ICCJ. Decizia nr. 4874/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4874/2012
Dosar nr. 1978/2/2011
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A.C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 480 mp situat în Bucureşti, b-dul M., sector 3, imposibil de restituit în natură şi obligarea la plata sumei de 200 RON pe zi de întârziere începând cu a 60 a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că dosarul său de despăgubiri, conţinând Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 7329 din 29 ianuarie 2007 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul menţionat, imposibil de restituit în natură, a fost înregistrat la autoritatea pârâtă sub nr. 36859/CC, în luna februarie 2007, fără ca decizia reprezentând titlul de despăgubire să fie emisă până la data înregistrării acţiunii.
La termenul de judecată din 05 octombrie 2011 reclamantul, luând la cunoştinţă, din conţinutul întâmpinării autorităţii, de faptul că nu a fost parcursă etapa evaluării din procedura Legii nr. 247/2005 a solicitat obligarea pârâtei să parcurgă şi această etapă înaintea emiterii deciziei titlu de despăgubire.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 5848 din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul A.C.A. şi, în consecinţă, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită Dosarul nr. 36859/CC unui evaluator/societăţi de evaluatori în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 100 RON/zi întârziere şi să emită decizia titlu de despăgubire în termen de 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de 100 RON/zi întârziere.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că de la data înregistrării dosarului de despăgubiri la autoritatea pârâtă au trecut peste 4 ani şi jumătate, iar Comisia nu a parcurs decât etapa verificării sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a dosarului de despăgubiri.
Termenele de executare şi penalităţile pe zi de întârziere au fost stabilite în aplicarea art. 18 alin. (5) şi alin. (6) din Legea Contenciosului Administrativ.
Calea de atac exercitată.
Împotriva sentinţei nr. 5848 din 12 octombrie 2011 a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod netemeinic că în speţă ar fi fost încălcat dreptul intimatului la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, dispunând obligarea sa la întocmirea raportului de evaluare şi la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantului, cu ignorarea etapelor administrative.
Recurenta a criticat şi obligarea sa la plata de penalităţi ca fiind o sarcina mult prea oneroasă, având în vedere că emiterea titlului de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative.
Soluţia instanţei de control judiciar.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este fondat numai în parte, în limitele şi pentru condiţiile expuse în continuare.
Se constată că intimatul-reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 480 mp situat în Bucureşti, b-dul M., sector 3, imposibil de restituit în natură, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubire fiindu-i recunoscută prin Dispoziţia nr. 7329 din 29 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin această dispoziţie a fost soluţionată notificarea intimatului, înregistrată sub nr. 3068 din 09 noiembrie 2001.
Este adevărat că dispoziţiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire trebuie să fie soluţionată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorităţii publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul a început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificare formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat de către pârâtă sub nr. 36859/CC.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Înalta Curte mai constată că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor şi a etapelor procedurii administrative.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. (1) din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că până la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală şi depăşirea limitelor termenului rezonabil de soluţionare a cererilor prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului.
În acest context, soluţia Curţii de apel este legală şi se impune a fi menţinută.
Obligaţia de a emite titlul de despăgubire include, în mod firesc, parcurgerea tuturor etapelor administrative aferente, critica recurentei fiind nefondată sub acest aspect.
Referitor însă la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata de penalităţi şi dispoziţiile privind termenele de executare, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat.
Curtea de apel a apreciat că este necesar să fie stabilite termene de executare a obligaţiilor de a transmite dosarul la evaluator, respectiv de emitere a deciziei titlul de despăgubire, şi, în caz de neexecutare a acestor obligaţii, să fie constrânsă comisia recurentă la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 100 RON/zi de întârziere.
Această dispoziţie a instanţei este excesivă în contextul cauzei de faţă, întrucât în speţa de faţă, întârzierea autorităţii publice nu justifică aplicarea măsurii energice de constrângere prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Evident, în măsura în care autoritatea publică nu-şi îndeplineşte obligaţia stabilită de instanţă devin incidente prevederile cuprinse în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii legale foarte eficiente care au menirea de a constrânge indirect pe recurent să emită în termen decizia reprezentând titlu de despăgubire.
În fine, este întemeiat motivul ce vizează dispoziţia privitoare la termenele de 30 zile de la pronunţarea hotărârii, respectiv 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare, în care pârâtul trebuie să trimită dosarul la evaluator şi apoi să emită decizia cu titlu de despăgubire, de la data efectuării evaluării.
Aceasta, deoarece potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să urmeze procedura Legii nr. 247/2005 în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, în cauză neimpunându-se un alt termen mai energic pentru reluarea şi finalizarea procedurii administrative.
Termenul general pentru executarea benevolă este apreciat că suficient şi acoperitor pentru ca subiectul obligat să procedeze la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-au stabilit obligaţii în sarcina sa, motiv pentru care nu se impune stabilirea altui termen prin dispozitiv, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. (l)-(3) C. proc. civ, va modifica în parte sentinţa recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 5848 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că înlătură termenele de 30, respectiv de 60 de zile şi penalităţile de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4385/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 4873/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
