ICCJ. Decizia nr. 5281/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5281/2012
Dosar nr. 7229/2/2010
Şedinţa publică din 11 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 4845 din 5 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii precum și acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.- D.G.A.F., ca neîntemeiat.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Societatea a solicitat acordarea deductibilității T.V.A. în sumă de 4.900.354 lei și anularea majorărilor de întârziere motivând că în mod eronat nu au fost aprobate la rambursare facturile din 21 august 2006 emise pentru servicii standard - component fixă prestate de SC A. SA în perioada iulie 2005-aprilie 2006 susținând că aceste documente și servicii prestate respectă dispozițiile art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) din C. fisc.
Apreciază instanța de fond că nu pot fi reținute susținerile reclamantei deoarece din constatările raportului de inspecție fiscal din 22 decembrie 2009 s-a reținut că societatea nu are dreptul de deducere pentru T.V.A. înscrisă în cele două facturi motivate de faptul că cele două facturi sunt însoțite doar de un singur document și anume detaliere factură aferentă componentei fixe pentru serviciile standard în perioada controlată iar suma înregistrată în august 2006 nu se regăsește în documentele acelorași servicii standard facturate iniţial.
Din analiza documentelor care au fost avute în vedere de organele fiscal instanța de fond reține că facturile emise initial de prestatorul SC A.T. SA au fost stornate fiind emise ulterior alte două facturi în luna august 2006 cu aceeași valoare.
Reține judecătorul fondului că, cu toate că există o concordanță între sumele înscrise în facturile inițiale și cele emise ulterior stornării diferă, totuși, justificarea serviciilor prestate, fiind enumerate atât servicii în categoria activități principale cât și servicii din categoria activități de susținere fără să se cuantifice fiecare serviciu în parte, așa cum s-a reținut și prin decizia contestată.
De asemenea, se mai constată că reclamanta nu a prezentat în susținerea acțiunii alte documente înafara celor prezentate organelor fiscal care să ateste că serviciile reținute au fost efectiv prestate, și implicit că au fost destinate realizării de operațiuni taxabile nefiind clar care dintre serviciile standard - component fixă facturate pentru perioada iulie 2005- aprilie 2006 au fost prestate efectiv.
În acest context, a apreciat instanța de fond că în mod corect nu s-a aprobat pentru rambursare T.V.A. corespunzător facturilor emise în data de 21 august 2006 în condițiile în care acestea nu respectă condițiile prevăzute de art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) din C. fisc.
În ce privește majorările de întârziere aferente T.V.A. în sumă de 4.766.241 lei, fiind o măsură accesorie a debitului principal, judecătorul fondului a apreciat-o ca fiind corect datorată conform dispozițiilor art. 119 C. proc. fisc.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 4845 din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC M. SA criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice C. proc. civ.
2.1 Greșita interpretare a legii( art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)
Consideră recurenta că sentința atacată a fost data cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) lit. a) din C. fisc., întrucât situația dedusă judecății respectă în totalitate dispozițiile legale invocate.
În acest sens, se susține că, instanța de fond nu a ținut cont de faptul că singurele condiții ce trebuiau îndeplinite pentru deductibilitatea taxei pe valoare adăugată sunt cele prevăzute de art. 145 din C. fisc., așa încât neacordarea dreptului de deducere al T.V.A. pentru lipsa unor anexe în măsură să certifice prestarea efectivă a serviciilor contractate este lipsită de orice temei legal.
Astfel, în opinia recurentei facturile din 21 august 2006 și din 21 august 2006 îndeplinesc toate condițiile cerute de lege pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată corespunzătoare, aspect care nu a fost reținut de către instanța de fond.
2.2 Netemeinicia hotărârii recurate (art. 3041 C. proc. civ.
În susținerea netemeinicii hotărârii atacate, recurenta arată că, deși instanța de fond a constatat că facturile aferente perioadei iulie 2005-aprilie 2006 însoțite de documentele prevăzute în actul adiţional nr. 7 au fost stornate conform prevederilor din actul adiţional nr. 11, (art. 3) iar respectivele sume au fost refacturate, făcând obiectul facturilor din 21 august 2006 și din 21 august 2006, nu a ținut cont de faptul că facturile sunt însoțite de documentele justificative, care atestă efectuarea prestației, întocmite în conformitate cu prevederile art. 2 și art. 3 a actului adiţional nr. 11 la Contractual de mentenanță din 2003, și pe baza cărora se poate determina ce anume servicii au fost facturate și prestate, cu valorile aferente.
Astfel, se arată că pentru a fi plătite cele două facturi fiscal, a fost întocmită nota din 10 martie și 23 august 2006 care atestă că serviciile aferente celor două facturi au fost efectuate pentru Partea I și procesul-verbal comun de certificare a lucrărilor referitoare la serviciile standard de mentenanță a Depourilor și Uzinei prin care s-a certificate că lucrările au fost executate pentru Partea II.
Mai susține recurenta că serviciile achiziționate au fost destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale SC M. SA, iar facturile au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 155 alin. (4) din Legea nr. 571/2003.
Recurenta critică hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește faptul că nu au fost luate în considerare susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la Directiva în materie de T.V.A.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Înalta Curte, examinând motivele de recurs, acţiunea, probele cauzei şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.
3.1 Nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea contestată nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, după cum se va releva în continuare .
Problema de drept supusă cercetării judecătoreşti este aceea a deductibilităţii taxei pe valoare adăugată în valoare de 4.900.355 lei, conform art. 145 alin. (3) lit. a) din C. fisc., aferentă serviciilor standard - componentă fixă, facturate în baza contractului de mentenanță material rulant din 2003 încheiat cu SC A.T. SA, reţinută în sarcina recurentei, împreună cu majorări de întârziere în valoare de 4.766.241 lei.
Art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 561/2003 prevede că orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de T.V.A. are dreptul să deducă taxa pe valoare adăugată datorată sau achitată, pentru livrări sau prestări de servicii de către o altă persoană impozabilă, „dacă bunurile şi serviciile achiziţionate sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Pentru a beneficia de deductibilitate, serviciile nu trebuie să figureze numai generic înscrise în facturi fiscale, ci să se dovedească realitatea şi efectivitatea prestării lor cu documente valabil încheiate/întocmite, respectiv contracte încheiate cu prestatorii, situaţii de lucrări, procese – verbale, rapoarte de lucru sau de activitate, fiind obligatoriu ca respectivele servicii să servească operaţiunilor taxabile desfăşurate de beneficiarul lor.
Prin urmare, urmează a fi înlăturată critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 145 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 561/2003, în condițiile în care, în mod corect, instanța de fond a apreciat asupra condiționării deductibilității T.V.A. de dovedirea realității și efectivității serviciilor facturate.
3.2 Vor fi, însă, reținute criticile referitoare la netemeinicia hotărârii recurate, prin prisma dispozițiilor art. 3041 C. proc. civ., întrucât hotărârea contestată a fost dată cu evaluarea incompletă a probatoriului administrat în cauză, după cum se va releva în continuare.
Debitul fiscal supus contestării în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după parcurgerea procedurii administrative reglementate în art. 205 şi următoarele din acelaşi cod, constă în suma de 4.900.355 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată neadmisă la deductibilitate pentru primele zece luni din anul II de mentenanță( iulie 2005-aprilie 2006) aferentă Contractului din 20 noiembrie 2003 de mentenanță material rulat metrou și feroviar aprobat prin H.G. nr. 47/2004 şi majorări de întârziere aferente, în cuantum de 4.766.241 lei, stabilite prin Decizia de impunere nr. 317 din 22 decembrie 2009.
Contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere a a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 87 din 27 martie 2011 emisă de A.N.A.F.- D.G.S.C.
Pentru a aprecia că SC M. SA nu are dreptul de deducere pentru T.V.A. în sumă totală de 4.900.355 lei înscrisă în facturile din 21 august 2006, emise de SC A.T. SA, organele de inspecție fiscală au constatat că societatea a încălcat prevederile art. 145 alin. (3) lit. a) și alin. (8) lit. a) din C. fisc.
Analizând criticile formulate de recurenta, în acest context factual, Înalta Curte constată că sentinţa atacată reflectă evaluarea incompletă a materialului probator, reţinând cele ce urmează:
În cauză, prin actele administrativ-fiscale contestate organelor de inspecție fiscală, au constatat că SC M. SA nu are dreptul de deducere pentru T.V.A. în sumă totală de 4.900.355 lei înscrisă în facturile emise de SC A.T. SA întrucât societatea nu a justificat cu documente că aceste servicii au fost efectiv prestate și destinate realizării de operațiuni taxabile.
Recurenta a susţinut, însă că documentele depuse la dosar (contract, acte adiționale, facturi, detaliere facturi aferente componenței fixe pentru serviciile standard 1 iulie 2005-30 aprilie 2006, nota din 23 august 2006, proces-verbal comun de certificare a lucrărilor referitoare la serviciile standard de mentenanță din 22 august 2006, atestau dreptul său la deductibilitate T.V.A. aferentă serviciilor de mentenanță, în perioada iulie 2005- aprilie 2006, aferentă Contractului din 20 noiembrie 2003 de mentenanță material rulant metrou și feroviar aprobat prin H.G. nr. 47/2004, fiind greşită concluzia instanţei cum că nu s-a dovedit realitatea executării acestor servicii.
Așadar, judecătorul fondului, pentru a determina în mod corect starea de fapt fiscală, avea obligația de a evalua întreg materialul probator administrat în cauză şi de a examina prin prisma dispoziţiilor legale din materie fiscală, care conferă documentelor contabile calitatea de „documente justificative”, dacă probele administrate fac dovada celor susţinute de recurentă.
În speţă, judecătorul fondului nu a făcut decât să preia constatările şi concluziile organelor de inspecție fiscală, fără să procedeze la o analiză a acestora în raport de probele administrate în cauză și de apărările formulate de recurentă şi fără să indice propriile raţionamente pe care şi-a fundamentat convingerea şi a încadrat situaţia de fapt fiscală în anumite norme şi instituţii ale dreptului fiscal material.
Relevant, în acest sens, este faptul că în considerentele sentinţei recurate judecătorul fondului, fără a analiza apărările recurentei, se limitează la a prelua integral concluziile organelor de inspecție fiscală și la a constata, prin raportare, doar, la conținutul actelor administrativ-fiscale contestate, că deși, există o concordanță între sumele înscrise în facturile inițiale și cele emise ulterior stornării diferă, totuși, justificarea serviciilor prestate, fără însă, a clarifica toate aceste aspecte, esențiale în dezlegarea raportului juridic litigios, a astfel de atitudine echivalând cu o necercetare judecătorească efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia dintre părți.
În acest context, se impune a fi amintit faptul că, jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt analizate de instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor probatorii.
Se impune a fi subliniat și faptul că, judecătorul fondului deși a reținut, în mod corect atât faptul că problema fiscală principală rezidă în suma de 4.900.355 lei, reprezentând T.V.A. aferentă unor facturi emise de prestatorul SC A.T. SRL pentru servicii de mentenanță, cât și legislația fiscală aplicabilă în cauză, a stabilit, însă, caracterul nedeductibil al acestei sume exclusiv pe baza celor consemnate în raportul de inspecție fiscală din 22 decembrie 2009, încheiat de organele de inspecție fiscală din cadrul D.G.A.M.C., în baza căruia a fost emisă Decizia nr. 317 din 22 decembrie 2009 şi a calificat apărările recurentei ca fiind neîntemeiate, fără a face o analiză proprie a realităţii şi necesităţii serviciilor a căror contravaloare a fost înscrisă în facturile fiscale din 21 august 2006 și din 21 august 2006 emise de SC A.T. SA şi a conţinutului economic efectiv al operaţiunilor taxabile, prin prisma prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc. şi fără a analiza înscrisuri justificative depuse la dosar în acest sens.
Acestea sunt motivele pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004 va admite recursul şi va casa sentinţa, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să analizeze şi să răspundă motivelor şi apărărilor invocate de părţi, cu indicarea temeiurilor de drept şi de fapt care i-au format convingerea.
La soluţionarea cauzei, instanţa de fond va trebui să analizeze raportul juridic litigios ținând cont atât de particularitățile cauzei determinate de faptul că facturile inițiale, aferente componenței fixe a prețului pentru perioada iulie 2005-aprilie 2006, însoțite de documentele prevăzute de actul adițional din 2005 au fost stornate, fiind emise două facturi globale pentru aceeași sumă, dar și de apărărilor recurentei în sensul că detalierea facturilor aferente componentei fixe pentru serviciile standard perioada 1 iulie 2005-30 aprilie 2006 s-a făcut în raport de convenția exprimată de părți în art. 2 și.3 ale Actului adițional din 2006 la Contractul de mentenanță material rulant metrou și feroviar București din 2003; se impune, totodată, ca judecătorul fondului să clarifice neconcordanțele referitoare la redarea diferită a serviciilor prestate în perioada iulie 2005-aprilie 2006 în justificarea facturilor inițiale,stornate față de facturile emise în data de 21 august 2006, analizând în acest sens prevederile actului adițional din 2005 și ale actului adițional din 2006 la contractul de mentenanță din 2003 referitoare la justificarea, redarea și detalierea respectivelor servicii facturate de SC A.T. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC M. SA, împotriva sentinței civile nr. 4845 din 5 septembrie 2011 a Curţii de Apel București, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5245/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5277/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
