ICCJ. Decizia nr. 4875/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4875/2012
Dosar nr. 3425/2/2011
Şedinţa publică de la 20 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată;
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii M.D.G. şi F.M.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire ca răspuns la Dispoziţiile nr. 12367 din 02 august 2006 şi nr. 10434 din 16 iunie 2006 emise de Primăria Municipiului Craiova, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10000 RON cu titlul de daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Dispoziţia nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată şi terenul în suprafaţă de 548 mp, situat în Craiova, str. C., Jud. Dolj, imposibil de restituit în natură, în favoarea reclamantei F.M.S., iar prin Dispoziţia nr. 12367 din 02 august 2006 s-a modificat art. I al Dispoziţiei nr. 10434 din 16 iunie 2006, în sensul că persoanele îndreptăţite la despăgubiri sunt ambii moştenitori ai numitei M.L., respectiv F.M.S. şi M.D.G.
Dispoziţiile nr. 12367 din 02 august 2006 şi nr. 10434 din 16 iunie 2006 au fost comunicate pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi înregistrate în Dosar nr. 32023/CC, fără însă ca decizia reprezentând titlul de despăgubire să fie emisă până la data înregistrării acţiunii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, motivând că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a principiului de soluţionare a notificărilor potrivit căruia sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta a mai formulat şi cerere de chemare în garanţie a Primăriei municipiului Craiova prin Primar, pentru îndeplinirea obligaţiilor legale ce derivă din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi pentru a răspunde pentru eventualul prejudiciu cauzat pârâtei.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa civilă nr. 6024 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii M.D.G. şi F.M.S., şi, în consecinţă, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, str. C., potrivit Dispoziţiei nr. 12367 din 02 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, ca neîntemeiat, ca şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că pârâta a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi, solicitând Primăriei municipiului Craiova informaţii abia ulterior formulării cererii de chemare în judecată, situaţie ce se circumscrie refuzului nejustificat de a soluţiona cererea reclamanţilor.
Excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aceasta putând fi contestată în termenele şi condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cererea reclamanţilor privind acordarea de daune morale a fost respinsă în considerarea faptului că pentru acordarea acestora nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci partea care le solicită trebuie să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii, ceea ce, în speţă, reclamanţii nu au făcut.
Instanţa fondului a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova arătând că între acestea nu există nici un raport de garanţie sub aspectul obligaţiei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligaţie ce face obiectul prezentei cauze.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei nr. 6024 din 19 octombrie 2011 a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a Dispoziţiei nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, act administrativ, ce poate fi supus controlului instanţelor de contencios administrativ, având strânsă legătură cu fondul pretenţiilor reclamanţilor, subliniind aspectele de nelegalitate a acestuia.
A mai susţinut recurenta, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat în mod netemeinic că în speţă ar fi fost încălcat principiul procesului rezonabil, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamantei şi cu ignorarea prevederilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a mai arătat că dosarul trebuie completat cu acte juridice care să ateste calitatea de moştenitor cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Soluţia instanţei de control judiciar.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, şi îl va respinge, pentru considerentele în continuare arătate.
Se constată că intimaţii-reclamanţi a supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 480 mp situat în Bucureşti, b-dul M., sector 3, imposibil de restituit în natură, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubire fiindu-i recunoscută prin Dispoziţia nr. 7329 din 29 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin această dispoziţie a fost soluţionată notificarea intimatului, înregistrată sub nr. 3068 din 09 noiembrie 2001.
Este adevărat că dispoziţiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispoziţiile legale mai sus menţionate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire trebuie să fie soluţionată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorităţii publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare.
Astfel, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul a început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificare formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat de către pârâtă sub nr. 36859/CC.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Înalta Curte mai constată că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor şi a etapelor procedurii administrative.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că până la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală şi depăşirea limitelor termenului rezonabil de soluţionare a cererilor prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului.
În acest context, soluţia Curţii de apel este legală şi se impune a fi menţinută.
Obligaţia de a emite titlul de despăgubire include, în mod firesc, parcurgerea tuturor etapelor administrative aferente, critica recurentei fiind nefondată sub acest aspect.
Referitor însă la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata de penalităţi şi dispoziţiile privind termenele de executare, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat.
Curtea de apel a apreciat că este necesar să fie stabilite termene de executare a obligaţiilor de a transmite dosarul la evaluator, respectiv de emitere a deciziei titlul de despăgubire, şi, în caz de neexecutare a acestor obligaţii, să fie constrânsă comisia recurentă la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 100 RON/zi de întârziere.
Această dispoziţie a instanţei este excesivă în contextul cauzei de faţă, întrucât în speţa de faţă, întârzierea autorităţii publice nu justifică aplicarea măsurii energice de constrângere prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
Evident, în măsura în care autoritatea publică nu-şi îndeplineşte obligaţia stabilită de instanţă devin incidente prevederile cuprinse în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziţii legale foarte eficiente care au menirea de a constrânge indirect pe recurent să emită în termen decizia reprezentând titlu de despăgubire.
În fine, este întemeiat motivul ce vizează dispoziţia privitoare la termenele de 30 zile de la pronunţarea hotărârii, respectiv 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare, în care pârâtul trebuie să trimită dosarul la evaluator şi apoi să emită decizia cu titlu de despăgubire, de la data efectuării evaluării.
Aceasta, deoarece potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să urmeze procedura Legii nr. 247/2005 în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, în cauză neimpunându-se un alt termen mai energic pentru reluarea şi finalizarea procedurii administrative.
Termenul general pentru executarea benevolă este apreciat că suficient şi acoperitor pentru ca subiectul obligat să procedeze la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin care s-au stabilit obligaţii în sarcina sa, motiv pentru care nu se impune stabilirea altui termen prin dispozitiv, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va modifica în parte sentinţa recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 5848 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa recurată în sensul că înlătură termenele de 30, respectiv de 60 de zile şi penalităţile de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2379/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4341/2012. Contencios → |
|---|
