ICCJ. Decizia nr. 5113/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5113/2012
Dosar nr. 3644/1/2012
Şedinţa publică de la 29 noiembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 ianuarie 2010, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV articolele: 17-18, 20-21 şi 25 din Legea nr. 329/2009 privind organizarea unor autorităţi şi instituţii publice, prin care i s-a suprimat pe nedrept pensia de serviciu obţinută la limită de vârstă, în baza deciziei din 23 martie 2005 emisă de Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în consecinţă,
- să fie sistate efectele aplicării prevederilor legale contestate, menţionate la pct. 1, astfel încât să reprimească pensia de la data suspendării plăţii ei, din luna ianuarie 2010, în cuantumul aferent lunii decembrie 2009.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 3409 din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia inadmisibilităţii privind petitul unu din cerere şi, în consecinţă, a fost respins petitul unu din cerere, ca inadmisibil.
Instanţa a luat act de renunţarea la judecată privind petitul doi din cererea reclamantului privind sistarea efectului aplicării suspendării plăţii pensiei începând cu luna ianuarie 2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, reținând că reclamantul a contestat neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice arătând că i-a fost încălcat dreptul la salariu şi dreptul la pensie, că suprimarea pensiei echivalează cu încălcarea dreptului persoanei private de a se bucura netulburat de proprietatea bunurilor proprii, că aplicarea noilor reglementări legale instituite în Capitolul IV din Legea nr. 329/2009 este discriminatorie, excesivă şi disproporţionată, că motivele legitime invocate de Guvernul României în expunerea de motive la Legea nr. 329/2009 vizând situaţia financiară a României nu se justifică, contrar normelor comunitare europene statuate în art. 1 al Protocolului din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanță a apreciat că acţiunea reclamantului, care are ca obiect neconformitatea reglementărilor normative statuate în Capitolul IV art. 17-18, art. 20-21, art. 25 din Legea nr. 329/2009, este inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ , având în vedere că obiectul acțiunii nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât legea contestată este un act juridic al Parlamentului, în raport de dispozițiile art. 67 din Constituție.
3. Recursul declarat de M.D.
Prin motivele de recurs formulate reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că prin cererea introductivă nu a indicat instanţa competentă a soluţiona acţiunea sa.
A precizat că a indicat, prin explicitările la încheierea de şedinţă din 18 iunie 2010, obiectul cererii introductive, respectiv admiterea cumulului pensiei cu salariul pe care îl primeşte ca angajat al Agenţiei Naţionale Antidrog, prin constatarea neconformităţii prevederilor Capitolului IV din Legea nr. 329/2009 cu normele europene în materie.
Recurentul a arătat că de la data depunerii acţiunii şi până la soluţionarea efectivă a dosarului s-au perindat 4 judecători, contrar dispoziţiilor procesuale în materie.
S-a susţinut că instanţa de fond nu a examinat/analizat actele şi lucrările aflate la dosar, înscrisuri prin care recurentul a probat solicitările sale, precum şi faptul că instanţa a omis să se pronunţe cu privire la temeiurile legale invocate de reclamant în acţiunea introductivă.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Prin decizia nr. 1502 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins recursul formulat de M.D. împotriva sentinţei nr. 3409 din 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a constatat că primul capăt de cerere din acțiune a fost respins, în mod corect, ca inadmisibilă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel încât nu poate primi critica formulată de recurent pe fondul cauzei deduse judecăţii, câtă vreme prima instanță a soluționat cauza pe excepție.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că deși recurentul-reclamant a susținut posibilitatea cumulării pensiei cu salariul obţinut, acesta nu a înțeles să invoce neconstituţionalitatea dispoziţiilor pe care le consideră neconforme cu Constituţia şi nu a atacat în prealabil actul ce reprezintă izvorul nemulţumirii, situaţie care nu poate fi cercetată de instanţa de recurs în lipsa argumentelor legale privind greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate invocată.
5. Contestația în anulare formulată de M.D.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare M.D., invocând dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) teza ultimă, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente în problematica asigurărilor sociale.
În dezvoltarea motivelor căii de atac exercitate, contestatorul a susţinut, în esenţă, că cererea de chemare în judecată a fost repartizată în mod greșit instanței de contencios administrativ, deși obiectul acesteia nu are legătură cu contenciosul administrativ, iar temeiurile de drept invocate nu vizează Legea nr. 554/2004.
În aceste condiţii, în raport de obiectul cauzei şi de temeiurile de drept invocate, instanţa trebuia să-şi verifice competenţa şi să invoce, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială, astfel că prin soluţia pronunţată, de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, instanţa şi-a încălcat propria competenţă.
Pe de altă parte, şi instanța de recurs a omis să constate că această soluție este dată de o instanță necompetentă, cu toate că la pct. VI din motivele de recurs a invocat necompetenţa materială a instanţei de fond, însă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
6. Considerentele asupra contestaţiei în anulare
Înalta Curte constată că este inadmisibilă contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) C. proc. civ, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
În reglementarea actuală a C. proc. civ., contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, motivele în care poate fi exercitată fiind strict şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 317-318 C. proc. civ.
Conform art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu contestaţie în anulare atunci când a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, doar dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.
Art. 317 alin. (2) C. proc. civ. reglementează admisibilitatea contestaţiei în anulare fondată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cazul în care acest motiv a fost invocat prin cererea de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Dacă în privinţa primei condiţii nu pot fi ridicate probleme pentru că hotărârea atacată este una irevocabilă, în privinţa celei de a doua condiţii se constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
Din analiza actelor dosarului rezultă că necompetenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiului nu a constituit o veritabilă excepţie şi nu a fost invocată, ca atare, la fondul cauzei. De asemenea, nu a constituit în sine un motiv distinct de recurs.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că la pct. VI din motivele de recurs contestatorul nu a invocat necompetenţa materială ci a formulat critici privind neexaminarea fondului cauzei, reproşând instanţei că nu a procedat la analizarea înscrisurilor de la dosar şi a omis să se pronunţe cu privire la temeiurile legale invocate, invocând din oficiu, excepţia inadmisibilităţii, susţinerile formulate în acest sens fiind nereale.
Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ., care instituie excepţia de la regula prevăzută în alin. (1), în sensul că poate fi primită contestaţia în anulare chiar dacă motivul din contestaţia în anulare a fost invocat şi în recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt, or, dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat pe fond.
În consecinţă, văzând şi dispoziţiile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de M.D. împotriva deciziei nr. 1502 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5102/2012. Contencios. Litigii Curtea de... | ICCJ. Decizia nr. 5120/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
