ICCJ. Decizia nr. 4652/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4652/2012

Dosar nr. 11667/2/2010

Şedinţa de la 8 noiembrie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamantul B.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Ordinului Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi a actelor subsecvente, respectiv Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010, de revenire;

- suspendarea executării actelor administrative contestate, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire, până la soluţionarea pe fond a acţiunii;

- repararea pagubei cauzată ca urmare a emiterii actelor administrative contestate, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire constând în: despăgubiri materiale reprezentând veniturile salariale neachitate în perioada scursă de la momentul încetării raporturilor de serviciu şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, actualizate cu indicele de inflaţie şi despăgubiri pentru daunele morale pricinuite ca urmare a emiterii abuzive şi nelegale a actului administrativ contestat, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010, care au condus la deteriorarea gravă a stării de sănătate, precum şi din cauza prejudiciilor de imagine cauzate, în cuantum de 200.000 RON;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată;

- comunicarea datelor de identificare ale persoanelor din cadrul MAI care au întocmit/avizat şi prezentat spre semnare Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010, prin care au încetat raporturile de serviciu şi Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010, de revenire.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În şedinţa publică de la data de 21 iunie 2011, reclamantul a renunţat la capătul de cerere prin care a solicitat suspendarea executării Ordinului MAI nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 până la judecarea în fond a cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 4314 din 21 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că Ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 a fost modificat prin Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010, sub aspectul datei de la care au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului, iar această modificare a fost determinată tocmai de faptul că reclamantul se afla la data emiterii Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 în concediu medical.

Instanţa de fond a apreciat că autoritatea publică are dreptul ca, în măsura în care un act este nelegal, să revină asupra lui şi să îl modifice de o manieră care să îl facă conform cu legea, iar afirmaţiile reclamantului, potrivit cărora nu există instituţia „revenirii" la un act, sunt neîntemeiate, fiind nerelevantă terminologia mai mult sau mai puţin adecvată, folosită de emitentul actului, instanţa fiind în măsură să dea actului semnificaţia juridică conformă cu voinţa reală a emitentului.

S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că susţinerile reclamantului privind modificarea raporturilor de muncă în perioada concediului medical nu mai au obiect, actul în vigoare la acea dată (Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010) dispunând ca încetarea raporturilor de serviciu să aibă loc la data încetării incapacităţii de muncă.

Instanţa a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că anterior emiterii primului ordin de încetare a raporturilor de muncă a adus la cunoştinţa autorităţii publice incapacitatea de muncă, că la data emiterii ordinelor atacate reclamantul nu mai îndeplinea o anumită funcţie publică, ci era pus la dispoziţia Ministerului, întrucât pentru funcţia publică deţinută anterior se impunea obţinerea unui certificat ORNISS pentru informaţii clasificate nivelul de clasificare „secret de stat", or reclamantul nu mai avea un astfel de certificat, întrucât i-a fost retras.

Într-o astfel de situaţie, a apreciat curtea, reclamantul nu putea rămâne la dispoziţia Ministerului după expirarea termenului de 6 luni impus de lege şi, pe de altă parte, deoarece legea specială nu conţine reglementări cu privire la această situaţie, sunt incidente dispoziţiile legii generale, respectiv Legea nr. 188/1999, art. 99 alin. (1) lit. e).

Referitor la cererea de suspendare, Curtea, constatând că nu există motive care să dea naştere unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului, a respins această cerere.

Împotriva Sentinţei civile nr. 4314 din data de 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul B.C., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată şi ulterior precizată.

A învederat reclamantul, prin motivele cererii de recurs, formulate înainte de comunicarea hotărârii primei instanţe, că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond nu a luat în considerare, la soluţionarea litigiului, argumentele de nelegalitate aduse - prin cererea de chemare în judecată - actelor administrative contestate, precum şi probele administrate.

I. Astfel, s-a susţinut că actul administrativ atacat - Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 - nu face referire la niciuna din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 360/2002 (art. 7, art. 66 alin. (1) şi art. 69 alin. (1), ci la dispoziţiile art. 22 alin. (8) din acelaşi act normativ, care priveşte punerea la dispoziţie pentru situaţii temeinic justificate, altele decât cele enumerate la art. 65, precum şi la prevederile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007, care stabileşte atribuţiile ministrului cu referire la emiterea de ordine şi instrucţiuni. Recurentului, s-a arătat, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, acesta având anterior încetării raporturilor de serviciu, prin actul administrativ atacat, calitatea de poliţist, funcţionar public cu statut special.

A solicitat reclamantul recurent a se constata că domeniul încetării raporturilor de serviciu al poliţiştilor - funcţionari publici cu statut special - este reglementat în mod expres şi exclusiv de către Capitolul V intitulat "încetarea raporturilor de serviciu ale poliţiştilor" (art. 66 - 70) din Legea nr. 360/2002, astfel că invocarea în actul administrativ contestat a prevederilor art. 78 din Legea nr. 360/2002 care prevăd că "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului" este nelegală.

Recurentul a mai solicitat a se constata că rezultă cu evidenţă, din conţinutul dispoziţiilor art. 22 alin. (7) şi art. 24 din Legea nr. 360/2002, că eliberarea din funcţie a poliţiştilor şi încetarea raporturilor de serviciu sunt două instituţii juridice diferite, cu efecte distincte asupra raporturilor de serviciu ale poliţiştilor (eliberarea din funcţie reprezintă o situaţie de modificare temporară a raporturilor de serviciu ale poliţistului - în sensul ocupării/neocupării unui anumit post şi nu reprezintă încetarea raporturilor de serviciu), astfel cum dealtfel s-a statuat şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (s-a exemplificat cu Decizia nr. 2220 din 13 iunie 2006). Prin urmare, reclamantul a concluzionat că invocarea art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 în Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 atrage nulitatea actului administrativ contestat întrucât nu putea avea drept consecinţă legală încetarea raporturilor de serviciu.

II. Sub un al doilea aspect, reclamantul a precizat că în actul administrativ atacat încetarea raporturilor de serviciu s-a dispus prin eliberarea din funcţia publică în temeiul art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. e) şi art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia "specialul (Legea nr. 360/2002 - Statutul poliţistului) derogă de la general (Legea nr. 188/1999 - Statutul funcţionarului public)". A mai relevat recurentul că şi în situaţia absurdă şi nelegală de aplicare a prevederilor art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 în situaţia sa, condiţiile specifice nu se pot referi la deţinerea unei autorizaţii de acces la informaţiile clasificate de un anumit nivel aşa cum rezultă din preambulul Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010.

S-a mai arătat de către reclamant că, trecând peste faptul că temeiul legal avut în vedere la emiterea ordinului ministrului nu are aplicabilitate în situaţia încetării raporturilor de serviciu ale unui poliţist, chiar şi în cazul aplicabilităţii acestuia Ministerul Administraţiei şi Internelor avea o serie de obligaţii anterioare emiterii actului administrativ, pe care această autoritate nu le-a îndeplinit şi care duc la constatarea nulităţii actului administrativ emis, potrivit art. 99 alin. (3), (5), (6) şi (7) din Legea nr. 188/1999. Or, prin Raportul nr. 6548/SRP din 23 septembrie 2010 reclamantul a solicitat numirea pe o funcţie vacantă de poliţist la Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Ilfov, iar acest demers a rămas fără rezultat, (pentru dovedirea faptului că şi-a exprimat acordul de voinţă cu privire la numirea într-o funcţie la IPJ Ilfov, recurentul a anexat copia Adresei nr. 45846 din 14 octombrie 2010 prin care inspectorul general al poliţiei române confirmă acest lucru).

Pe de altă parte, s-a subliniat de către recurent că în perioada 21 septembrie 2010 - 29 octombrie 2010 se afla în concediu medical neîntrerupt, iar faţă de această împrejurare raportul de serviciu era suspendat de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 raportat la art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999. Prin urmare, erau aplicabile dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora "Pe durata suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză", precum şi prevederile art. 78 alin. (1) coroborat cu art. 36 din Legea nr. 360/2002 care stabilesc că în perioada concediilor de boală raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.

Reclamantul a relevat că prin procesul-verbal încheiat la data de 21 septembrie 2010 la sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor (aflat la dosarul cauzei) a notificat olograf conducerea M.A.I. că în perioada 21 septembrie 2010 - 1 octombrie 2010 se află în incapacitate temporară de muncă, că la data respectivă nu putea anticipa durata perioadei de concediu medical ce urma a fi acordată de medic pe viitor, şi că prin Raportul nr. 6548/SRP din 23 septembrie 2010 a adus la cunoştinţa M.A.I. încă odată că se afla în incapacitate temporară de muncă precum şi faptul că şi-a exprimat acordul pentru a fi numit pe o funcţie la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Ilfov.

III. În al treilea rând, reclamantul a susţinut că invocarea ca temei legal al ordinului contestat a art. 160 lit. f) şi g) din H.G. nr. 585/2002 denotă o deficienţă de interpretare şi aplicare a legislaţiei aplicabilă poliţistului şi în special situaţiei de încetare a raporturilor de serviciu, deoarece articolul menţionat stabileşte elemente de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la informaţii secrete de stat, elemente de care recurentul nu s-a făcut niciodată vinovat, nu i-au fost imputate şi care nu pot conduce la încetarea raporturilor de serviciu. Nu există la dosarul cauzei, s-a evocat, documente (probe) care să susţină cercetarea disciplinară, cercetarea prealabilă disciplinară a reclamantului, analizarea în Consiliul Superior de Disciplină şi după caz aplicarea unei sancţiuni administrativ-disciplinare. În plus, reclamantul a arătat că din data de 22 aprilie 2011 deţine autorizaţie de acces la informaţii clasificate "Secrete de stat" nivel "secret", aspect ce implicit înlătură orice îndoială cu privire la lipsa obiectului temeiului legal al actului administrativ atacat, care conferă dreptul acestuia de a ocupa funcţia din care a fost eliberat prin repunerea în situaţia profesională anterioară şi care denotă că revocarea/retragerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate s-a derulat cu încălcarea legislaţiei specifice.

Recurentul a mai subliniat că pentru perioada 6 octombrie 2009 -26 martie 2010 nu a fost identificată fişa postului de director general adjunct deţinut şi nu putea fi emis în mod legal actul administrativ contestat întrucât nu existau condiţii de ocupare a funcţiei referitoare la deţinerea unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate de un anumit nivel, şi de asemenea că la data încetării raporturilor de serviciu prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 se afla la dispoziţia conducerii M.A.I şi deci nu ocupa nici un post în cadrul acestei autorităţi, astfel încât invocarea prevederilor art. 54 lit. g), art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999 nu aveau aplicabilitate asupra situaţiei de fapt şi de drept a reclamantului şi atrag nulitatea actului administrativ contestat.

IV. Referitor la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 prin care se revine la Ordinul nr. 11/3970/2010, reclamantul a solicitat a se constata că acest act administrativ este netemeinic şi nelegal întrucât dreptul administrativ românesc nu reglementează instituţia juridică a "revenirii", ci doar pe cea a suspendării, revocării, modificării sau anulării.

A menţionat recurentul că până la data depunerii acţiunii de fond nu a primit răspuns la plângerea prealabilă formulată, depusă şi înregistrată la M.A.I cu nr. 6945/SRP din 19 octombrie 2010 prin care s-a solicitat revocarea în integralitate a ordinului supus judecăţii, aspect ce denotă că prin această "revenire" asupra Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 angajatorul, luând cunoştinţă şi apreciind că ordinul de încetare a raporturilor de serviciu este vădit nelegal şi inoportun, încearcă să confere o aparentă legalitate unui act administrativ care deja produsese efecte juridice asupra situaţiei reclamantului (încetarea calităţii de asigurat în sistemul asigurărilor sociale de stat, dobândirea calităţii de rezervist, încetarea oricăror raporturi juridice cu M.A.I. prin întocmirea şi depunerea fişei de lichidare).

Ministerul Administraţiei şi Internelor, s-a relevat, avea posibilitatea şi obligaţia legală de a dispune revocarea Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 încă de la data de 18 octombrie 2010 dată la care afirmă că a luat la cunoştinţă de incapacitatea temporară de muncă în care se afla reclamantul sau cel mai târziu la data de 19 octombrie 2010 cu ocazia depunerii plângerii prealabile şi invocării tuturor aspectelor de nelegalitate ale ordinului atacat, însă nu a dat curs unui astfel de demers legal. Mai mult decât atât, M.A.I. nu a emis actul administrativ de revocare a Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 până la data expirării incapacităţii temporare de muncă (29 octombrie 2010), punându-l practic pe recurent în imposibilitatea continuării investigaţiilor medicale prin încetarea calităţii de asigurat. Ulterior, la data de 8 noiembrie 2010, încercând să confere legalitate actului administrativ atacat, M.A.I. a emis Ordinul nr. 11/4115/2010 prin care s-ar fi prorogat (în realitate a retroactivat) data de încetare a raporturilor de serviciu.

S-a mai precizat că la data emiterii Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/4115/2010, respectiv la data de 8 noiembrie 2010, incapacitatea temporară de muncă a reclamantului încetase, astfel încât folosirea ca temei legal a art. 36 din Legea nr. 188/1999 nu mai corespundea realităţii (situaţiei de drept), aspect care duce la nulitatea acestuia.

V. În condiţiile în care competenţa autorităţilor administrative de a emite acte administrative este prima condiţie de valabilitate şi implicit de legalitate a acestor acte, a solicitat reclamantul a se constata că încetarea raporturilor de serviciu prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 nu a fost dispusă de către persoana care avea competenţa legală prevăzută în acest sens şi reglementată în mod imperativ de prevederile art. 69 alin. (1) coroborat cu art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, în speţă, ministrul administraţiei şi internelor, norma stabilită de acest act normativ fiind imperativă şi de strictă interpretare, ceea ce conduce la concluzia că ordinul contestat este nul absolut, fiind emis de către o persoană care nu avea competenţa în acest sens.

Astfel, a menţionat recurentul că a depus la dosarul cauzei copia Adresei D.G.M.R.U. nr. 424963 din 23 martie 2011, copia Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 precum şi a Raportului nr. 424963 din 16 martie 2011 din care rezultă că actul administrativ atacat a fost semnat (emis) de către fostul secretar general al M.A.I, chestor principal de poliţie B.C., fără a avea astfel de competenţă cu privire la încetarea raporturilor de serviciu a ofiţerilor de poliţie (situaţia reclamantului).

În fine, a solicitat reclamantul a se constata că la dosarul cauzei nu a fost depus până la data judecării pricinii de către instanţa de fond, nici un act administrativ/normativ prin care ministrul administraţiei şi internelor să-şi fi delegat competenţa de încetare a raporturilor de serviciu ale ofiţerilor de poliţie către secretarul general al M.A.I. De asemenea, a învederat recurentul că nu a identificat publicarea în M. Of. al României a unui act administrativ cu caracter normativ care să aibă ca obiect delegarea competenţelor ministrului administraţiei şi internelor către secretarul general al Ministerului Administraţiei şi Internelor, aspect ce duce la nulitatea actului administrativ contestat.

După comunicarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond (la 22 septembrie 2011) şi în cadrul termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs reclamantul B.C. a depus la dosar precizarea motivelor de recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, şi prin care a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau acestea sunt contradictorii şi străine de natura pricinii, precum şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin întâmpinarea formulată în cauză şi depusă pentru termenul de judecată din data de 31 mai 2012 intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind temeinică şi legală.

În primul rând, intimatul a solicitat a se constata că recurentul reclamant reiterează, în cererea de recurs, aspectele pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată şi fără a motiva aspectele de nelegalitate ale sentinţei atacate, ceea ce conduce la soluţia nulităţii recursului.

A precizat intimatul că retragerea de către O.R.N.I.S.S. a autorizaţiei de acces la informaţii "secrete de stat" a determinat eliberarea reclamantului din funcţia de director general adjunct al Direcţiei generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi punerea la dispoziţia unităţii pe o perioadă de 6 luni, în vederea identificării unei funcţii vacante care ar fi putut fi ocupată fără a fi necesar accesul la informaţii clasificate de nivelul celor în cauză, în acest sens fiind emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/2466 din 26 martie 2010 având ca temei de drept prevederile art. 99 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, art. 22 alin. (7) şi (8), art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 şi art. 25 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri bugetare. Practic, în perioada de 6 luni de punere la dispoziţie, reclamantul nu era numit pe o funcţie anume, ci îndeplinea numai acele sarcini dispuse de conducerea unităţii şi care nu necesitau acces la informaţiile clasificate de nivelul "secret de stat".

A menţionat intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor că prin Procesul-verbal din data de 21 septembrie 2010 recurentului i s-a adus la cunoştinţă situaţia posturilor de ofiţer vacante din Ministerul Administraţiei şi Internelor care pot fi ocupate fără a necesita accesul la informaţii clasificate "secret de stat", însă acesta a înţeles să nu opteze pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziţie, motiv pentru care în mod temeinic şi legal, ca efect al dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare în perioada de referinţă, coroborate cu cele ale art. 54 lit. g), art. 97 lit. c) şi art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost emis actul administrativ a cărei anulare se solicită şi prin care s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu.

Obiecţiile recurentului fată de actul administrativ dedus judecăţii au fost apreciate ca nefondate, pentru simplul considerent că Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare în perioada de referinţă, nu conţine dispoziţii referitoare la consecinţele neîndeplinirii de către poliţişti a condiţiilor specifice ocupării şi exercitării atribuţiilor specifice funcţiei publice, precum şi prevederi privind încetarea raporturilor de serviciu după expirarea perioadei maxime de 6 luni stabilite pentru punerea la dispoziţie a acestora. Astfel, s-a specificat că în aplicarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 şi în considerarea faptului că reclamantul a înţeles să nu opteze pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziţie care nu necesită accesul la informaţiile clasificate "secrete de stat", în mod temeinic şi legal a fost dispusă încetarea raporturilor de serviciu.

A mai solicitat intimatul să se constate că inexistenta unei norme legale reglementate, în mod expres, de Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările în perioada de referinţă, care să prevadă situaţia profesională a poliţistului în cazul în care nu optează pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziţie, la expirarea perioadei de 6 luni, refuzând practic ocuparea în continuare a unei funcţii în Ministerul Administraţiei şi Internelor cu atât mai mult cu cât instituţia intimată a întreprins demersurile legale în vederea identificării funcţiilor disponibile care puteau fi ocupate de către reclamant, nu poate atrage nelegalitatea unui act administrativ atacat. În acest sens, încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului este consecinţa firească a manifestării exprese de voinţă a acestuia de a nu mai continua raporturile de serviciu prin acceptarea ocupării unei funcţii de poliţist în condiţiile legii.

A considerat intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor că nu pot fi primite susţinerile reclamantului privind ignorarea de către prima instanţă a aspectelor reţinute în cuprinsul Sentinţei civile nr. 5194 din 17 decembrie 2010 prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat, şi nici criticile recurentului potrivit cărora actul administrativ de încetare a raporturilor de serviciu este nelegal datorită faptului că la data emiterii acestuia se afla în concediu medical neîntrerupt.

În prima ipoteză, s-a arătat că în judecarea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ instanţa nu-şi poate întemeia hotărârea pe baza analizării legalităţii sau temeiniciei actului contestat, astfel că prin hotărârea judecătorească amintită a fost constatată doar aparenţa de nelegalitatea a ordinului de încetare a raporturilor de serviciu, fără a se judeca fondul cauzei, acest atribut revenindu-i în mod exclusiv autorităţii judecătoreşti învestită cu soluţionarea cererii de anulare.

În cea de-a doua situaţie, s-a precizat că deşi reclamantul a depus la dosarul cauzei actele cu care să dovada că la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu (Ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010) se afla în incapacitate temporară de muncă, acest aspect nu este suficient întrucât, pentru a demonstra nelegalitatea actului administrativ trebuie să se dovedească că intimatul a cunoscut că recurentul era în concediu medical şi cu toate acestea a dispus încetarea raporturilor de serviciu.

Or, s-a probat în litigiu că nelegalitatea actului administrativ a cărui anulare se solicită nu poate fi demonstrată atâta timp cât la data emiterii acestuia Ministerul Administraţiei şi Internelor nu luase la cunoştinţă de situaţia menţionată în Adeverinţa nr. 2944/BI, care a fost depusă ulterior comunicării ordinului contestat. Mai mult decât atât, s-a arătat că nu se poate reţine că încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului s-a produs în perioada în care acesta se afla în incapacitate temporară de muncă întrucât prin emiterea Ordinului nr. 11/4115/2010 momentul aplicării măsurii dispuse prin actul administrativ atacat s-a prorogat până la data la acer acestuia urma să îi înceteze incapacitatea temporară de muncă.

Prin Ordinul nr. 11/4115/2010 instituţia intimată nu a făcut altceva decât să modifice actul administrativ iniţial, în sensul prorogării momentului aplicării măsurii dispuse până la data la care acestuia urma să îi înceteze temporară de muncă. Afirmaţiile reclamantului recurent în sensul că dreptul administrativ românesc nu reglementează instituţia "revenirii" au fost apreciate prin urmare ca neîntemeiate, fiind nerelevantă terminologia mai mult sau mai puţin adecvată, instanţa de judecată fiind în măsură de a da actului semnificaţia juridică conformă cu voinţa reală a emitentului. Or, în mod evident, Ordinul nr. 11/4115/2010 a fost emis în litigiu pentru modificarea actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului potrivit cărora actul administrativ atacat este nul de drept, pe motiv că ar fi fost emis de o persoană care nu avea competenţă în acest sens, s-a relevat de către intimat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece competenţa de semnare a documentelor pe linie de resurse umane a fost delegată secretarului general al Ministerului Administraţiei şi Internelor prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 245 din 3 octombrie 2009 (anexat în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul).

Ulterior, pentru termenul de judecată din data de 4 octombrie 2012, intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a depus la dosar un nou punct de vedere cu privire la recursul declarat de B.C. împotriva Sentinţei civile nr. 4314 din data de 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, solicitându-se de această dată admiterea recursului astfel cum a fost declarat şi formulat de către reclamant, pentru următoarele argumente.

Urmare a plângerii prealabile adresate de recurent conducerii ministerului având ca obiect Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/2589 din 30 martie 2012 prin care i-au încetat raporturile de serviciu acestuia, s-a dispus efectuarea de verificări, aspecte ce au format obiectul Raportului nr. 368.130 din 16 mai 2012 privind rezultatul verificărilor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr, 367.862 din 3 mai 2012, unde la Capitolul III Concluzii şi propuneri au fost aprobate două măsuri.

În fapt, după ce reclamantul recurent a fost pus la dispoziţia conducerii ministerului, acesta prin Raportul nr. 6548/SRP din 22 august 2010 a solicitat numirea într-o funcţie de conducere vacantă existentă. Astfel, la data de 21 septembrie 2010, comisia constituită din ofiţeri din cadrul Direcţiei Generale Management Resurse Umane, unitate în cadrul căreia reclamantul a fost încadrat, a încheiat un proces-verbal în care au consemnat faptul că ofiţerul în cauză nu a optat pentru ocuparea unuia dintre posturile prezentate, pe verso-ul acestui proces-verbal fiind făcută menţiunea că "Ofiţerul îşi exprimă considerentele pentru care nu a optat, pe verso prezentului proces-verbal".

A precizat intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor că în totală contradicţie cu cele reţinute de către comisia sus-menţionată, pe timpul verificărilor efectuate s-a constatat că pe verso-ul documentului în discuţie comisarul şef de poliţie B.C. şi-a exprimat acordul pentru a fi numit în funcţia de şef serviciu cabinet la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Ilfov, solicitare pentru care acesta avea acordul conducerii inspectoratului pe raportul depus la 22 august 2010.

Mai mult, Inspectoratul general al Poliţiei Române prin Adresa nr. 45846 din data de 14 octombrie 2010 semnată de către inspectorul general al Poliţiei Române, chestor principal de poliţie P.T., a transmis la Direcţia Generală Management Resurse Umane unde reclamantul a avut calitatea de director general, acordul de principiu privind numirea acestuia la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Ilfov.

La data de 23 septembrie 2010 reclamantul a înaintat ministrului administraţiei şi internelor un nou Raport înregistrat sub nr. 6548/SRP prin care menţiona că în perioada 21 septembrie - 1 octombrie 2010 se află în incapacitate temporară de muncă, reiterând totodată rugămintea de a fi mutat în interesul serviciului şi numit în funcţia de şef serviciu cabinet la I.P.J. Ilfov. La solicitarea formulată către Direcţia Generală Management Resurse Umane cu privire la acest aspect, această direcţie a comunicat prin Adresa nr. 235.547 din 11 mai 2012 faptul că, în evidenţele acestei unităţi, "nu a fost identificat răspunsul ce trebuia formulat către ofiţer cu privire la raportul său".

De asemenea, s-a relevat că pe timpul verificărilor efectuate reclamantul a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 69 alin. (1) coroborate cu art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul emiterii (semnării) actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu de către o persoană fără competenţa legală în acest demers, respectiv chestor B.C., fostul secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor în condiţiile în care competenţa exclusivă de încetare a raporturilor de serviciu pentru ofiţerii de poliţie revine ministrului administraţiei şi internelor.

Potrivit adresei Direcţiei Generale Management Resurse Umane nr. 235547 din 11 mai 2012, pe timpul verificărilor nu a fost identificată fişa postului directorului general adjunct, poziţia 2/a din statul de organizare al acestei unităţi, aspecte comunicate şi recurentului prin Adresa nr. 429766 din 27 iunie 2011, în care se preciza că fişa postului nu prevedea condiţii specifice pentru ocuparea funcţiei şi nici condiţia obligativităţii deţinerii de către ocupantul postului a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate/certificat de securitate de un anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat. De asemenea, s-a specificat că în cuprinsul Raportului privind rezultatul verificărilor aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr. 367.862 din 3 mai 2012, se precizează că în adresa D.G.M.R.U. nr. 228647 din 3 februarie 2012 se menţionează ".. din verificările efectuate, nu a fost identificat un act administrativ prin care, la emiterea Ordinului M.A.I. nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 privind .. să se fi acordat preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ..".

A mai susţinut intimatul că cele două Adrese ale Direcţiei Generale Management Resurse Umane, mai sus menţionate, respectiv nr. 429.766 din 27 iunie 2011 şi nr. 228.647 din 3 februarie 2012, nu au fost avute în vedere la pronunţarea Sentinţei civile nr. 4314 din 21 iunie 2011, întrucât au fost emise ulterior de către această unitate, şi că s-a constatat, tot pe timpul verificărilor, că anterior eliberării recurentului din funcţie, nu s-a solicitat avizul consultativ al Corpului Naţional al Poliţiştilor, acest lucru rezultând din adresa C.N.P. nr. 3795034 din 20 iulie 2011.

Pentru toate aspectele expuse în Raportul privind rezultatul verificărilor aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr. 367.862 din 3 mai 2012, la Capitolul III Concluzii şi propuneri, au fost aprobate de către conducerea ministerului cele două măsuri, respectiv de sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la comiterea unor posibile fapte de natură penală de către persoane care au deţinut sau deţin funcţii de conducere în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi de către alţi funcţionari publici cu atribuţii în domeniu cu privire la legalitatea actelor/documentelor întocmite şi aprobate, precum şi modalitatea folosită în vederea încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului, dar şi redactarea şi introducerea în regim de urgenţă de către Direcţia Generală Juridică a unei acţiuni având ca obiect anularea Ordinelor ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010, nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 şi nr. 2589 din 30 martie 2012, întrucât din verificările efectuate a rezultat că nu au fost respectate dispoziţiile legale incidente, cu prilejul emiterii, semnării şi aprobării acestora.

Recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Sentinţei civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal se priveşte ca fondat şi va fi admis, cu consecinţa modificării hotărârii recurate în sensul admiterii în parte a acţiunii în contencios administrativ formulate în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul administraţiei şi internelor, şi a obligării pârâtului Ministerului Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data încetării efective a raporturilor de serviciu, precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se constată, în primul rând, că prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/2466 din data de 26 martie 2010 s-a dispus - avându-se în vedere adresa Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă nr. S/1335178 din 26 martie 2010 prin care s-a comunicat revocarea de către Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la informaţii clasificate "Secrete de stat" - eliberarea reclamantului B.C., începând cu data emiterii ordinului, din funcţia de director general adjunct la Direcţia Generală Resurse Umane, şi punerea acestuia la dispoziţia ministerului, pe o perioadă de 6 (şase) luni.

Ulterior, prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 (atacat în cauză) s-a dispus -având în vedere, pe lângă adresa menţionată în preambulul Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/2466 din 26 martie 2010, şi împrejurarea că prin Raportul personal nr. 6548/SRP/2010 ofiţerul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcţii pentru care este necesar un nivel inferior de acces la informaţii clasificate, în contextul împlinirii termenului de 6 (şase) luni pentru perioada punerii la dispoziţie prevăzut de art. 22 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 - încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului B.C., comisar-şef de poliţie, începând cu data emiterii ordinului, în temeiul prevederilor art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 22 alin. (7) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 160 lit. f) şi g) din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010 (de asemenea contestat în litigiu) s-a precizat - având în vedere prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare - că "Cu data de 11 octombrie 2010, se revine la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970/2010, în sensul că domnului comisar şef de poliţie B.V.C. îi încetează raporturile de serviciu la data încetării incapacităţii temporare de muncă".

Se reţine că sunt incidente, în litigiu, prevederile art. 16 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, cu modificările şi completările ulterioare, în forma în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, potrivit cărora personalul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (care se compune din: funcţionari publici, poliţişti - funcţionari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum şi soldaţi şi gradaţi voluntari) se supune prevederilor legale care îi reglementează activitatea.

Recurentului B.C., a cărui calitate de poliţist - funcţionar public cu statut special nu a fost contestată în cauză, îi sunt aplicabile în consecinţă prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competenţa de acordare a gradelor profesionale şi are loc: a) la împlinirea vârstei şi a vechimii în serviciu, necesare pensiei de serviciu; b) la pierderea capacităţii de muncă, în condiţiile legii; c) la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional; d) la cerere; e) la numirea într-o altă funcţie publică; f) prin demisie; g) la destituirea din poliţie; h) la acordarea calificativului nesatisfăcător, de două ori; i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepţia cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sau amenzii penale pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15; j) când, în urma reorganizării activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor sau a unei unităţi de poliţie ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de poliţistul respectiv, nu sunt posibilităţi pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcţie similară în aceeaşi unitate sau în alte unităţi; k) când nu promovează examenul de definitivare prevăzut la art. 21 alin. (5); l) când s-a stabilit că a fost încadrat în mod fraudulos în poliţie, chiar dacă această situaţie a fost depistată ulterior; m) în situaţia nedefinitivării de către agenţii de poliţie a studiilor prevăzute la art. 73 alin. (8)".

Dispoziţiile din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, se completează - conform art. 78 alin. (1) din actul normativ menţionat - cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcţionarului public, dar numai în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului. Or, deşi instituţia încetării raporturilor de serviciu ale poliţiştilor beneficiază, în cuprinsul Legii nr. 360/2002, de o reglementare distinctă, actele administrative contestate de recurentul B.C. nu fac referire la niciunul din temeiurile de drept indicate de art. 69 alin. (1) lit. a) - m) din Legea nr. 360/2002, ci numai la dispoziţiile art. 22 alin. (7), care vizează însă numirea şi eliberarea în/din funcţii (de conducere sau de execuţie) a poliţiştilor şi nu încetarea raporturilor de serviciu ale acestora.

Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 (modificat prin Ordinul nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010, sub aspectul datei încetării raportului de serviciu al reclamantului) este nelegal, pe de altă parte, şi datorită greşitei reţineri a incidenţei cazului de încetare a raportului de serviciu prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici ("funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 54 lit. g), anume aceea de a îndeplini condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice). "Condiţiile specifice" pentru ocuparea unei funcţii publice, avute în vedere de textul art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt reglementate de lege numai pentru ocuparea unor funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici (secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului, secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale), iar aceste condiţii specifice se pot referi (conform art. 38 din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici, managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, cu modificările şi completările ulterioare) la specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei public, la experienţa în domenii similare sau conexe domeniului de activitate, la experienţa managerială relevantă în sectorul public sau în sectorul privat, la stagii în unor instituţii comunitare sau organisme internaţionale sau la cunoaşterea unei limbi străine de circulaţie internaţională utilizate în cadrul instituţiilor comunitare, şi nu împrejurarea existenţei sau nu a deciziei Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de avizare pozitivă privind accesul la informaţii clasificate "Secrete de stat".

De altfel, fişa postului directorului general adjunct al Direcţiei Generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prevăzută în Anexa nr. 4 la Ordinul M.A.I. nr. S/53/2009, valabilă pentru perioada 16 octombrie 2009 - 26 martie 2010 (perioadă în care reclamantul a ocupat această funcţie), nu prevedea rubrica "Condiţii specifice pentru ocuparea funcţiei" şi nici condiţia obligativităţii deţinerii de către ocupantul postului a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate/certificat de securitate de un anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat.

Se constată, de asemenea, că au fost nesocotite, la emiterea actelor administrative prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului B.C., prevederile art. 46 din Legea nr. 360/2002 (potrivit cărora poliţistul poate fi mutat într-o altă localitate, aflată în aceeaşi localitate sau în altă localitate decât cea de domiciliu, fie în interesul serviciului, fie la cerere), precum şi dispoziţiile art. 99 alin. (3) şi următoarele din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la obligaţia autorităţii sau instituţiei publice de acordare a preavizului de 30 de zile calendaristice şi de punere la dispoziţia funcţionarului public (cu statut special), în perioada de preaviz, a funcţiilor publice vacante corespunzătoare din cadrul autorităţii sau instituţiei publice respective.

Eronat s-a reţinut, în preambulul Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 că prin Raportul personal nr. 6548/SRP/2010 recurentul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcţii pentru care era necesar un nivel inferior de acces la informaţii clasificate. Dimpotrivă rezultă, din probatoriul administrat în cauză, că în realitate, prin Raportul nr. 6548/SRP/23 septembrie 2010, reclamantul şi-a manifestat, în condiţiile date, anterior emiterii actului administrativ atacat, opţiunea de mutare în interesul serviciului şi de numire în funcţia de şef al serviciului cabinet din Inspectoratul de Poliţie al judeţului Ilfov, conform solicitării formulate de conducerea acestei unităţi cât şi acordului inspectorului general al poliţiei române, funcţie pentru ocuparea căreia nu era necesară deţinerea, anterior numirii, a autorizaţiei de acces la informaţii clasificate.

În raport de cele mai sus arătate, din care rezultă nelegalitatea vădită a actelor administrative contestate în litigiu şi netemeinicia soluţiei adoptate de instanţa de fond, de respingere ca nefondată a acţiunii, precum şi de poziţia procesuală a intimatului pârât (care a fost de acord cu admiterea căii extraordinare de atac formulate de reclamant), urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) şi (3) şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a prescripţiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de B.C. împotriva Sentinţei civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa modificării hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul administraţiei şi internelor şi a obligării pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B.C. împotriva Sentinţei civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantului B.C., formulată în contradictoriu cu Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Anulează Ordinele nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 şi nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor.

Obligă pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 4854/2012. Contencios. Obligare emitere act...		ICCJ. Decizia nr. 4636/2012. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 4449/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs ICCJ. Decizia nr. 4528/2012. Contencios ICCJ. Decizia nr. 4551/2012. Contencios ICCJ. Decizia nr. 4636/2012. Contencios