ICCJ. Decizia nr. 583/2012. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 583/2012
Dosar nr. 1006/59/2010
Şedinţa publică de la 7 februarie 2012
Prin Sentinţa nr. 87 din 7 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Rutieră Română şi Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Timiş, prin care solicita obligarea acestora la eliberarea unor copii conforme (autentificate) ale licenţei comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional, seria LTM nr. 0062197 pentru vehicule menţionate în anexa cererii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta este societate comercială de naţionalitate română, având sediul stabilit în Mun. Timişoara, str. H. nr. 110 fiind înmatriculată ca atare la Oficiul registrul comerţului Timiş.
Din actul constitutiv al acesteia rezultă că are ca obiect principal de activitate efectuarea de transporturi rutiere de mărfuri (fila 35).
Reclamanta a obţinut, în temeiul art. 3 şi 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992, licenţa (autorizaţia comunitară) care atestă că este autorizată să efectueze transport public de mărfuri în trafic internaţional seria LTM nr. 0062197, eliberată de Agenţia Timiş a Autorităţii Rutiere Române la 7 octombrie 2008. Aceeaşi autoritate a eliberat reclamantei, în aplicarea art. 5 alin. (2) din acelaşi Regulament, copii conforme după licenţa comunitară astfel eliberată, pentru autovehiculele deţinute de aceasta şi înmatriculate în România.
În schimb, nu au fost eliberate reclamantei astfel de copii conforme ale autorizaţiei comunitare pentru autovehiculele pe care aceasta dovedeşte că le deţine în baza unor contracte de închiriere sau comodat, înmatriculate în alte state membre ale Uniunii Europene, mai exact, în Italia.
Societatea a formulat cereri exprese de eliberare a copiilor conforme după licenţa comunitară şi pentru aceste autovehicule, la 13 mai 2010, către Autoritatea Rutieră Română şi către Agenţia Timiş a Autorităţii Rutiere Române (filele 14-17). După cum rezultă din cererea depusă, cele două pârâte nu au dat curs acestor solicitări, astfel încât reclamanta a demarat o procedură prealabilă sesizării instanţei, cerând pârâtelor să elibereze copiile conforme ale licenţei comunitare şi pentru autovehiculele înmatriculate în Italia.
Reclamanta a înţeles să atace în prezenta cauză refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a emite copiile conforme ale licenţei comunitare, susţinând în esenţă că, potrivit art. 5 alin. (2) din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992, aceste copii trebuie eliberate pentru autovehiculele deţinute cu orice titlu de către titularul autorizaţiei de transport şi indiferent de statul în care sunt înmatriculate aceste mijloace de transport.
Susţinerile reclamantei nu se verifică în speţă.
În primul rând, se constată că nu pot fi reţinute afirmaţiile reclamantei potrivit cărora dreptul său la eliberarea copiilor conforme ale licenţei comunitare pentru autovehiculele închiriate ori deţinute în chirie sau comodat, înmatriculate pe teritoriul altor state din Uniunea Europeană, ar putea fi stabilit prin interpretarea dispoziţiilor din Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport, de vreme ce, astfel cum se statuează în art. 1 alin. (1), acesta reglementează doar accesul la ocupaţia de operator de transport rutier şi exercitarea respectivei ocupaţii, iar nicidecum condiţiile de eliberare a licenţei comunitare de transport rutier de mărfuri în regim internaţional ori a copiilor conforme ale acesteia. Astfel fiind, urmează a fi înlăture ca nefiind pertinente susţinerile reclamantei referitoare la aplicabilitatea în speţă a acestui act comunitar şi la dreptul pe care, eventual, l-ar stabili, de a se obţine licenţa comunitară ori copiile conforme ale acesteia, urmând a se reţine doar că în aplicarea sa autorităţile pârâte au apreciat că reclamanta îndeplineşte cerinţele pentru a accede la ocupaţia de operator de transport rutier, de vreme ce i s-a atestat această calitate prin eliberarea licenţei comunitare.
Condiţiile în discuţie sunt stabilite prin art. 3 şi 5 din Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 privind accesul pe piaţa transportului rutier de mărfuri în cadrul Comunităţii către sau dinspre teritoriul unui stat membru sau care traversează teritoriul unuia sau mai multor state membre.
În art. 3 alin. (1) şi (2) din acest din urmă Regulament, care, potrivit fostului art. 249 alin. (2) din TCE, actualul art. 288 TFUE, are aplicabilitate generală şi se aplică direct în fiecare stat membru UE, se stabileşte că „Transportul internaţional se efectuează pe baza autorizaţiei comunitare. Autorizaţia comunitară este eliberată de un stat membru, în conformitate cu articolele 5 şi 7, oricărui transportator rutier care transportă mărfuri în numele terţilor contra cost, care:
- este stabilit într-un stat membru, denumit în continuare "statul membru de stabilire", în conformitate cu legislaţia acelui stat membru;
- este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislaţia comunitară şi cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupaţia de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaţionale rutiere de mărfuri”.
În cazul reclamantei, împrejurarea că i s-a eliberat autorizaţia comunitară la data de 7 octombrie 2008, atestă îndeplinirea de către aceasta a condiţiilor cumulative astfel enunţate.
Art. 5 alin. (1)-(3) din acelaşi Regulament precizează că „autorizaţia comunitară menţionată la articolul 3 este eliberată de autorităţile de resort din statul membru de stabilire.
(2) Statele membre eliberează deţinătorului originalul autorizaţiei comunitare, care este păstrat de întreprinderea de transporturi rutiere, precum şi un număr de copii conforme corespunzător numărului de vehicule aflate la dispoziţia deţinătorului autorizaţiei comunitare, fie în proprietate, fie, de exemplu, în temeiul unor contracte de cumpărare, închiriere sau leasing.
(3) Autorizaţia comunitară va corespunde modelului stabilit în Anexa I, care stabileşte şi condiţiile care guvernează utilizarea acesteia”.
Pârâtele invocă pentru a justifica refuzul de a elibera copiile conforme ale licenţei comunitare dispoziţiile din finalul Anexei nr. I la Regulament, prin care se instituie modelul tipizat al autorizaţiei, potrivit cărora „pe teritoriul fiecărui stat membru, deţinătorul trebuie să respecte actele cu putere de lege şi actele administrative în vigoare în statul respectiv, în special în ceea ce priveşte transporturile şi traficul”, susţinând că aceste prevederi impun ca pentru eliberarea copiilor conforme să se verifice îndeplinirea condiţiilor impuse în legislaţia naţională de către statul membru care a eliberat licenţa, pentru efectuarea operaţiunilor de transport de mărfuri în regim internaţional, precum şi că legislaţia naţională aplicabilă reclamantei, ca operator stabilit în România, anume, OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, permite în art. 13 alin. (2) operatorilor de transport rutier români să efectueze transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deţinute şi utilizate în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
Aceste apărări sunt nefondate. În fapt, este uşor de observat că dispoziţiile din finalul anexei nr. I la Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie 1992 nu vizează condiţiile de eliberare a licenţei comunitare de transport rutier de mărfuri în cadrul UE, ci se referă exclusiv la obligaţia operatorilor de transport autorizaţi de a respecta, în desfăşurarea activităţii, legislaţia naţională a statelor pe teritoriul cărora efectuează transporturi.
Cu alte cuvinte, prevederea invocată în apărare nu reglementează condiţiile de eliberare a licenţei comunitare ori a copiilor certificate ale acesteia, ci situaţii de fapt ulterioare eliberării acestora, anume, modul de desfăşurare a activităţii de transport rutier de mărfuri de către operatorii autorizaţi, fiind firesc ca pentru efectuarea transporturilor să se respecte reglementările din domeniul rutier ale statelor pe teritoriul cărora se efectuează deplasarea mărfurilor.
Cu toate acestea, se poate observa că în speţă refuzul pârâtelor de a elibera copiile certificate ale licenţei comunitare apare justificat, tocmai din perspectiva dispoziţiilor Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992, de care se prevalează reclamanta. Art. 3 alin. (2) teza ultimă din acest act comunitar, mai sus citat, impune statelor membre ca, pentru eliberarea autorizaţiei comunitare să verifice două condiţii, între care cea potrivit căreia solicitantul licenţei „este autorizat, în acel stat membru, în conformitate cu legislaţia comunitară şi cu cea a statului respectiv privind accesul la ocupaţia de operator de transport rutier, să efectueze transporturi internaţionale rutiere de mărfuri”.
Legiuitorul comunitar a înţeles, deci, să permită statelor membre ca, în scopul eliberării licenţei comunitare de transport internaţional de mărfuri, să verifice nu doar îndeplinirea de către operatorul solicitant a condiţiilor din legislaţia comunitară (Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport, invocat de către reclamantă), ci, în mod cumulativ (fapt rezultat din utilizarea conjuncţiei copulative „şi”), pe cele din dreptul naţional, statele membre înţelegând astfel să îşi rezerve o parte din atributele suveranităţii naţionale în domeniu.
În alţi termeni, licenţa comunitară de transport internaţional de mărfuri poate fi eliberată doar atunci când operatorul solicitant îndeplineşte atât criteriile impuse de legislaţia comunitară, cât şi pe cele din legislaţia naţională a statului de stabilire, pentru a desfăşura activitatea de transport rutier în trafic internaţional.
Este necontestat în speţă că reclamanta îndeplineşte condiţiile din legislaţia comunitară pentru a desfăşura activitatea de transport rutier de mărfuri. Legislaţia naţională pretinde însă, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, ca operatorii stabiliţi pe teritoriul României să desfăşoare activitatea de transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deţinute şi utilizate în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
Ca atare, trebuie considerat că reclamanta îndeplineşte cerinţele din art. 3 alin. (2) al Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 pentru eliberarea autorizaţiei comunitare, în scopul desfăşurării activităţii de transport rutier de mărfuri în trafic internaţional doar pentru autovehiculele înmatriculate în România, nu şi pentru cele înmatriculate în Italia, pe care le utilizează în baza unor contracte de închiriere ori comodat. Din această perspectivă refuzul pârâtelor de a elibera copii conforme ale licenţei comunitare pentru aceste din urmă autovehicule este justificat.
Nu se poate aprecia, în speţă, că legislaţia naţională ar impune operatorilor de transport rutier de mărfuri restricţii cu încălcarea legislaţiei UE, de vreme ce însuşi Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 881/92 din 26 martie1992 face trimitere la dreptul naţional al statelor membre care au obligaţia de a elibera autorizaţiile comunitare, la stabilirea condiţiilor de verificat pentru emiterea acestui act.
De asemenea, se constată că nu poate fi identificat nici un alt act comunitar care să interzică statelor membre UE să impună anumite restricţii în legislaţia naţională pentru autorizarea operatorilor de transport rutier de mărfuri. Dimpotrivă, se poate remarca faptul că în chiar Regulamentul (CE) nr. 1071/2009 din 21 octombrie 2009 de stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier şi de abrogare a Directivei 96/26/CE a Consiliului se precizează în al doilea paragraf al art. 3, care face referire la cerinţele impuse pentru a exercita ocupaţia de operator de transport rutier, că „statele membre pot decide să impună cerinţe suplimentare, care trebuie să fie proporţionale şi nediscriminatorii, pe care întreprinderile trebuie să le îndeplinească pentru a exercita ocupaţia de operator de transport rutier”.
În alţi termeni, şi acest act comunitar permite expres statelor membre UE să impună condiţii suplimentare, în dreptul naţional, pentru autorizarea operatorilor de transport rutier, cu singura cerinţă ca aceste condiţii să nu fie discriminatorii ori disproporţionate.
Or, cerinţa impusă de art. 13 alin. (29 din O.U.G. nr. 109/2005, operatorilor de transport rutier de mărfuri în trafic internaţional, nu poate fi considerată discriminatorie ori disproporţionată, în sensul la care se face referire în textul citat.
Astfel, este de observat că interdicţia menţionată vizează restrângerea dreptului de stabilire al unor operatori străini, în sensul că acestora nu le poate fi impusă cerinţa de a se stabili pe teritoriul acelui stat membru, iar regulile naţionale în ce priveşte stabilirea şi activităţile trebuie aplicate în acelaşi mod resortisanţilor din toate statele membre şi nu trebuie să îi plaseze pe cei străini într-o situaţie dezavantajoasă, prin impunerea unor cerinţe suplimentare ori mai greu de îndeplinit faţă de cele solicitate propriilor resortisanţi.
Este evident că în speţă problema nu se pune în aceşti termeni, dat fiind că reclamanta este operator român în sensul O.U.G. nr. 109/2005, respectiv, a fost înfiinţată ca societate comercială de naţionalitate română, având sediul stabilit de la înfiinţare în România. Din acest motiv aceasta este vizată de cerinţa suplimentară instituită prin art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, de care se prevalează pârâtele.
Or, după cum s-a arătat, normele din legislaţia Uniunii Europene nu interzic statelor membre impunerea unor cerinţe suplimentare pentru propriii resortisanţi, ci doar pentru operatorii stabiliţi în alte state membre, interdicţia fiind şi în cazul acestora circumstanţiată, în sensul că eventualele condiţii suplimentare nu ar putea fi impuse discriminatoriu ori disproporţionat.
Câtă vreme însă reclamanta este resortisant român, nu se pune problema discriminării acesteia prin cerinţa la care facem referire, stabilită în legislaţia naţională, aceasta fiind obligată să respecte dispoziţiile normative române în considerarea apartenenţei sale la acest sistem de drept.
Instanţa de fond a înlăturat şi susţinerile reclamantei referitoare la caracterul discriminatoriu şi, deci, contrar legislaţiei Uniunii Europene a dispoziţiilor din art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, concluzionând că pârâtele s-au întemeiat în mod legal pe dispoziţiile din legislaţia naţională pentru a refuza eliberarea copiilor conforme ale licenţei comunitare pentru desfăşurarea activităţii de transport rutier de mărfuri în regim internaţional pentru autovehiculele care nu sunt înmatriculate în România.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L. solicitând admiterea recursului formulat şi, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, în condiţiile în care primă instanţă a pronunţat o hotărâre formală, copiind practic motivarea dintr-un alt dosar anterior respectiv din motivarea Sentinţei nr. 69 din 23 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara, şi din motivarea sentinţei nr. 68 din 23 februarie 2011 pronunţată în Dosarul 1004/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara, ambele redactate de o altă judecătoare, motivarea fiind absolut identică.
În subsidiar s-a solicitat modificarea, în întregime, a sentinţei primei instanţe, ca fiind nelegală şi netemeinică, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive în sensul de a obliga pârâtele la eliberarea unor copii conforme (autentificate) a licenţei comunitare pentru transport rutier public de mărfuri în trafic internaţional, seria LTM nr. 0062439 pentru vehiculele arătate în cererea de chemare în judecată având în vedere faptul că:
Prima instanţă a încălcat şi aplicat greşit mai multe dispoziţii legale exprese respectiv regulamente şi tratate europene, astfel:
- A încălcat dispoziţiile care interzic discriminarea între mărfurile unor State diferite din Uniunea Europeană, art. 13 din O.U.G. 109/2005 interzicând prin discriminare ca resortisanţi din Italia să închirieze sau să comodateze propriile vehicule pentru a fi folosite de resortisanţi români;
- A înlăturat aplicabilitatea Regulamentului CE 1071/2009 din cauză în mod greşit;
- A aplicat greşit dispoziţiile regulamentului Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 care permite exercitarea transporturilor internaţionale cu orice vehicul înmatriculat „într-un stat membru" considerând fără temei că legislaţia naţională poate să adauge la dispoziţiile comunitare ale Regulamentului restricţionând transporturile internaţionale pentru resortisanţii români la autovehicule înmatriculate în România deşi peste tot în Regulament se vorbeşte la explicarea noţiunii de vehicul, de autovehicul înmatriculat într-un stat membru şi nu de autovehicul înmatriculat în statul de care aparţine transportatorul cum obligă legislaţia naţională de legislaţia naţională nu poate stabili condiţii suplimentare celor prevăzute într-un regulament dacă acestea sunt contrare dispoziţiilor exprese din regulament sau contrare spiritului său).
Recurenta, precizează că fiind atacată o hotărâre împotriva căreia nu se declară apel, motivele de recurs nu se limitează la cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe putând fi criticată sub toate aspectele, putând fi invocate şi alte motive de nelegalitate, dar şi motive de netemeinicie.
Motivele de recurs sistematizate şi ulterior dezvoltate se încadrează la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând încălcarea legii şi aplicarea greşită a acesteia dar se referă şi la alte motive de nelegalitate şi de netemeinicie.
Prima instanţă a încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi implicit dreptul la un proces echitabil. Totodată s-a încălcat art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cereale părţilor şi art. 129 din acelaşi cod referitor la rolul activ, potrivit căruia judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În cauză s-a pronunţat o hotărâre formală, copiindu-se practic motivarea dintr-un alt dosar anterior respectiv din motivarea Sentinţei nr. 69 din 23 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara, şi din motivarea Sentinţei nr. 68 din 23 februarie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 1004/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara, ambele redactate de un alt judecător, motivarea fiind absolut identică în condiţiile în care motivarea din prezentul dosar este identică cu motivarea din alte două hotărâri, fiind evident că în această cauză este vorba de o motivare formală a hotărârii.
Procesul echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului impune şi un anumit respect pentru cauza fiecărui justiţiabil astfel încât judecătorul chemat a rezolva conflictul existent să se aplece asupra cazului particular, să analizeze în concret cazul particular chiar dacă s-a mai pronunţat şi în alte speţe. Procesele nu trebuie tratate în bloc ci raportate la specificul fiecărei cauze judecătorul având obligaţia sacră de a analiza separat fiecare cauză chiar dacă aceasta seamănă cu alta. În condiţiile de faţă raportat la faptul că trei hotărâri în 3 cauze diferite, date de 2 judecători sunt identice nu s-a realizat acest deziderat.
Hotărârea din cadrul prezentului dosar, din punct de vedere al motivării, este identică cu hotărârea din Dosarul nr. 1004/59/2010 al Curţii de Apei Timişoara, şi din Dosarul nr. 1005/59/2010 al Curţii de Apel Timişoara după cum se vede de la filele 1-9, ale acestora.
Neanalizându-se o motivarea specifică dosarului, ci o copiere a acesteia dintr-un alt dosar practic determină o lipsă totală a motivării instanţa neavând în vedere elemente esenţiale particulare care trebuiau analizate înainte de a se pronunţa. În acest sens nu s-a manifestat un rol activ în sensul de a lămuri cauza sub toate aspectele şi nici nu s-a avut în vedere materialul probator existent judecătorul cauzei venind deja cu opinie preconcepută din cadrul altui dosar.
În motivarea formală şi copiată instanţa a arătat greşit faptul că în speţă nu este incident Regulamentul CE 1071/2009 deoarece articolul 1 al acestuia se referă la accesul la ocupaţia de operator de transport şi nicidecum la condiţiile de eliberare a licenţelor de transport şi copiilor conforme ale acestora, art. 1 al Regulamentului citat arată că acesta reglementează accesul la ocupaţia de operator de transport dar şi exercitarea respectivei ocupaţii, adică condiţiile în care aceasta se exercită.
Din moment ce licenţa reprezintă un element referitor la exercitarea ocupaţiei de transportator, se impune concluzia conform căreia regulamentul se referă la orice are legătură cu ocupaţia de transportator, deci implicit şi la licenţa în baza căreia această ocupaţie poate fi efectiv exercitată în practică.
Licenţa şi copiile conforme se referă în mod indubitabil la autovehicule şi fără acestea ocupaţia de transport este fără fond, de formă cum este şi motivarea prezentei hotărâri. Art. 5 din Regulamentul CE 1071/2009 arată că odată ce autorizaţia este acordată, transportatorul trebuie să dispună de unul sau mai multe vehicule, care sunt înmatriculate sau puse în circulaţie în alt mod în conformitate cu legislaţia din statul membru respectiv, indiferent dacă vehiculele respective se află în proprietatea sa sau sunt deţinute, de exemplu, în temeiul unui contract de cumpărare în rate, de închiriere sau de leasing.
Interpretând această dispoziţii, rezultă că exercitarea ocupaţiei de transportator se poate face dacă transportatorul deţine vehicule care pot circula conform legislaţiei statului unde circulă (să nu se creadă că doar vehicule înmatriculate în statul unde circulă ci vehicule care au drept de circulaţie adică chiar şi vehicul înmatriculate în alte state cu drept de circulaţie).
Deşi Regulamentul nu vorbeşte expres de licenţe şi copii conforme ale acestora, vorbeşte despre vehiculele cu privire la care acestea se acordă şi din interpretarea acestuia se desprinde concluzia conform căreia dacă un act normativ se refera la un element, în speţă vehicul, cu privire la care alte acte acordă licenţe atunci acest act normativ are incidenţă şi referitor la acordarea licenţelor în ceea ce priveşte obiectul acestora adică al autovehiculelor. Din moment ce regulamentul arătat permite efectuarea operaţiei de transportator cu vehicule înmatriculate oriunde în Uniune, fără restricţie, şi copiile conform trebuie acordate pentru orice vehicul din această categorie deţinut de transportator.
În prezent reclamanta foloseşte pentru transportul internaţional de mărfuri vehicule închiriate sau primite în folosinţă de la proprietari români sau străini. Vehiculele folosite sunt în continuare în proprietatea locatorilor dar în baza unor contracte sunt folosite de subscrisă.
Bineînţeles că vehiculele închiriate care aparţin proprietarilor români sunt înmatriculate în România şi cele care aparţin proprietarilor străini sunt înmatriculate în altă ţară comunitară în speţă în Italia.
Locatorii din cadrul spaţiului comunitar trebuie trataţi la fel fără discriminare. Cu alte cuvinte toate facilităţile cu privire la locatorii naţionali trebuie să se aplice şi locatorilor comunitari. în prezent subscrisa este pusă într-o situaţie antagonică. Pentru vehiculele care le-a închiriat de la proprietari autohtoni şi pe care le foloseşte în transportul internaţional reclamanta a primit copia licenţei, însă pentru vehiculele aflată în aceiaşi situaţie, dar care sunt închiriate de la locatori străini, în speţă din Italia, fiind înmatriculate în ţara comunitară de origine a acestora, nu s-au eliberat copii conforme ale licenţei cu privire la transportul internaţional comunitar de mărfuri.
Prima instanţă a constatat şi faptul că potrivit art. 3 paragraful 2 din Regulamentul CE 1071/2009, despre care anterior arătase că nu este incident în speţă, statele membre pot să impună condiţii suplimentare referitoare la activitatea de transportator însă acestea nu trebuie să fie discriminatorii sau disproporţionale. în aceste condiţii instanţa constată faptul că, condiţia înmatriculării în România prevăzută de art. 13 din O.U.G. nr. 109/2005 nu este discriminatorie.
Tot instanţa arată că în interpretarea acestor dispoziţii referitoare la discriminare, resortisanţii străini ai statelor din Uniune nu pot fi puşi într-o situaţie dezavantajoasă, faţă de resortisanţii români. Instanţa a considerat că nu este nici o discriminare deoarece reclamanta este un resortisant român şi condiţia înmatriculării vehiculelor în România pentru a se emite copiile conforme ale licenţelor se aplică tuturor resortisanţilor români nefiind aplicabilă unui resortisant străin.
Prima instanţă nu a observat natura reală a discriminării. Nu este discriminată reclamanta faţă de alţi resortisanţi români, ci resortisanţii străini care au închiriat sau dat în comodat vehiculele pe care aceasta le foloseşte. Resortisanţii străini nu au vehiculele înmatriculate în România ci în ţara lor de stabilire şi în aceste condiţii sunt discriminaţi deoarece nu pot închiria vehicule utilizatorilor români, spre deosebire de resortisanţii români care pot face acest lucru. Practic, este vorba de o normă discriminatorie, de protecţie a deţinătorilor români de autovehicule, resortisanţii străini fiind excluşi de la posibilitatea de a închiria maşini în România pentru a se efectua transporturi.
Tratatul CCE de la Roma din 1957 unde se arată că nu se poate a se discrimina o marfă comunitară pe criteriul apartenenţei teritoriale la un anumit stat membru, autovehiculele înmatriculate în România şi închiriate trebuind să aibă acelaşi regim cu cele înmatriculate în Italia şi înmatriculate, libera circulaţie a mărfurilor şi celelalte 3 libertăţi ale Uniunii Europene interzicând orice discriminare.
Art. 7 din tratat arată faptul că se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate, deci şi pe motiv că un autovehicul ar aparţine prin înmatriculare unui anumit stat, în speţă Italia. Rezultă că, în lumina principiilor şi reglementărilor exprese care guvernează Uniunea Europeană nu se poate crea o discriminare între locatorii comunitari şi cei naţionali, între produsele, în speţă vehiculele naţionale şi cele care aparţin altui stat comunitar. Copiile conforme eliberate pentru vehicule aparţinând locatorilor naţionali trebuie eliberate şi pentru vehicule aparţinând locatorilor comunitari.
Practic, s-a produs o încălcare brutală a Regulamentul Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992 şi a sensului dat de acesta noţiunii de vehicul care este autovehicul înmatriculat într-un stat membru şi nu autovehicul înmatriculat în statul de care aparţine transportatorul.
Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, în speţă, este incident Regulamentul Consiliului Comunităţilor Europene nr. 881/92/CEE din 26 martie 1992. Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament acesta se va aplica transportului rutier internaţional de mărfuri pentru terţi. Art. 2 din acelaşi Regulament arată faptul că vehiculul este un autovehicul înmatriculat într-un Stat membru sau o combinaţie în care cel puţin vehiculul cu motor să fie dintr-un Stat membru.
Art. 3 alin. (1) din Regulament arată faptul că transporturile internaţionale se efectuează pe baza unei licenţe comunitare şi la al.2 arată faptul că licenţa de transport comunitară va fi eliberată unui transportator dacă acesta este stabilit într-un Stat membru, stabilire care să fie în concordanţă cu legislaţia acelui Stat şi dacă acesta este autorizat să efectueze transporturi internaţionale rutiere de mărfuri. Art. 5 alin. (1) din Regulament arată faptul că licenţa se va elibera de autorităţile competente din Statul de stabilire, adică în cazul nostru de România.
Reclamanta a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de Regulament, astfel încât i s-a eliberat licenţa internaţională comunitară, aceasta fiind valabilă până în 2013.
Art. 5 alin. (2) din Regulament arată faptul că deţinătorului originalului licenţei de transport comunitare i se va elibera un număr de copii autentificate raportat la numărul de vehicule aflate la dispoziţia acestuia deţinute fie în proprietate fie cu al titlu, inclusiv în baza unui contract de închiriere.
Din formularea textului de lege reiese clar că Regulamentul nu distinge şi se referă la posibilitatea de a se obţine copii ale licenţei pentru orice vehicul aflat la dispoziţia reclamantei, care este deţinătoare a licenţei comunitare, indiferent dacă autovehiculul este înmatriculat în România sau în alt Stat Membru, cum este cazul de faţă când autovehiculele sunt înmatriculate în Italia.
Acest aspect reiese şi din Dispoziţiile generale care se află pe verso-ul Licenţei comunitare de transport care arată că prin vehicul se înţelege „un vehicul cu motor înmatriculat într-un Stat membru". Reclamanta a obţinut copii autentificate ale licenţei comunitare vehiculele înmatriculate în România cu nr. IF-03-EEZ, IF-03-EEX, IF-03-EEW, etc. şi raportat la elementele mai sus arătate nu există nici un impediment conform căruia nu s-ar putea emite copii ale licenţei comunitare de transport tuturor vehiculelor aflate la dispoziţia acesteia, inclusiv vehiculelor închiriate şi înmatriculate în Italia.
Potrivit art. 148 al.2 din Constituţie tratatele comunitare şi celelalte reglementări obligatorii comunitare au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Regulamentul este direct aplicabil în dreptul intern şi are prioritate faţă de orice dispoziţie internă. Acest aspect reiese inclusiv din art. 15 din Regulament care arată faptul că acesta este obligatoriu în toate Statele membre şi direct aplicabil.
Supremaţia Regulamentului asupra dreptului intern înseamnă că nu vor putea exista dispoziţii contrare acestuia, care să îl modifice sau care să adauge la Regulament. Singurele dispoziţii care se aplică în materia licenţei comunitare de transport internaţional sunt cele din Regulament şi acestea trebuie aplicate întocmai, fără nici o modificare.
Prima instanţă a constatat faptul că apărările intimatelor - pârâte, în sensul neacordării copiilor conforme ale licenţelor, sunt nejustificate în ceea ce priveşte invocarea finalului anexei nr. I din Regulament referitoare la obligarea de a se respecta dispoziţiile legale din statul unde se desfăşoară activitatea de transport deoarece acestea nu se referă la condiţiile de obţinere a copiilor conforme, ci la situaţii ulterioare, când acestea deja s-au obţinut. Cu toate acestea se consideră justificat refuzul de a i se elibera copii conforme pentru maşinile pe care le deţine reclamanta, dar sunt înmatriculate în alte state membre, deoarece potrivit art. 3 alin. (2) din Regulament autorizaţia comunitară se eliberează transportatorului care este autorizat" conform dreptului comunitar şi legislaţiei statului resortisantului să efectueze transporturi internaţionale de mărfuri. După cum se vede acest articol nu se referă la condiţiile impuse de legislaţia naţională emiterii de copii ale licenţei ci exercitării activităţii de transport
Rezultă că art. 3 alin. (2) din Regulament a fost aplicat în mod greşit şi nelegal de către judecătorul fondului Singura cerinţă pentru a se elibera copii conforme a licenţei este aceea de a fi autorizat conform dreptului comunitar şi celui naţional să efectuezi transporturi. Prin legislaţia naţionala nu se pot impune condiţii suplimentare referitoare la eliberarea copiilor conforme după ce au dobândit calitatea de transportator ci doar referitor la calitatea de transportator.
Dispoziţiile din O.U.G. 109/2005 invocate de către pârâta intimată sunt contrare tratatelor şi regulamentelor comunitare mai sus arătate care au fost interpretate greşit de către pârâtă şi prima instanţă.
Autovehiculul folosit pentru transport trebuie să poată circula în conformitate cu legislaţia statului unde transportatorul este stabilit dar asta nu înseamnă că legislaţia poate fi contrară regulamentelor sau tratatelor europene. Un autovehicul înmatriculat legal în străinătate are dreptul să circule în România şi pe cale de consecinţă este înmatriculat în conformitate cu legislaţia din România. Vehiculul este înmatriculat în conformitate cu legislaţia din România în toate cazurile în care se poate circula pe drumurile publice cu el şi pe cale de consecinţă articolul arătat nu poate fi interpretat restrictiv, cu referire doar la autovehiculele care au doar numere româneşti. Dacă legislaţia comunitară ar fi restricţionat dreptul de transport doar la autovehicule înmatriculate în statul de stabilire, acest aspect ar fi menţionat expres.
Cu privire la dispoziţiile din legislaţia internă, acestea nu pot fi contrare normelor europene. O maşină înmatriculată în alt stat poate fi condusă orice perioadă de timp când proprietatea aparţine unui străin şi maşina se foloseşte în baza unui dezmembrământ al dreptului de proprietate pentru simplul fapt că maşina nu poate fi înmatriculată în România, proprietarul fiind străin. Altfel ar însemna că o maşină închiriată din altă ţară nu poate să circule în România ceea ce este absurd, neexistând dispoziţii legale în acest sens.
Normele europene din tratatele constitutive şi din regulamente au prioritate faţă de normele interne. Normele interne ale unui Stat Comunitar nu pot contrazice dispoziţiile dintr-un Regulament şi mai mult de atât nu pot să adauge la Regulament ceea ce acesta nu prevede. Scopul final al Uniunii Europene este acela conform căruia toţi cetăţenii comunitari să fie priviţi la fel, să aibă aceleaşi drepturi şi obligaţii indiferent de statul din care provin, în aceste condiţii şi autovehiculele din spaţiul uniunii trebuie tratate la fel indiferent de locul unde sunt înmatriculate.
Din moment ce este permisă circulaţia unui vehicul înmatriculat într-un alt stat, pe teritoriul României, vehicul deţinut în baza unui contract de închiriere şi folosit de un resortisant naţional, rezultă că se impune ca aceasta circulaţie să se poată face în aceleaşi condiţii ca şi pentru vehiculele autohtone, adică prin emiterea unei copii a licenţei şi pentru aceste vehicule.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Înalta Curte constată că nu poate fi primită critica reclamantei cu privire la încălcarea de către prima instanţă a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin prisma nerespectării prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform susţinerii acesteia.
Sentinţa recurată nu a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, din această perspectivă, nici cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este protejat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Dimpotrivă, constată instanţa de recurs, în hotărârea atacată judecătorul fondului a dat răspunsuri precise la cererile formulate prin acţiune, pe baza întregului material probator administrat în cauză. Hotărârea instanţei de fond este suficient de detaliată, răspunzând tuturor argumentelor reclamantei, este clară, precisă, concisă şi este convingătoare. Apoi, raţionamentul care a condus judecătorul fondului la soluţia de admitere a acţiunii reclamantei este clar explicitat de acesta şi bine fundamentat, ceea ce permite controlul asupra acesteia de către instanţa supremă, învestită cu soluţionarea recursului formulat împotriva hotărârii pronunţate în cauză. Împrejurarea că aceeaşi motivare se regăseşte şi în alte hotărâri pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, nu înseamnă că hotărârea din prezenta cauză este formală, iar judecătorul cauzei nu ar fi procedat la o examinare efectivă a pretenţiilor reclamantei. În realitate, observă Înalta Curte, este vorba despre rezolvarea unitară a aceleiaşi probleme de drept, în toate speţele indicate de recurentă, mai multe complete de judecată ale aceleiaşi curţi de apel împărtăşind acelaşi raţionament care a condus la o soluţie identică asupra unei probleme de drept identice. Faptul că în speţe diferite apar reclamanţi diferiţi este lipsit de orice relevanţă juridică, din perspectiva modului de rezolvare a chestiunii în discuţie: dacă un operator român posesor al autorizaţiei de a efectua transport public de mărfuri în trafic internaţional, este îndrituit să i se elibereze copii conforme după licenţa comunitară deţinută şi pentru vehiculele utilizate de acesta, care aparţin însă unor societăţi înmatriculate în alte state, şi nu doar pentru cele deţinute de respectivul operator şi înmatriculate în România.
Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, prima instanţă a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 1 alin. (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1071/2009, în sensul că acest act normativ comunitar nu reglementează condiţiile în care se eliberează licenţa de tipul celei deţinute de reclamantă pentru efectuarea transportului public de mărfuri în trafic internaţional. Astfel, prevederile textului legal precitat nu reglementează „orice are legătură cu ocupaţia de transportator …” aşa cum se susţine în recurs, ci se referă strict la accesul la ocupaţia de operator de transport rutier, iar condiţiile de obţinere a licenţei comunitare sunt reglementate de prevederile cuprinse în art. 3 şi 5 din Regulamentul (CEE) nr. 981/1992.
Aşa cum bine a precizat instanţa de fond, potrivit art. 3 alin. (2) din acest regulament, operatorul solicitant a licenţei de transport trebuie să îndeplinească atât condiţiile impuse de legislaţia comunitară, cât şi cele ale legislaţiei naţionale. Or, în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005, actul normativ intern care reglementează materia în discuţie, stabileşte în termeni categorici şi inderogabili că operatorii stabiliţi pe teritoriul României desfăşoară activitatea de transport rutier public în trafic internaţional numai cu autovehicule înmatriculate în România, deţinute şi utilizate în condiţiile precizate în ordonanţă.
Reglementarea internă mai sus arătată nu intră în conflict cu normele dreptului comunitar, aşa cum susţine recurenta. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că judecătorul fondului, cu mult temei, a precizat în sentinţa recurată, că, pe de o parte, în art. 3 alin. (2) din Regulamentul nr. 1071/2009 se stipulează că statele membre pot impune cerinţe suplimentare condiţiilor reglementate la nivel comunitar, care trebuie să fie însă proporţionale şi nediscriminatorii. De asemenea, judecătorul cauzei a reţinut, pe de altă parte, cu egală îndreptăţire, că nici un alt act comunitar nu interzice statelor membre adoptarea unor astfel de cerinţe suplimentare cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte primatul dreptului comunitar, invocat de către recurenta reclamantă, Înalta Curte reţine că nu a fost încălcat prin actul normativ intern mai sus citat, OUG nr. 109/2005, pe de o parte, iar pe de altă parte, principiul a fost pe deplin respectat de către judecătorul fondului în prezenta cauză, când a pronunţat sentinţa recurată.
Principiul primatului comunitar, presupune că normele comunitare, indiferent de rangul lor, au forţă juridică superioară celor naţionale şi primează în raport cu acestea, în cazul unui conflict.
Uniunea Europeană nu funcţionează însă după principiile unui stat federal, astfel că instituţiile comunitare nu deţin putere de reglementare generală în toate materiile dreptului, în cadrul organizaţiei. Cu toate că Uniunea exercită competenţe proprii extinse, sistemul după care astfel de puteri juridice îi sunt recunoscute este cel al atribuirii de competenţe. În virtutea acestui principiu, în anumite materii, Uniunea posedă competenţe exclusive, în altele, Uniunea şi statele membre exercită competenţe partajate, în timp ce, în anumite materii, statele membre îşi exercită suveran competenţele de reglementare.
În consecinţă, principiile dreptului comunitar nu iradiază pur şi simplu în sistemele de drept naţionale ale statelor membre, astfel încât, este necesar ca Uniunea, prin intermediul organelor sale, să posede competenţe exclusive sau concurente într-un anume domeniu, pentru ca normele dreptului comunitar să fie incidente.
Or, în materia în discuţie, având ca reper dispoziţiile art. 3 alin. (2) al Regulamentului (CEE) nr. 1071/2009, rezultă cu evidenţă că domeniul este supus reglementării partajate între organele uniunii şi statele membre, ceea ce conferă bază legală exigenţelor suplimentare reglementate prin actul normativ intern (O.U.G. nr. 109/2005). Apoi, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din regulamentul amintit, stipulând în termeni categorici şi inderogabili că cerinţele respective trebuie să fie proporţionale şi nediscriminatorii, nu permit, astfel, o reglementare internă care să intre în conflict cu normele comunitare incidente în aceeaşi materie.
În fine, este în afara oricărei discuţii că, din perspectiva reclamantei, s-ar fi produs o discriminare, consecinţă a reglementării interne (art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2005). Aşa cum bine a observat prima instanţă, S.C. „T.E.” S.R.L. a reclamant că prin norma internă amintită instituindu-se cerinţe suplimentare reglementării comunitare, s-a produs o discriminare, dar a semnalat că acest tratament diferenţiat prejudiciază operatori străini, nu pe ea însăşi. Or, pentru ca cererea reclamantei să fie examinată din perspectiva încălcării principiului nondiscriminării este obligatoriu ca în cauză să invoce propria sa discriminarea, iar nu a altor persoane juridice, aşa cum a procedat în cazul căii de atac formulate împotriva sentinţei primei instanţe. Aşa fiind, instanţa de control judiciar urmează să nu examineze argumentele din recurs referitoare la această chestiune, analiză care, din perspectiva celor de mai sus, apare ca inutilă.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. „T.E.” S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 87 din 7 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 579/2012. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 592/2012. Contencios → |
|---|
