ICCJ. Decizia nr. 5322/2012. Contencios. Luare măsură declarare indezirabil. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5322/2012
Dosar nr. 8273/2/2012
Şedinţa publică de la 12 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin cererea înregistrată la 6 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei să se dispună măsura declarării ca indezirabil pe o perioadă de 5 ani, pentru considerente de securitate naţională şi luarea în custodie publică a numitului H.M.A., născut la data de 19 iulie 1982 în Tunisia, cetăţean tunisian, până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României.
În motivarea cererii, s-a arătat că, din materialele clasificate secret de stat de nivel "strict secret" puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii - UM0198 Bucureşti a rezultat existenţa unor indicii temeinice privind desfăşurarea de către pârât a unor activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, coroborate cu prevederile art. 3 lit. i) şi l din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României şi art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
De asemenea, s-a învederat că, prin măsura declarării ca indezirabil nu se încalcă garanţiile procedurale în caz de expulzare a străinilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentare, dat fiind că, în conformitate cu această reglementare, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în acelaşi articol, parag. 1, lit. a) - c), atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de securitate naţională.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 6386 din 9 noiembrie 2012, prin care a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a declarat pe numitul H.M.A., cetăţean tunisian, ca persoană indezirabilă pentru raţiuni de securitate naţională pe o perioadă de 5 ani şi a dispus luarea în custodie publică a străinului până la îndepărtarea de pe teritoriul României, în temeiul dispoziţiilor art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că datele comunicate de Serviciul Român de Informaţii, clasificate secret de stat de nivel "strict secret" dovedesc faptul că pârâtul, cetăţean străin, desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională.
Instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991, conform cărora, constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte, iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreunei din activităţile enumerate la lit. a) - k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.
De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 535/2004, care prevăd că, împotriva cetăţenilor străini sau apatrizilor despre care există date sau indicii temeinice în sensul că intenţionează să desfăşoare acte de terorism sau de favorizare a terorismului se dispune măsura de declarare ca persoană indezirabilă pentru România sau de întrerupere a dreptului de şedere în ţară dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România .
Prin măsura dispusă, s-a considerat că nu sunt încălcate prevederile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cu motivarea că, deşi măsura respectivă constituie o ingerinţă în viaţa privată şi de familie, asemenea ingerinţă este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică, fiind dispusă de o instanţă, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte necesitatea adoptării unei astfel de măsuri faţă de străin, instanţa de fond a reţinut că aceasta este justificată de natura şi gravitatea activităţii desfăşurate, în raport de care s-a apreciat şi proporţionalitatea dintre măsura dispusă şi scopul urmărit.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul H.M.A., solicitând în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul respingerii actului de sesizare formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Casarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond a fost solicitată în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., cu motivarea că, au fost încălcate prevederile art. 105 C. proc. civ., atât prin respingerea nemotivată a cererii de amânare, cât şi prin citarea recurentului pentru judecată la data de 9 noiembrie 2012, orele 13,30, în condiţiile în care citaţia i-a fost înmânată în aceeaşi zi, la orele 11 la reşedinţa sa din Cluj-Napoca, ceea ce dovedeşte că s-a aflat în imposibilitate fizică de a se prezenta la Curtea de Apel Bucureşti.
Modificarea sentinţei recurate a fost solicitată în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 312 alin. (1), (3) C. proc. civ., arătându-se că instanţa de fond nu a respectat prevederile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece nu s-a pronunţat în condiţii de contradictorialitate şi cu asigurarea dreptului la apărare.
În acest sens, a fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele Lupşa şi Kaya c. României), prin care s-a statuat în mod constant că nici o persoană care face obiectul unei măsuri bazate pe motive de siguranţă naţională nu trebuie lipsită de garanţii împotriva arbitrariului, ceea ce implică posibilitatea de a cere controlul măsurii litigioase de către un organ independent şi imparţial, abilitat să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a putea statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţii.
Prin obligativitatea procedurii contradictorii, s-a arătat că, persoana respectivă poate să-şi prezinte punctul de vedere şi să respingă argumentele autorităţii.
Recurentul a considerat că, în faţa primei instanţe, nu a beneficiat de un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului organului emitent, fiindu-i încălcat dreptul la viaţă privată, ocrotit de prevederile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Deşi măsura dispusă de instanţa de fond s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, recurentul a susţinut că acest text de lege nu îndeplineşte cerinţele de previzibilitate, pentru că nu i-au fost furnizate indicii sau informaţii privind faptele de care este acuzat şi nici nu a fost iniţiată împotriva sa urmărirea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni în România.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Aspecte de fapt şi de drept relevante
Instanţa de fond s-a pronunţat la data de 9 noiembrie 2012 cu respectarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., după realizarea procedurii de citare a părţilor în cauză, inclusiv a recurentului pârât, care a semnat personal adeverinţa de primire a citaţiei, iar identitatea şi semnătura sa au fost certificate de către agentul procedural.
La termenul respectiv, instanţa de fond a constatat corect îndeplinirea procedurii de citare cu recurentul pârât şi a respins întemeiat solicitarea acestuia de amânare a judecării cauzei, întrucât cererea nu a fost temeinic motivată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 156 C. proc. civ.
În atare situaţie, aspectele invocate în primul motiv de recurs în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu constituie cauze de nulitate a actelor de procedură îndeplinite în cauză şi în consecinţă, nu se impune anularea lor în condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Motivul de recurs invocat în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. este de asemenea nefondat, întrucât instanţa de fond a dispus corect măsura de declarare a recurentului - pârât ca persoană indezirabilă pentru raţiuni care ţin de siguranţa naţională, după verificarea respectării formelor şi procedurilor legale, asigurându-se astfel un just echilibru între măsurile preventive împotriva terorismului şi obligaţia de respectare a drepturilor omului.
Instanţa de fond a apreciat că situaţia concretă a recurentului pârât justifică măsura temporară şi specifică de limitare a anumitor drepturi datorită pericolului deosebit pe care-l prezintă.
La adoptarea acestei măsuri, controlul judecătoresc nu a fost exercitat de prima instanţă în mod formal, deoarece au fost examinate situaţia de fapt şi de drept, au fost evaluate toate faptele relevante, iar limitarea accesului cetăţeanului străin la materialul probator este consecinţa directă a clasificării acestuia ca secret de stat de nivelul "strict secret", pentru care nu se poate efectua comunicarea decât cu respectarea prevederilor actelor normative care reglementează regimul activităţilor referitoare la siguranţa naţională şi protejarea informaţiilor clasificate.
Această limitare a dreptului la informaţie este prevăzută expres în art. 83 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în concordanţă cu prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, conform cărora, dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională.
Susţinerea recurentului pârât privind încălcarea în acest mod a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale este neîntemeiată, întrucât reglementarea din dreptul intern aplicată de instanţa de fond nu interzice accesul la justiţie al părţilor interesate şi nici dreptul acestora de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil. De altfel, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat (Hotărârea din 5 octombrie 2000, în cauza Maaouia împotriva Franţei) că, deciziile privind intrarea, şederea şi expulzarea străinilor nu privesc drepturile şi obligaţiile civile ale persoanei şi nici acuzaţii de natură penală, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie.
De asemenea, se reţine că, potrivit art. 1 alin. (2) din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor cu privire la prezentarea motivelor care pledează împotriva expulzării sale, la examinarea cazului sau reprezentarea în faţa autorităţilor competente, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice ori se întemeiază pe motive de securitate naţională.
Recurentul pârât a invocat în mod neîntemeiat şi existenţa unei ingerinţe în viaţa sa privată prin încălcarea prevederilor art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, întrucât măsura dispusă a urmărit un scop legitim şi anume, apărarea securităţii naţionale, fiind necesară într-o societate democratică, astfel că s-a justificat printr-o nevoie socială imperioasă şi a fost proporţională cu scopul legitim urmărit.
În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în recurs (cauzele Lupşa şi Kaya c.României), soluţia instanţei de fond este rezultatul controlului măsurii litigioase din partea unui organ independent şi imparţial, competent să se pronunţe cu privire la toate problemele de fapt şi de drept relevante, în vederea stabilirii legalităţii măsurii şi a sancţionării unui eventual abuz din partea autorităţilor, ca o garanţie împotriva arbitrariului pentru persoana împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive de securitate naţională.
Critica adusă în recurs cu privire la calitatea legii aplicată de instanţa de fond, prin invocarea lipsei de previzibilitate a dispoziţiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, va fi respinsă ca nefondată, întrucât nivelul de precizie a legislaţiei interne depinde, în mare măsură, de domeniul pe care-l reglementează şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Al - Nashif c. Bulgariei nr. 50963/1999, 20 iunie 2002 parag. 121), pericolele referitoare la securitatea naţională sunt variabile în timp şi în natura lor, ceea ce le face să fie identificate cu greu în mod anticipat.
Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de H.M.A. împotriva Sentinţei civile nr. 6386 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat H.M.A., împotriva Sentinţei civile nr. 6386 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2012 .
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 5321/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5338/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
