.E.C.T.S. şi, în consecinţă: a obligat pe pârâtul-chemat în garanţie M.E.C.T.S., să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei hotărâri, sub sancţiunea plăţii de 2000 lei penalităţi pe zi de întârziere, a formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi S.H. din Bucureşti, a obligat pe pârâta Universitatea S.H. din Bucureşti să elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licenţă”, însoţit de Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să asigure realizarea dreptului reclamantei de aqi se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţii S.H. din Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Reclamanta a frecventat cursurile Universităţii S.H., Facultatea de Psihologie- Pedagogie, iar în iulie 2009 a susţinut examenul de licenţă, fiindu-i eliberată adeverinţă prin care Universitatea i-a recunoscut calitatea de licenţiată în specialitatea urmată.
Întrucât reclamantei nu i s-a eliberat diploma de licenţă, aceasta le-a solicitat Ministerului Educaţiei şi respectiv Universităţii S.H., să elibereze actul administrativ care să ateste absolvirea formei de învăţământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009.
În raport de această situaţie de fapt, Curtea de Apel a constatat că Universitatea S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ, şi că, prin H.G. nr. 676/2007 au fost acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu, pentru forma de învăţământ de zi, domeniile de licenţă: management, sociologie, psihologie, drept, ştiinţe ale educaţiei, informatică, şi altele.
Ca parte a sistemului naţional de învăţământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamanta a urmat cursurile acestei instituţii de învăţământ superior, de autonomie universitară, care presupunea, printre altele, şi dreptul comunităţii universitare respective de a-şi conduce şi de a-şi exercita libertăţile academice, şi de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii, inclusiv dreptul de a înfiinţa şi de a asigura funcţionarea facultăţilor, a colegiilor şi a specializărilor universitare.
În aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, ministrul educaţie a emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se stabileşte, la art. 2, că „Admiterea în învăţământul superior public şi particular se organizează pe domenii de studiu de licenţă, pe baza metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, la art. 8 prevăzându-se că „Formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă pot fi organizate numai de către universităţile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective şi dispun de departamente specializate”.
În raport de acest cadru normativ, care permitea Universităţii S.H. să organizeze formele de învăţământ cu frecvenţă redusă sau învăţământ la distanţă, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, şi având în vedere că Facultatea de Drept şi Administraţie Publică figurează, în cuprinsul Anexei nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008, ca fiind abilitată să organizeze forma de învăţământ de zi pe aceste domenii de studiu de licenţă, Curtea de Apel a constatat că nici după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 şi a H.G. nr. 635/2008, şi nici după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, factorii cu atribuţii de decizie în conducerea sistemului naţional de educaţie nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare şi desfăşurare a procesului educaţional la nivelul Universităţii S.H., şi că Ministerul Educaţiei nu contestă faptul că a autorizat eliberarea de diplome de licenţă pentru absolvenţii formei de învăţământ la distanţă, organizată de instituţia de învăţământ superior menţionată, anterior momentului în care reclamanta din prezenta cauză a încheiat contract de studii de licenţă cu pârâta.
În aceste condiţii de reglementare şi în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al administraţiei publice centrale chemat să organizeze şi să conducă sistemul naţional de educaţie, Curtea de Apel a considerat că aprobarea de către Universitatea S.H. din Bucureşti a admiterii la forma de învăţământ la distanţă, pentru specializările acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin cursuri de zi, ţine de exerciţiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32 alin. (6) din Constituţia României şi Legea nr. 84/1995, iar recunoaşterea, prin art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educaţiei, a posibilităţii organizării de către universităţile acreditate a formei de învăţământ la distanţă, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să organizeze cursuri de zi, conferă reclamantei dreptul de a cere să i se elibereze diploma de licenţă, însoţită de suplimentul la diplomă.
Curtea de Apel a mai reţinut că, atât timp cât nici la încheierea perioadei de monitorizare şi nici ulterior acestui moment, Ministerul Educaţiei, în exercitarea atribuţiei sale de control şi monitorizare a aplicării prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat şi particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de organizare a admiterii, al funcţionarii domeniilor de studiu pentru care s-a obţinut acreditarea sau autorizaţia de funcţionare provizorie,precum şi în cel al susţinerii examenului de licenţă, organul de specialitate al administraţiei publice centrale este obligat să recunoască valabilitatea examenului susţinut de reclamantă şi să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită satisfacerea dreptului acesteia de a i se elibera diploma de licenţă, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28 septembrie 2007, act administrativ cu caracter normativ care limitează valabilitatea adeverinţelor eliberate de universitatea organizatoare a examenului de licenţă la maxim 12 luni.
Curtea de Apel, constatând că între Universitatea S.H. şi Ministerul Educaţiei există un raport juridic direct, născut din refuzul expres al chematului în garanţie de a aproba tipărirea de către SC R. SA a formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la completarea şi eliberarea diplomelor de licenţă ce atestă absolvirea de către reclamantă a cursurilor universitare la forma învăţământ la distanţă, şi că acest refuz constituie un exces de putere a obligat pe pârâtul-chemat în garanţie M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de zile de la data pronunţării prezentei hotărâri, a formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentul de diplomă, în vederea realizării dreptului reclamantei de a i se elibera documentul oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învăţământ superior efectuate în cadrul Universităţi S.H. din Bucureşti.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs chematul în garanţie M.E.C.T.S.
În recursul declarat se critică soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică apreciindu-se că instanţa de fond era obligată să verifice dacă şcolarizarea la facultatea, specializarea şi forma de învăţământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare. În opinia recurentului instanţa nu se poate pronunţa în afara cadrului legal. Astfel că,potrivit principiului quod nullum est, nullum producit efectum, studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule nu pot avea ca rezultat obţinerea unei diplome valabile.
4. Soluţia instanţei de recurs
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, dar pentru următoarele considerente.
La termenul din 05 aprilie 2013, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetenţa primei instanţe în soluţionarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În legătură cu această chestiune, instanţa de control judiciar apreciază că prezintă relevanţă şi prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum şi cele ale art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.
Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.
Potrivit art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate.
Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.
Mai precis, investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Iaşi nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina.
Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situaţia dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. 3 C. proc. civ., care menţionează faptul că dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.
Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanţă, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competenţă între instanţe.
Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competenţa instanţei, respectiv cu respectarea prevederilor art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
În privinţa acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competenţă.
Obiectul litigiului, în faţa instanţei de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universităţi la eliberarea unei diplome de licenţă, dar a fost chemat în judecată şi M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.
Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a I-a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiţie orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea S.H. din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifesta prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În cauza de faţă, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea S.H.” nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competenţa de soluţionare a cauzei revine, în primă instanţă, tribunalului, secţia contencios administrativ şi fiscal.
De asemenea, trebuie precizat că dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Faţă de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale împotriva Sentinţei nr. 293 din 1 octombrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4873/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4652/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
