ICCJ. Decizia nr. 5282/2012. Contencios. Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti (art.24 din Legea nr.554/2004 ). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5282/2012
Dosar nr. 109/35/2012
Şedinţa publică de la 11 decembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 18/2012/CA-P.I. din 11 mai 2012, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată, de reclamantul C.C.M., în contradictoriu cu preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, şi a aplicat acestuia o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Au fost respinse celelalte cereri ale reclamantului. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâţilor Primul Ministru al României, Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, C.N.D. şi Preşedintele României.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. 3347 din 9 iunie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost modificată în parte sentinţa nr. 277/CA din 20 octombrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 541/35/2010, în sensul obligării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului C.C.M. decizia reprezentând titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în termen maxim de 6 luni de la pronunţarea deciziei.
Potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, „Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.”
Raportând dispozitivul deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la textul legal mai sus indicat, prima instanţă a reţinut că are calitate procesuală pasivă în cererea prin care reclamantul solicită aplicarea amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, conducătorul autorităţii în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de a emite decizia constând în titlu de despăgubiri, autoritate care în speţă este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Precizările referitoare la conducătorul acestei din urmă autorităţi se regăsesc în decizia nr. 425/2005 prin care a fost aprobat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Potrivit art. 2 alin. (3) din acest Regulament, „Preşedintele Comisiei Centrale, este preşedintele Autorităţii Naţionale pentru restituirea Proprietăţilor”.
În consecinţă, reţinând că termenul de 6 luni stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru punerea în aplicare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a expirat, fără ca obligaţia stabilită în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să fi fost îndeplinită de aceasta, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, a fost admisă în parte cererea reclamantului şi în consecinţă s-a aplicat preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce o priveşte pe pârâta C.N.D., instanţa de fond a apreciat că ocuparea de către aceasta a funcţiei de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru restituirea Proprietăţilor până la data de 5 octombrie 2011 nu îi conferă calitate procesuală pasivă în privinţa capătului de cerere prin care se solicită aplicarea amenzii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, legitimitate procesuală pasivă în cauză având titularul acestei funcţii în intervalul cuprins între data pronunţării hotărârii prin care se dispune aplicarea amenzii şi punerea efectivă în executare a hotărârii judecătoreşti în legătură cu care s-a dat eficienţă prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, şi faţă de această pârâtă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, sub aspectul primului capăt de cerere. S-a avut în vedere şi scopul urmărit de legiuitor prin aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, respectiv asigurarea executării hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate în materia contenciosului administrativ, executare care în mod evident în speţă nu mai depinde de conduita unei persoane care nu mai deţine funcţia de preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru restituirea Proprietăţilor.
De asemenea, prin raportare la dispoziţiile lipsite de echivoc ale art. 24 din Legea nr. 554/2004, care precizează persoana căreia îi poate fi aplicată amenda în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, a fost admisă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primul-ministru al României, ministrul finanţelor publice, Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor şi Preşedintele României, în sarcina acestora nefiind stabilite nici un fel de obligaţii prin dispozitivul deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011.
Cât priveşte pretenţiile reclamantului, constând în acordarea de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000 euro, instanţa de fond le-a apreciat a fi neîntemeiate, nefiind făcută de reclamant dovada prejudiciilor de ordin moral în privinţa cărora solicită acordarea de despăgubiri.
2. Recursurile promovate în cauză
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamantul, precum şi pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
2.1. Recursul recurentului-reclamant C.C.M.
Recurentul-reclamant, printr-o cerere de recurs succintă, a criticat hotărârea primei instanţe numai sub aspectul neacordării despăgubirilor de întârziere solicitate, arătând că potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată se prevede şi dreptul de acordare de despăgubiri, în ipoteza aplicării amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere.
2.2. Recursul promovat de autoritatea Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.)
Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici în raport cu hotărârea primei instanţe:
- instanţa de fond nu a avut în vedere principiul dreptului la apărare al părţilor şi implicit dreptul părţilor la un proces echitabil, consfinţite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care a stabilit o amendă, în abstract, în sarcina „conducătorului autorităţii publice”, un astfel de petit din cererea reclamantului impunându-se a fi respins ca inadmisibil;
- instanţa de fond a dat o greşită interpretare prevederilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, ignorând împrejurarea că preşedintele comisiei centrale asigură numai conducerea lucrărilor acestui organism colegial, votul său fiind egal cu al celorlalţi membrii, care nu au raporturi de subordonare faţă de preşedinte;
- în ceea ce priveşte punerea în executare a deciziei civile nr. 3347 din 9 iunie 2011, instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că în cadrul procedurii administrative reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape,ceea ce presupune un interval de timp, de soluţionare a cererilor, în cauza supusă judecăţii dosarul reclamantului, deşi incomplet fiind transmis la evaluator, ceea ce demonstrează că nu a existat nici o intenţie de tergiversare din partea autorităţii;
- în fine, s-a arătat că potrivit art. unic din O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, aspect ce urmează a fi avut în vedere în soluţionarea cauzei.
2.3. Recursul promovat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.)
Invocând în fapt şi în drept aceleaşi temeiuri şi înfăţişând aceleaşi critici faţă de hotărârea primei instanţe, ca şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, cu greşita interpretare şi aplicare a legii, respectiv a art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi a O.U.G. nr. 4/2012. S-a mai arătat că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are atribuţii în legătură cu emiterea titlului de despăgubiri şi ca atare nici calitate procesuală pasivă în cauză.
3. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar.
Analiza motivelor de recurs Înalta Curte, examinând motivele de recurs înfăţişate de toate părţile recurente, acţiunea şi cererile reclamantului, situaţia de fapt şi legislaţia aplicabilă, constată că recursul reclamantului este nefondat şi urmează a fi respins ca atare, în vreme ce recursurile autorităţilor pârâte sunt fondate şi vor fi admise, în sensul şi pentru considerentele în continuare expuse.
3.1. Cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că va examina cu prioritate şi grupat motivele de recurs înfăţişate de autorităţile pârâte, dată fiind similitudinea criticilor formulate şi mai ales împrejurarea că ambele vizează acţiunea reclamantului în ansamblul său.
Astfel cum rezultă şi din expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii primei instanţe, reclamantul-recurent a sesizat la data de 5 martie 2012 Curtea de Apel Oradea cu cererea întemeiată pe prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin care, în esenţă, a solicitat aplicarea amenzii în cuantum de 20%, conducătorului autorităţii în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de a emite decizia constând în titlu de despăgubire, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3347 din 9 iunie 2011, ca şi acordarea de despăgubiri în cuantum total de 12.000.000 euro.
Apreciind, raportat la argumentele înfăţişate de prima jurisdicţie că în mod just a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a pârâţilor indicaţi în acţiunea reclamantului, respectiv Primul Ministru al României, Ministerul Finanţelor Publice, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, C.N.D. şi Preşedintele României, Înalta Curte reţine totodată temeinicia criticilor recurentelor Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor vizând aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie, până la punerea în executare a deciziei nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Raportat la prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu referire la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (art. 13) atribuţia de emitere a deciziilor referitoare la acordarea titlului de despăgubire aparţine Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi nu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
De altfel, în acest sens s-a stabilit şi prin decizia nr. 3347 din 9 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind autoritatea obligată la emiterea în favoarea reclamantului-recurent a deciziei reprezentând titlul de despăgubiri aferent Dosarului nr. 2687/3/CC, în termen de maximum 6 luni de la pronunţarea deciziei, adică de la 9 iunie 2011.
Prin urmare sunt fondate criticile recurentelor pe acest aspect, al calităţii procesuale al părţilor, în sensul că neavând ca atribuţie legal conferită emiterea acestor decizii, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin conducătorul său, nu putea fi chemat în judecată şi nici sancţionat pentru nerespectarea hotărârii judecătoreşti irevocabile.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că faţă de Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi implicit faţă de conducătorul acesteia, se impunea ca acţiunea reclamantului să fie respinsă ca fiind introdusă faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, fiind irelevantă prevederea la care prima instanţă a făcut trimitere [art. 2 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor] câtă vreme, după cum s-a arătat, ceea ce atrage răspunderea derivă din atribuţiile şi competenţele legale conferite.
Înalta Curte reţine că sunt întemeiate şi celelalte critici ale recurentelor vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de reţinerea neexecutării culpabile a deciziei pronunţate de Înalta Curte la data de 9 iunie 2011, în intervalul de maximum 6 luni prevăzut, respectiv până la finele anului 2011.
Înalta Curte arată că potrivit art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în cazul neexecutării unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, prin care o autoritate administrativă a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o operaţiune administrativă, se poate aplica conducătorului autorităţii o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie, pe zi de întârziere, iar reclamantul are drept la despăgubiri.
Ambele categorii de sancţiuni, respectiv amenda şi despăgubirile, constituie forme ale răspunderii juridice, drept garanţie a realizării dreptului de către subiectele de drept cărora le incumbă o anumită obligaţie.
Răspunderea juridică are natura unei obligaţii de a suporta consecinţele legii pentru săvârşirea unei fapte ilicite care are ca funcţie atât repararea prejudiciului cauzat cât şi sancţionarea celui vinovat de neîndeplinirea unei obligaţii.
Pentru antrenarea răspunderii juridice trebuie îndeplinite, cumulativ, o serie de condiţii, între acestea fiind o faptă culpabilă şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.
Neîndeplinirea obligaţiei de a executa o hotărâre judecătorească în termenul prevăzut de lege se poate circumscrie noţiunii de faptă culpabilă de natură a antrena aplicarea amenzii şi a obliga la plata despăgubirilor reglementate de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Dar, pentru a se dispune aplicarea celor două categorii de sancţiuni trebuie să se dovedească şi existenţa vinovăţiei celui obligat, respectiv acesta să fi avut o vină în neexecutare.
În cauza analizată lipseşte acest ultim element esenţial al răspunderii juridice, potrivit celor ce se vor explica mai jos.
Astfel, după cum chiar recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a afirmat, fără ca recurentul să conteste o atare situaţie învederată, ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dosarul de despăgubire nr. X a fost transmis la evaluator , însă acesta din urmă a comunicat prin adresa din 1 noiembrie 2011 că pentru efectuarea raportului de evaluare îi sunt necesare documente suplimentare din care să rezulte compunerea imobilului.
Aşa fiind, nu se putea, în mod obiectiv, trece la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, în condiţiile nefinalizării evaluării imobilului.
În raport de aceste circumstanţe, nu se poate considera că pârâta a avut o atitudine culpabilă, de pasivitate şi nici o intenţie evidentă de tergiversare a soluţionării dosarului reclamantului.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, s-a explicat că atunci când autorităţile sunt obligate să execute o hotărâre judecătorească şi nu îndeplinesc această obligaţie, în vederea aplicării unei sancţiuni trebuie să se ţină seama de circumstanţele specifice fiecărui caz, precum şi de atitudinea autorităţilor, de eventuala inerţie a acestora (cauzele Fociac c/România şi Sanglier c/ Franta).
Or, în cauza prezentă, până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, care a suspendat emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie şi procedurile de evaluare, împrejurările enunţate mai sus sunt de natură a justifica întârzierea în executare, situaţie în care nu se poate reţine starea de inerţie a autorităţii şi prin urmare nici culpa acesteia.
De asemenea, mai trebuie precizat că prin Decizia nr. 1566/2009 publicată în M. Of. nr. 26/2010, Curtea Constituţională a României, respingând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 din Legea nr. 554/2004, în considerentele deciziei a relevat că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecinţa neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, iar în baza jurisprudenţei constante a curţii puterea obligatorie este ataşată şi considerentelor unei decizii.
Or, faţă de împrejurările enunţate mai sus, nu se poate aprecia că a existat o conduită culpabilă a autorităţii pe perioada până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 4/2012, astfel că motivul de recurs examinat este fondat.
3.2. În ceea ce priveşte recursul recurentului-reclamant, ce vizează, astfel cum s-a arătat, numai neacordarea despăgubirilor materiale, în completarea argumentelor deja expuse mai sus, ce demonstrează netemeinicia acţiunii pentru lipsa culpei dovedite şi a inerţiei pretinse, în sarcina autorităţii competente, Înalta Curte arată că şi acest capăt de acţiune, formulată în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 554/2004, republicată, este neîntemeiat. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum bine a reţinut şi instanţa de fond, nici o dovadă nu a fost făcută în cauză cu referire la producerea efectivă a pretinselor prejudicii de ordin material şi moral a căror acordare a fost solicitată de recurentul-reclamant, neputându-se reţine, pentru cele arătate prejudiciul material generat de neexecutarea hotărârii judecătoreşti.
În fine, nu lipsit de relevanţă, în contextul analizării recursurilor de faţă, este şi împrejurarea că recurentului-reclamant i-a fost respinsă irevocabil, o cerere similară, soluţionată în fond de Curtea de Apel Bucureşti (sentinţa nr. 2121 din 23 marie 2012), vizând punerea în executare a deciziei nr. 33417 din 9 iunie 2011, întemeiată tot pe prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3729 din 25 septembrie 2012).
În concluzie, pentru toate cele înfăţişate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul reclamantului-recurent şi totodată vor fi admise recursurile declarate de autorităţile pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa modificării sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantului în integralitatea sa, faţă de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca neîntemeiată şi faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul Cucoli Cristinel împotriva sentinţei nr. 18/2012/CA-P.I. din 11 mai 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantului faţă de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Preşedinte, ca neîntemeiată, şi faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5278/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 5284/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
