ICCJ. Decizia nr. 5092/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5092/2012
Dosar nr. 4161/2/2011
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată la Curtea de Apel
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 04 mai 2011, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: obligarea pârâtei la analizarea dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 21305/CC sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii; obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. I., sector 5, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin dispoziţia din 13 martie 2006 au fost soluţionate notificările din 19 iulie 2001 şi din 17 decembrie 2001 şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I., sector 5, ce nu poate fi restituit în natură, restituiri cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.
La data de 04 iulie 2006, dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti împreună cu actele doveditoare au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingerii cererii de restituire în natură.
Astfel, a arătat reclamanta, deşi potrivit art. 13 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, analizarea unei dispoziţii trebuie să se facă strict cu privire la măsura de respingere a restituirii în natură şi nu asupra altor aspecte care au făcut deja obiectul soluţionării de către Primăria Municipiului Bucureşti, de mai bine de 5 ani de zile dosarul său nu a fost soluţionat.
Reclamanta a menţionat că din data de 13 martie 2006, a întreprins atât personal, cât şi prin reprezentat, numeroase demersuri în vederea transmiterii dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ulterior pentru a fi analizat, însă fără nici un rezultat.
A arătat astfel că termenul rezonabil de soluţionare a dosarului său a fost cu mult depăşit, fiind vorba de fapt, de o tergiversare nejustificată.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 5796 din 11 octombrie 2011 a Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să verifice legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 21305/CC şi să procedeze la desemnarea unui evaluator.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii 10/200, în anul 2001.
Deşi au trecut mai mult de 10 ani de la formularea notificării, aceasta nu a intrat în posesia despăgubirilor cuvenite.
Prin depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a cererii se încalcă însuşi dreptul de proprietate al reclamantei,drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a observat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii este depăşit şi în raport de data emiterii dispoziţiei de primar, de la această dată scurgându-se mai mult de 5 ani, un termen mult mai mare decât era, în mod rezonabil, necesar pentru soluţionarea notificării.
În ceea ce priveşte nelămurirea intimatei cu privire la suprafaţa de teren, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 247/2005 permite Comisiei să verifice legalitatea dispoziţiei numai cu privire la decizia de a nu restitui în natură imobilul, nu şi cu privire la suprafaţa consemnată în actul primarului.
Din acest punct de vedere, s-a apreciat că pârâta şi-a depăşit competenţa solicitând un punct de vedere cu privire la aspecte care nu erau de competenţa sa, dispoziţia primarului cu privire la suprafaţa de teren pentru care se cuvin despăgubiri fiind definitivă, iar Comisia nu are atribuţii de tutelă cu privire la acest act.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând modificarea soluţiei în sensul respingerii acţiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac recurenta a reluat integral apărările formulate la fondul cauzei, referitoare la etapele procedurii administrative reglementate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi la situaţia juridică a imobilului ce formează obiectul notificării reclamantei.
În esenţă, recurenta a arătat că instanţa de fond în mod nejustificat a obligat pârâta să verifice legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. 21305/CC şi să procedeze la desemnarea unui evaluator.
Recurenta a arătat că în contextul în care entitatea notificată nu trimis un punct de vedere motivat cu privire la modalitatea de preluare a diferenţei de teren (de la 218 mp cât figurează în actul de preluare, la 228 mp cât figurează în dispoziţie), nu i se poate imputa neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Distinct de aceste critici, recurenta a precizat că dosarul de despăgubire nr. 21305/CC a fost suspus atenţiei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în şedinţa din data de 26 mai 2011, cu propunerea atribuirii unui alt evaluator, având în vedere încetarea relaţiilor contractuale cu evaluatorul atribuit anterior, dosarul urmând a fi transmis noului evaluator după completarea acestuia cu informaţiile anterior menţionate.
4. Apărările intimatei L.A.
Prin concluziile scrise depuse la dosar conform art. 146 teza a II-a C. proc. civ., intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate de recurentă şi a prevederilor art. 3041C. proc. civ., precum şi din perspectiva apărărilor intimatei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă L.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul din Bucureşti, str. I., sector 5, expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 152/1980.
Calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat i-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 5599 din 13 martie 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti.
În contextul existenţei unui interval de timp de peste 5 ani din momentul înregistrării dosarului la entitatea competentă să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire şi de peste 10 ani de la formularea notificării, precum şi al stabilirii cu titlu definitiv a calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri, refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor apare ca nejustificat şi a fost sancţionat în mod legal prin admiterea acţiunii de către prima instanţă.
Răspunzând criticilor formulate prin recursul declarat, Înalta Curte reţine că susţinerile potrivit cărora procedura administrativă reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost blocată de necesitatea clarificării aspectului privind modalitatea de preluare a diferenţei de suprafaţă de teren, nu pot fi primite.
Judecătorul fondului a stabilit corect că în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (4) şi (5) din actul normativ indicat, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are doar atribuţia de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi nici competenţa de a stabili drepturile persoanei îndreptăţite în raport de obiectul notificării. De altfel, recurenta a rămas în pasivitate până la data formulării acţiunii judiciare, în pofida demersurilor persoanei îndreptăţite căreia nu i s-a comunicat în intervalul de peste 5 ani, cât dosarul s-a aflat în nelucrare, că ar fi necesare precizări suplimentare, înscrisuri noi, etc.
De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a faptului că recurenta s-ar fi adresat Primăriei Municipiului Bucureşti, în sensul celor enunţate.
Conchizând în această privinţă, Înalta Curte remarcă faptul că recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a prezentat o justificare rezonabilă pentru intervalul mare de timp în care nu a întreprins nici un demers pentru soluţionarea dosarului de despăgubire, în condiţiile în care complexitatea etapelor procedurii administrative reglementate de lege nu poate fi invocată ca temei pentru prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Cum nici până la data soluţionării acestui recurs, 29 noiembrie 2012, procedura care se derulează sub autoritatea recurentei nu a fost finalizată, şi, mai mult, intimata este în situaţia în care nu mai poate face nici un pronostic în această privinţă, Înalta Curte va reţine că recurenta a încălcat în mod evident termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire cu care a fost învestită, precum şi dreptul intimatei de a se bucura de bunul său în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 5796 din 11 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5010/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5172/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
