ICCJ. Decizia nr. 5097/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5097/2012
Dosar nr. 504/33/2011
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 618 din 27 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă şi pe cale de consecinţă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sălaj.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 205 şi art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., din interpretarea cărora rezultă că actul administrativ fiscal care poate şi trebuie să fie contestat în faţa instanţei de, contencios fiscal este decizia emisă în soluţionarea contestaţiei introduse potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc.
Aşadar, nu se poate contesta în instanţă decizia de impunere sau alt act administrativ fiscal, fără a se ataca şi decizia emisă în soluţionarea contestaţiei potrivit dispoziţiilor art. 218 C. proc. fisc.
S-a mai reţinut că termenul de 45 de zile reglementat de dispoziţiile art. 70 C. proc. fisc., este un termen de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage nici o sancţiune asupra legalităţii deciziei., iar nerespectarea termenului de 45 de zile pentru soluţionarea contestaţiei depuse în baza dispoziţiilor art. 205 C. proc. fisc. nu dă dreptul contestatorului să evite procedura obligatorie reglementată de dispoziţiile art. 205 şi urm. C. proc. fisc. şi să solicite direct instanţei de contencios anularea titlului de creanţă.
Într-un astfel de caz, contestatorul are deschisă calea unei acţiuni în contencios prin care să solicite obligarea organului fiscal competent la soluţionarea contestaţiei formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 205 C. proc. fisc.
În speţă, reclamanta SC C. SRL a solicitat doar anularea deciziei de impunere din 29 octombrie 2010, a dispoziţiei din 28 octombrie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2010 şi cu toate că, după introducerea cererii de chemare în judecată intimata-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sălaj a depus la dosar decizia nr. 234 din 7 septembrie 2011, prin care contestaţia reclamantei fusese respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu a înţeles să atace şi această decizie, potrivit dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., deşi instanţa a pus în discuţie acest aspect.
Neparcurgând procedura obligatorie prevăzută de dispoziţiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., cererea reclamantei de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, în lipsa contestării deciziei nr. 234 din 7 septembrie 2011 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sălaj apare ca fiind inadmisibilă.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de constatare a nelegalităţii întocmirii facturii fiscale din 24 mai 2007, s-a reţinut că factura fiscală nu reprezintă un act administrativ fiscal, în sensul dispoziţiilor art. 41 C. proc. fisc., context în care, nici dispoziţia din 28 octombrie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nu reprezintă un act administrativ fiscal, în condiţiile în care, prin această dispoziţie nu s-au stabilit drepturi sau obligaţii fiscale.
În aceste împrejurări, instanţa a apreciat că excepţia inadmisibilităţii este întemeiată şi cu privire la aceste cereri.
Împotriva susmenţionatei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC C. SRL.
Invocându-se în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., prin cererea de recurs s-a criticat sentinţa atacată sub aspectul primului petit al acţiunii care vizează nelegalitatea întocmirii facturii fiscale din 24 mai 2007 şi care nu trebuia să intre sub incidenţa excepţiei inadmisibilităţii, existând posibilitatea disjungerii ei şi trimiterea la instanţa material competentă. Factura menţionată stă la baza declanşării întregului litigiu iar legalitatea ei e necesar a fi verificată de instanţa competentă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii privind doar celelalte petite ale cererii pentru nerespectarea unor proceduri prealabile.
Prin întâmpinare, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Sălaj a arătat că soluţia instanţei de fond este motivată pe dispoziţiile C. proc. fisc. şi de aceea se impune menţinerea ei ca temeinică şi legală.
Examinând cauza sub toate aspectele în virtutea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru cele ce vor fi punctate în continuare:
Reclamanta SC C. SRL a solicitat instanţei de contencios administrativ şi fiscal ca în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sălaj:
1. să constate nelegalitatea întocmirii facturii fiscale din 24 mai 2002 în ceea ce priveşte menţiunea „cu taxare inversă de TVA” şi consemnarea la rubrica TVA a sumei de 326.800 RON;
2. să desfiinţeze parţial decizia de impunere din 29 octombrie 2010 cu privire la stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de a achita TVA suplimentar pentru anul 2007 în cuantum de 326.800 RON cu majorări de 303.671 RON;
3. să desfiinţeze dispoziţia din 28 octombrie 2010 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală;
4. să desfiinţeze în parte raportul de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2010 care a stat la baza emiterii deciziei şi dispoziţiei menţionate mai sus;
5. să exonereze reclamanta de plata sumelor reprezentând TVA şi majorări aferente menţionate la pct. 2 al acţiunii.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Sălaj a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care pe parcursul procesului contestaţia SC C. SRL împotriva deciziei de impunere din 29 octombrie 2010 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din 28 octombrie 2010 şi a dispoziţiei de măsuri din 28 octombrie 23010 a fost soluţionată de autoritatea pârâtă prin decizia din 7 septembrie 2011 iar reclamanta nu a înţeles să-şi precizeze acţiunea în sensul de a cere şi anularea acestei decizii deşi i-a fost comunicată.
În temeiul art. 137 C. proc. civ. instanţa a soluţionat cu prioritate excepţia invocată de pârâtă, iar Înalta Curte constată că dezlegarea dată acesteia este corectă şi legală dintr-o dublă perspectivă, întocmai cum reiese şi din considerentele sentinţei recurate.
Astfel, în mod judicios s-a reţinut că prin dispoziţiile cuprinse în titlul IX („Soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale”) al O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., legiuitorul a instituit o procedură prealabilă administrativă, în concret din coroborarea art. 205 cu art. 218 alin. (2) actul normativ în discuţie rezultând fără echivoc că actul care poate fi contestat în faţa instanţei de contencios administrativ este decizia finală emisă în procedura administrativă de soluţionare a contestaţiei, în speţă decizia nr. 234 din 7 septembrie 2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Sălaj.
Cum reclamanta nu a înţeles să atace în contencios administrativ şi această decizie, referitor la anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală (capetele de acţiune 2 şi 4) acţiunea este inadmisibilă.
În acelaşi timp în raport de dispoziţiile art. 41 din O.U.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., care definesc noţiunea de act administrativ fiscal ca fiind actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale, s-a remarcat în mod just că nici factura fiscală din 24 mai 2007, nici dispoziţia din 28 octombrie 2010 nu se circumscriu noţiunii mai sus explicate din C. proc. fisc.
Revenind la singura critică adusă de recurentă în sensul că instanţa era obligată să disjungă cererea de constatare a nelegalităţii întocmirii facturii fiscale menţionate şi să o decline la instanţa competentă, precizată a fi instanţa de comercial în susţinerile orale asupra recursului, nu se justifică tocmai pentru motivul invocat de recurentă că această factură fiscală stă la baza declanşării litigiului, iar acesta trebuie să primească o dezlegare unitară.
Neexistând motive pentru modificarea/casarea sentinţei, văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC C. SRL împotriva sentinţei nr. 618 din 27 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5089/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5102/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
