ICCJ. Decizia nr. 5178/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5178/2012
Dosar nr. 557/36/2011*
Şedinţa publică de la 6 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Soluţia instanţei de fond
Reclamanţii Primăria Comunei D., Comuna D., prin primar şi Primarul Comunei D., în contradictoriu cu Camera de Conturi Constanţa şi Curtea de Conturi a României au formulat contestaţie împotriva procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 întocmit de Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, numai cu referire la constatările concretizate prin aplicarea măsurii nr. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010, solicitând anularea acestuia, precum şi a Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 emisă de Structura Curţii de Conturi Constanţa sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1 şi a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că prin Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010, Camera de Conturi Constanţa a constatat că anumite sume plătite salariaţilor au caracter nelegal, impunându-se măsurile prevăzute la pct. 1 din decizie, pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi recuperarea acestuia.
Contestaţia formulată de reclamanţi împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011.
Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în sensul că a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010, a anulat Decizia nr. 42/2010 sub aspectul măsurilor dispuse la pct. 1, precum şi Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011, obligând pârâta Camera de Conturi a României la plata către reclamanţi a sumei de 1.240 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea procesului-verbal de constatare nr. 1073 din 6 septembrie 2010 este întemeiată, întrucât acest act nu poate fi supus controlului de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004, fiind un simplu act de control în baza căruia se întocmeşte actul administrativ de restabilire a ordinii juridice încălcate.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că motivele invocate de reclamanţi sunt fondate în parte, urmând a se anula Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi şi Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. 1.
Astfel, s-a reţinut că obligaţiile decurgând din contractul/acordul colectiv de muncă nu puteau fi încălcate deoarece el a fost înregistrat, devenind opozabil şi obligatoriu pentru părţile contractante, potrivit art. 243 C. muncii şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr. 131/1970.
2. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 394/CA din 11 noiembrie 2011 a formulat recurs Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât prin pct. 1 din actul a cărui anulare s-a dispus de către instanţa de fond, nu se încalcă competenţa şi atribuţiile Curţii de Conturi, aşa cum au fost stabilite de lege. În mod corect s-a constatat că au existat abateri de la legalitate şi regularitate la entitatea verificată, prin acordarea unor drepturi de natură salarială, care exced cadrului legal, iar în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, a adus la cunoştinţa conducerii unităţii administrativ-teritoriale acest fapt, singura în măsură să dispună stabilirea întinderii prejudiciului şi să întreprindă demersurile necesare în vederea recuperării acestuia.
De asemenea, se susţine că instanţa de fond nu a analizat probele depuse la dosar şi actul dedus judecăţii, astfel că în mod greşit nu a ţinut cont de faptul că primarul, în calitate de ordonator de credite, a avut un mandat limitat de a negocia drepturile salariale ale personalului încadrat în Primăria Comunei D., limitarea fiind impusă de prevederile Legii nr. 273/2006 şi Legea nr. 130/1996 republicată.
Regimul juridic al drepturilor salariale ale personalului bugetar, inclusiv al "drepturilor speciale reţinute în actul de control", se stabilesc exclusiv prin lege, astfel cum s-a statuat şi prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008 şi nr. 838/2009.
Astfel, se conchide că hotărârea recurată s-a făcut cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 privind contractele colective de muncă şi ale art. 238 alin. (3) C. muncii, fără a ţine cont de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată şi ale cadrului legal de salarizare a personalului din sistemul bugetar.
O altă critică, vizează greşita sa obligare la cheltuielile de judecată, motivat de faptul că este o entitate publică finanţată de la bugetul de stat, iar plata acestor cheltuieli ar contribui la cheltuirea nejustificată a banului public, nefiind incidente dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ..
3. Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul formulat, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se reţine faptul că prin Decizia nr. 3980 din 24 august 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, instanţa de fond a fost desemnată ca instanţă competentă să soluţioneze litigiul dedus judecăţii.
Criticile formulate de recurenta-pârâtă se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., acestea fiind fondate.
Prin Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 a Camerei de Conturi Constanţa s-a constatat că salariaţii Primăriei D. au încasat pe statele de plată sume reprezentând drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, în valoare totală de 69.009 RON, dispunându-se la pct. 1 al acestei decizii ca ordonatorul de credite al acestei primării să dispună măsurile legale pentru stabilirea întinderii şi mărimii prejudiciului reprezentând aceste plăţi nelegale cât şi pentru recuperarea acestora conform prevederilor legale, stabilind un termen de realizare - 31 ianuarie 2011.
Contestaţia împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Încheierea nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Conturi a României.
Actele a căror anulare a fost solicitată de către reclamantă, au fost emise de către autorităţile pârâte, cu respectarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, coroborate cu dispoziţiile art. 89 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 1/2009, publicat în M. Of. nr. 78/10.02.2009.
În esenţă, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a reţinut că drepturile salariale ale personalului din administraţia publică locală, au fost acordate în baza contractului/acordului colectiv de muncă, încheiat între sindicate şi autoritatea publică locală, ce a fost înregistrat la Direcţia de Muncă Judeţeană Constanţa, devenind opozabil şi-n acelaşi timp obligatoriu pentru părţile contractante, potrivit art. 243 C. muncii şi art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, iar obligativitatea executării contractului colectiv de muncă derivă şi din prevederile Convenţiei OIM nr. 131/1970, astfel că se impune anularea măsurii dispusă la pct. 1 din Decizia nr. 42 din 9 noiembrie 2010 şi a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 emisă de Curtea de Conturi.
Însă, soluţia instanţei de fond în raport de considerentele reţinute, este netemeinică şi nelegală, întrucât ordonatorul de credite al Primăriei Comunei D. a efectuat plăţi de natură salarială în afara prevederilor O.G. nr. 6/2007 şi O.G. nr. 10/2008, cu modificările şi completările ulterioare, incidente cu privire la salarizarea personalului bugetar pentru anul 2009.
Instanţa de fond, s-a rezumat la a susţine că drepturile salariale au fost acordate în baza contractului/acordului colectiv de muncă, care odată înregistrat, devine opozabil şi obligatoriu pentru părţile contractante.
În mod corect, prin actele contestate, s-a reţinut, în esenţă, că autoritatea locală a depăşit cadrul legal în negocierea, contractarea şi acordarea drepturilor speciale ce fac obiectul acordului/contractului colectiv de muncă aprobate prin H.C.L. D. nr. 33 din 3 decembrie 2008, fiind eludate prevederile legislaţiei specifice privind drepturile salariale ale personalului din instituţiile publice şi cele privind protecţia muncii. În cuprinsul contractului/acordului colectiv de muncă au fost cuprinse drepturi care nu au justificare legală, nefiind respectate la acordarea acestora prevederile legale, respectiv: art. 14 alin. (2) şi (4), art. 22 alin. (1) din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, art. 8, art. 12, art. 24 din Legea nr. 130/1996, art. 3 din Contractul colectiv de muncă nr. 25 din 29 decembrie 2006, art. 25 din H.G. nr. 833/2007, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 188/1999 republicată, art. 157 din Legea nr. 53/2003.
Pe de o parte, în mod constant, din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se desprinde concluzia potrivit căreia legiuitorul are atributul exclusiv de a adopta reglementări privind stabilirea drepturilor salariale (ex. Deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820/2008 şi nr. 838/2009).
Potrivit art. 147 din Constituţia României, republicată, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.
Or, în respectarea atribuţiilor, recurenta a constatat abateri de la legalitate în ceea ce priveşte acordarea unor drepturi de natură salarială care exced cadrului legal.
Potrivit art. 12 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă şi cele inserate în cuprinsul acestora, trebuie să fie în acord şi numai în limitele şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale.
Deci, respectarea legislaţiei speciale în domeniul salarizării personalului bugetar, se impunea imperios la momentul încheierii contractelor/acordurilor colective de muncă, iar recurenta-pârâtă, potrivit competenţei sale prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 trebuia să verifice legalitatea acordării drepturilor salariale de către autoritatea publică reclamantă.
În altă ordine, după cum se constată, reclamanta nu aduce critici actelor a căror anulare o solicită cu referire la cele reţinute, în sensul că drepturile salariale exced cadrului legal special referitor la salarizarea personalului bugetar, astfel cum s-a reţinut în cuprinsul actelor contestate, justificându-le doar în baza contractului/acordului colectiv de muncă.
Mai mult, nu se indică actele normative care să justifice temeiul legal al drepturilor acordate, fiind indicat ca temei al acestora doar acordurile colective care, astfel cum s-a reţinut anterior, nu pot să cuprindă drepturile salariale fără o justificare legală, fiind atributul legiuitorului să stabilească categoria de drepturi salariale cât şi cuantumul acestora.
Pe de altă parte, nici reglementările care vizează statutul funcţionarului public sau al personalului contractual, respectiv Legea nr. 188/1999, Legea nr. 53/2004, Legea nr. 130/1996, nu prevăd categoriile de drepturi salariale şi nici cuantumul acestora de natura celor acordate de autoritatea publică reclamantă.
Prin urmare, măsura dispusă la pct. 1 al Deciziei nr. 42/2010 este legală, drepturile salariale speciale acordate excedând cadrului legal referitor la sistemul de salarizare pentru salariaţii din instituţiile bugetare.
În consecinţă, faţă de toate considerentele expuse, se reţine că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cu raportare la art. 3041 C. proc. civ., impunându-se, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii privind anularea Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 şi a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Urmare a soluţiei instanţei de recurs asupra fondului cauzei şi în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge şi cererea privind cheltuielile de judecată formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 394 din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată în sensul că respinge acţiunea privind anularea Deciziei nr. 42 din 9 noiembrie 2010 şi a Încheierii nr. VI.24 din 24 ianuarie 2011 şi cererea privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5167/2012. Contencios. Anulare acte... | ICCJ. Decizia nr. 5257/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
