ICCJ. Decizia nr. 5292/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5292/2012
Dosar nr. 246/32/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acțiunii
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bacău a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere din 2 martie 2012, emisă de pârâta D.G.F.P. Bacău, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anularea actului administrativ fiscal menţionat.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de suspendare pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând că a contestat decizia de impunere în procedura prealabilă la organul emitent.
2. Hotărârea Curții de apel
Prin sentinţa nr. 84 din 6 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.C., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bacău și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 2 martie 2012, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că D.G.F.P. Bacău a emis decizia de impunere contestată, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantului obligaţii de plată în cuantum de 10.302.000 RON constând în T.V.A. pentru o serie de tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2009 şi în majorări de întârziere, precum şi penalităţi de întârziere.
S-a arătat în considerentele sentinței atacate că existenţa cazului bine justificat este dovedită prin faptul că inspecţia fiscală refăcută după admiterea primei contesatţii administrativ nu s-a conformat întrutotul organului de soluţionare a contestaţiei, în sensul că prin noua decizie de impunere sunt reţinute aspecte contradictorii, iar constatările organului fiscal au dus la înrăutăţirea situaţiei debitorului în propria cale de atac.
A apreciat prima instanţă că aceste neclarităţi sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ-fiscal vizat prin cererea de suspendare a executării.
Cu privire la paguba iminentă, judecătorul fondului a constatat că punerea în executare a titlului executorii menţionat poate crea reclamantului diminuarea semnificativă a patrimoniului său, fiind deja instituită măsura asigurătorie a sechestrului asupra locuinţei proprietate personală a reclamantului.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva hotărârii pronunţată de Curtea de Apel Bacău, a declarat recurs D.G.F.P. Bacău, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie solicitând modificarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.
Criticile aduse hotărârii recurate sunt subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi prin ele se susţine, în esenţă următoarele:
- prima instanţă a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reţinând îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii necesare suspendării executării unui act administrativ şi anume cazul bine justificat şi paguba iminentă.
- cu privire la prima condiţie, cazul bine justificat, afirmă recurenta că instanţa de fond s-a raportat doar la considerentele invocate de reclamanţi, punând-o în situaţia de a analiza aspecte ce ţin de fondul cauzei şi de a se pronunţa supra legalităţi tranzacţiilor efectuate.
- referitor la condiţia pagubei iminente, recurenta a susţinut că reclamantul nu a produs probe din care să rezulte că se află în ipoteza unui prejudiciu care odată produs ar fi extrem de greu de reparat. De asemenea, simpla executare a actelor administrativ fiscale nu produce prin ea însăşi o pagubă, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş), atâta vreme cât nu se face dovada şi a altor împrejurări legate de insolvabilitatea debitorului şi de afectarea gravă a condiţiilor de subzistenţă.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ, cu o cerere privind suspendarea executării unei decizii de impunere emisă de autoritatea pârâtă, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului obligaţii de plată constând în T.V.A. pentru o serie de tranzacţii imobiliare efectuate în perioada 1 ianuarie 2007-31 decembrie 2009, la care s-au adăugat majorări de întârziere, respectiv penalităţi de întârziere.
Este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepţie, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reţine îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ş) şi lit. t) din aceeaşi lege.
Aceste condiţii se analizează în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analiza criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
În raport cu circumstanţele concrete ale prezentei cauze, pe baza actelor dosarului şi a împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de reclamanți, îndeplinirea cumulativă condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a fost corect reţinută.
Este adevărat că în cadrul procedurii suspendării de executare nu se poate face o analiză aprofundată a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept care ar putea crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ se limitează la dimensiunea formală a acesteia.
Dimpotrivă, aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, esenţial fiind ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.
În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că în cauză este conturată o îndoială serioasă asupra actului administrativ atacat, având în vedere aspectele de drept substanţial, referitoare la calitatea de persoană impozabilă şi la calificarea juridică a tranzacţiilor imobiliare efectuate de reclamanţi, prin prisma prevederilor art. 127 şi art. 141 C. fisc., a normelor din legislaţia secundară în materie şi a jurisprudenţei naţionale şi europene relevante.
În speţă, Înalta Curte constată că împrejurările amplu şi detaliat descrise în cererea de chemare în judecată şi susţinute prin înscrisurile depuse la dosar conturează o îndoială serioasă în ceea ce priveşte aplicarea art. 127 C. fisc. în perioada supusă inspecţiei fiscale, îndoială decurgând din lipsa de coerenţă a conduitei autorităţilor fiscale, cu consecinţa imposibilităţii contribuabililor de a-şi orienta propria conduită într-o manieră adecvată, fiind încălcat, astfel, principiul certitudinii impunerii, conform căruia legiuitorului, atunci când elaborează norma fiscală, şi autorităţii, atunci când aplică norma pentru determinarea sarcinii fiscale, le revine sarcina să nu ajungă la interpretări arbitrare şi să stabilească în mod precis termenele, modalitatea şi sumele de plată pentru fiecare plătitor, pentru ca aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.
Totodată, Înalta Curte constată, că în prezenta cauză, înscrisurile dosarului şi ansamblul circumstanţelor speţei atestă şi îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei, raportat la cuantumul sumei în discuţie şi efectele unei executării silite asupra patrimoniului reclamantului.
În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielior de judecată formulată de apărătorul intimatului-reclamant, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi admisă, având în vedere că solicitarea s-a efectuat după rămânerea în pronunţare a cauzei, dovada plăţii onorariului nu a fost depusă în original şi nu atestă suma de 14.000 RON menţionată în cerere, ca reprezntând onorariu de avocat pentru acest dosar. De asemenea, titularul încasării onorariului este alt birou de avocatură decât cel care l-a reprezentat pe reclamant în faţa instanţei de recurs.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sectinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat şi va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Bacău împotriva sentinţei nr. 84 din 6 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant C.C.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5289/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5300/2012. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
