ICCJ. Decizia nr. 592/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 592/2012
Dosar nr. 783/46/2011/a1
Şedinţa publică de la 7 februarie 2012
Prin încheierea din 12 octombrie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. M. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care solicita suspendarea executării deciziei de impunere nr. 261 din 23 decembrie 2010, emisă de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Cererea reclamantei privind suspendarea executării deciziei de impunere, care reprezintă singurul act administrativ susceptibil de executare, este examinată în speţă în raport de dispoziţiile art. 14 şi 15 rap. la art. 2 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, norme legale care permit suspendarea executării unui act administrativ în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Sub aspectul cazului bine justificat, se constată că solicitarea reclamantei privind suspendarea executării deciziei de impunere nu este fondată.
Procedându-se la o verificare de suprafaţă a legalităţii actelor respective, se constată că nu există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actelor administrative.
Majoritatea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de reclamantă presupun o verificare profundă a manierei de interpretare a legii, realizată de inspectorii fiscali şi a conţinutului actelor pe care aceştia le-au avut în vedere şi despre care au apreciat că nu sunt conforme cu legea.
De asemenea, motivele presupun ca instanţa să facă aprecieri asupra intenţiei reclamantei la încheierea anumitor acte juridice în baza cărora au fost sau nu calculate debite către fondul de mediu şi asupra valabilităţii respectivelor actelor precum şi a actelor/operaţiunilor partenerilor comerciali sau altor societăţi comerciale indicate de reclamantă. Or, astfel de aprecieri presupun administrarea unui probatoriu şi aplicarea unui raţionament juridic amplu şi aprofundat, ceea ce înseamnă o judecată în fond, incompatibilă cu soluţionarea unei cereri de suspendare a executării.
Motivele ce vizează modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei exced unor motive de nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a executării.
În fine, se reţine că nu este întemeiat motivul prin care reclamanta contestă aplicarea termenului de prescripţie de 5 ani în legătură doar cu creanţele calculate pentru anul 2005, întrucât decizia de impunere stabileşte debite fiscale pentru perioada 2005-2009, deci pentru o perioadă mai mare decât cea cu privire la care a fost invocată prescripţia. Prin urmare, actul nu ar fi nelegal sub aspectul incidenţei termenului de prescripţie în privinţa unei mari părţi a debitelor stabilite, cele aferente anilor 2006-2009.
Pe de altă parte, incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani pare a fi fost corect reţinută de pârâtă, având în vedere dispoziţiile art. 12 din O.U.G. nr. 195/2005, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de impunere, potrivit cărora „Contribuţiile, taxele, penalităţile şi alte sume ce constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu (..) urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", respectiv având în vedere dispoziţiile art. 91 C. proc. fisc., care în materia creanţelor fiscale stabilesc un termen de prescripţie de 5 ani ce începe să curgă, ca regulă, de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.
Prin urmare, la o apreciere sumară a motivului respectiv de nelegalitate se constată că pârâta avea dreptul în anul 2010, când a efectuat inspecţia şi a emis decizia de impunere contestată în speţă, să aibă în vedere şi creanţele aferente anului 2005.
A aprecia că debitele impuse reclamantei şi aferente anului 2005 nu aveau natura juridică a unor creanţe fiscale şi nu erau supuse termenului de 5 ani implică o judecată asupra normelor legale aplicabile debitelor şi o interpretare coroborată a acestora, cu argumente de fond, care nu pot fi ulterior reevaluate cu ocazia soluţionării cererii de anulare a actelor administrative.
Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu sunt atât de evidente încât să nu necesite discuţii şi aprecieri de fond.
Reţinând că nu există caz bine justificat pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere, prima instanţă constată că este de prisos să examineze realizarea condiţiei pagubei iminente, având în vedere că legea impune ca ambele condiţii să fie realizate cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ.
Prin urmare, se arată în considerentele hotărârii atacate, chiar dacă reclamanta a administrat probe cu privire la plăţile pe care le derulează în activitatea sa curentă, plăţi care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de angajaţi ce ar putea fi afectaţi printr-o restrângere a activităţii societăţii din cauze impuse de o executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei şi respectiv cu privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare, în calitate de debitoare, cu mai multe instituţii de credit, instanţa nu le poate examina în sensul aprecierii temeiniciei acestora.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta arătând în esenţă următoarele:
Încheierea recurată este netemeinică şi nelegală, raportat la următoarele aspecte:
Instanţa a reţinut faptul că nu există motive de nelegalitate atât de evidente încât să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actelor administrative având în vedere că motivele 1-5 din cerere presupun o judecată în fond, motivele 6 şi 7 vizează modalitatea de calcul a debitelor impuse reclamantei şi exced unor motive de nelegalitate, care să fie examinate sumar într-o cerere de suspendare a executării, şi că numai motivul 8 se pretează unei verificări de legalitate din perspectiva cererii ce vizează suspendarea actului administrativ.
Prin urmare, dintre toate motivele contestaţiei instanţa a apreciat că numai motivul 8 ar putea să creeze o prezumţie de nelegalitate a actelor contestate, şi, în final analizând şi acest motiv din acest punct de vedere a concluzionat că nici acesta nu este atât de evident cât să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor contestate şi prin urmare nu ar exista un caz bine justificat.
Contrar instanţei de fond, şi din primele 7 motive ale contestaţiei rezultă existenţa unei îndoieli puternice asupra legalităţii actelor atacate:
În conţinutul actelor atacate s-a reţinut faptul că societatea, în perioada 2005-2009, a valorificat şi reciclat deşeuri de ambalaje în mod individual, pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare, prin predarea acestora către persoane fizice şi diferite societăţi, enumerând societăţile: R.V. S.A.; E. SRL; V.F.M. SRL. în vederea valorificării şi reciclării pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare, societatea M. SA şi-a îndeplinit obiectivul de reciclare a deşeurilor de ambalaje nu numai prin societăţile amintite, ci şi prin relaţiile comerciale cu SC V. SRL, conform contractului încheiat între părţi cu nr. 163/16 martie 2006 şi a actelor emise între noi în baza contractului menţionat anterior.
Prin urmare, pentru a se constata îndeplinirea obiectivului anual de reciclare şi valorificare a deşeurilor de către un operator economic se face un calcul matematic raportat la totalul deşeurilor şi la totalul deşeurilor reciclate/valorificate, iar procentul rezultat trebuie să se încadreze în cele menţionate în dispoziţia legală amintită mai sus.
Neluându-se în evidenţă totalul deşeurilor, reciclate/valorificate, în sensul că nu s-a ţinut cont de deşeurile reciclate către SC V. SRL, reclamanta a fost prejudiciată în sensul că prin luarea în calcul a acestor deşeuri procentul realizat depăşea cu mult limita minimă admisă de lege.
În concluzie, prin „pipăirea” primului motiv al contestaţiei, se poate observa faptul că organele de control în momentul în care şi-au format convingerea că nu au fost îndeplinite obiectivele nu au luat în calcul toate actele/contractele realizate în acest sens, respectiv cele cu SC V. SRL. Prin urmare, fără a intra în discuţii cu privire la o judecata în fond a acestui motiv se observă cu uşurinţă nelegalitatea verificărilor şi există prezumţia de nelegalitate prin omiterea de a se lua în calcul acte care în mod imperativ trebuiau analizate.
În al doilea motiv al contestaţiei se relevă faptul că pentru neîndeplinirea unor condiţii de formă, reclamantei nu i s-au luat în calcul deşeurile valorificate, deşi pentru nerespectarea acelor vicii existau sancţiuni contravenţionale şi în nici un caz neluarea în calcul/înlăturarea acelor deşeuri reciclate.
Şi acest aspect fără a intra în discuţii cu privire la fondul acestui motiv înlătură prezumţia de legalitate a actelor atacate.
În al patrulea motiv al cererii s-a contestat şi modul de calcul al contribuţiei, dobânzilor, majorări de întârziere şi penalităţilor de întârziere aşa cum au fost ele stabilite în actele atacate ca fiind datorate, iar în apărare intimata în răspunsul la contestaţie menţionează doar texte legale fără a arăta modalitatea de calcul. Pentru a pune în evidenţă faptul că prezumţia de legalitate a actelor atacate este răsturnată au fost arătate câteva aspecte care în mod indubitabil duc la această concluzie. Prin urmare, numai din „pipăirea” acestor aspecte, fără a se face un calcul fondat şi definitiv se poate concluziona cu privire la existenţa prezumţiei de nelegalitate a actelor atacate.
Spre exemplu, unul din motivele pentru care calculul este eronat îl reprezintă perioada pentru care s-a stabilit obligaţia de plata a majorărilor de întârziere, respectiv începând cu anul 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că,, societatea poate fi obligată la plata majorărilor şi penalităţilor pentru contribuţii stabilite sau datorate, numai după 1 ianuarie 2006, deoarece de atunci a intrat în vigoare O.U.G. 196/2005, acte normative care abrogă vechea legislaţie, astfel că a admite teza acesteia ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii, ceea ce reprezintă încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile”. Prin urmare, majorările şi penalităţile calculate pentru anul 2005 sunt nelegale.
Un alt exemplu este cel cu privire la valoarea taxei ambalaje care nu este stabilită în concordanţă cu legislaţia în vigoare.
În motivul 8 de recurs analizat şi de instanţa de fond, pe care aceasta din urma l-a apreciat fără o analiză temeinică ca o împrejurare care nu răstoarnă prezumţia de legalitate în ceea ce priveşte prescripţia verificării anului 2005, este de reţinut că instanţa numai pipăind un singur punct important, fără să dea o soluţie finală putea trage concluzia că exista o prezumţie de nelegalitate justificată, respectiv pornind de la împrejurarea că fondul pentru mediu, caracterizat ca fond special de Legea nr. 73/2000 nu este un fond special în înţelesul Legii nr. 500/2002. Legea nr. 73/2000, privind fondul pentru mediu, stabileşte expres în art. 2 că acest fond este un fond special extrabugetar, care se constituie, se gestionează şi se utilizează, în conformitate cu prevederile acelui act normativ şi a altor dispoziţii legale.
Din interpretarea textului art. 2 din Legea nr. 73/2000 modificată, coroborat cu textele menţionate mai sus din Legea nr. 500/2002, rezultă că numai constituirea, gestionarea şi utilizarea fondului pentru mediu se face în conformitate cu prevederile Legii privind finanţele publice, neputându-se trage în nici un caz concluzia că fondul pentru mediu are regimul juridic al fondurilor bugetare.
În concluzie, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu.
Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigente de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2199 din 14 aprilie 2009).
Faţă de considerentele menţionate, analizând susţinerile reclamantei,precum şi actele dosarului, fără a face o antamare a fondului litigiului, se constată îndeplinită condiţia cazului bine justificat constând în aparenta aplicare greşită a dispoziţiilor legale unor operaţiuni economice, cu specific aparte.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, instanţa de fond nu a mai analizat acest motiv considerând că nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat „este de prisos să mai analizeze această condiţie". Totuşi, instanţa a menţionat faptul că această condiţie este îndeplinită,,prin urmare, chiar dacă reclamanta a administrat probe cu privire la plăţile pe care le derulează în activitatea sa curentă, plăţi care sunt, într-adevăr, numeroase, la numărul de angajaţi ce ar putea fi afectaţi printr-o restrângere a activităţii societăţii din cauze impuse de o executare silită pornită de pârâtă împotriva reclamantei şi respectiv cu privire la creditele pe care reclamanta le are în derulare în calitate de debitoare cu mai multe instituţii de credit.
Instanţa de fond trebuia să analizeze şi îndeplinirea acestei condiţii, şi să constate dacă era îndeplinită.
Raportat la aprecierea instanţei citată mai sus şi la împrejurările menţionate în continuare, iminenţa producerii unei vătămări ireparabile a drepturilor subscrisei, este dovedită, astfel:
Împotriva reclamantei, în baza deciziei de impunere amintite, s-a început executarea silită.
Prin urmare, executarea „creanţelor" stabilite de organele fiscale se va finaliza anterior parcurgerii procedurii administrativ jurisdicţionale de contestare, cu consecinţa că reclamanta va fi lipsită de sumele de bani din conturile bancare şi de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul său ce au constituit sau vor constitui obiectul executării silite. Pe cale de consecinţă, s-ar produce o pagubă care nu s-ar mai putea repara, respectiv reclamanta ar putea fi în situaţia de a nu-şi mai putea desfăşura activitatea.
Raportat la domeniul şi obiectul acesteia de activitate, dar şi la volumul activităţii, s-a reuşit dezvoltarea unor relaţii stabile cu o serie de clienţi şi furnizori din toată ţara şi din străinătate, având în derulare mai multe contracte de achiziţionare şi vânzare, contracte de credit, contracte de leasing în vederea dezvoltării afacerii, precum şi alte obligaţii derivând din circuitul economic financiar în care este implicată.
Prin începerea sau continuarea executării silite ar suferi prejudicii ireparabile, respectiv pierderea unor clienţi şi furnizori, pierderi materiale şi întârzieri în plata ratelor.
Practic, în această situaţie funcţionarea activităţii este grav perturbată, în sensul că nu mai poate fi desfăşurată nici un fel de activitate, aceasta depinzând în totalitate de utilizarea conturilor bancare şi de bunurile mobile ale firmei. Nu în ultimă instanţă, chiar şi intimata este prejudiciata, deoarece, în cazul în care contestaţia împotriva titlului de creanţă - titlu executoriu ar fi soluţionată în favoarea acestora, datorită pierderii contractelor cu clienţii şi furnizorii, veniturile firmei nu vor mai creşte şi aceasta se va găsi în situaţia de a nu-şi recupera o mare parte din creanţă.
Faţă de cele arătate, fără putinţă de tăgadă se constată consecinţele păgubitoare produse prin continuarea executării silite şi în vederea înlăturării unui pericol iminent şi ireparabil patrimoniului societăţii se impune suspendarea deciziei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a contestaţiei formulate împotriva acestui act fiscal.
Prin urmare, suspendarea executării silite în prezent nu ar afecta în nici un fel intimata, deoarece valoarea debitului este asigurată ca plată cu măsurile deja luate şi mai mult decât atât ar permite reclamantei să funcţioneze, pentru a putea păstra numărul mare de salariaţi ai firmei, dar şi pentru a putea obţine beneficiile necesare achitării debitelor, inclusiv a debitului contestat în cazul în care se va stabili legalitatea acestuia.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proc. fisc.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proc. fisc. prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, Legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei. În termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În speţă, judecătorul fondului a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă, reţinând că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat şi având în vedere că legea pretinde îndeplinirea cumulativă a cerinţelor enumerate în art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu mai este necesară îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente.
În privinţa cerinţei definită în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu este îndeplinită.
Cu ocazia examinării satisfacerii acestei condiţii legale, judecătorul de contencios nu poate să facă o examinare pe fond a legalităţii actului administrativ contestat, ci în mod obligatoriu trebuie să se limiteze la o simpla „pipăire” a fondului. Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat. Or, ceea ce susţine reclamanta în privinţa acestei cerinţe legale presupune o examinare pe fond a legalităţii Deciziei de impunere contestate.
O astfel de competenţă aparţine însă exclusiv judecătorului învestit cu soluţionarea acţiunii principale, iar nu judecătorului a cărui decizie se limitează la a se pronunţa în privinţa suspendării actului administrativ-fiscal în discuţie.
În jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Or, ceea ce invocă reclamanta în susţinerea cererii sale, nu sunt astfel de împrejurări vădite, de fapt sau /şi de drept de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, ci însăşi motivele de nelegalitate ale deciziei de impunere contestate, prin care se tinde la anularea actului administrativ fiscal amintit.
Altfel spus, cele învederate de recurenta-reclamantă nu pot fi analizate de către judecătorul învestit doar cu o cerere de suspendare întemeiată pe prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, decât cu depăşirea limitelor competenţei sale legale, putere juridică în baza căreia acesta trebuie să realizeze doar o examinare sumară a legalităţii actului administrativ.
Astfel, examinarea argumentelor referitoare la îndeplinirea obiectivului anual de reciclare şi valorificare a deşeurilor, a celor privitoare la condiţiile de formă, considerate a fi neîndeplinite de către organul de control, şi care, potrivit reclamantei, ar putea cel mult atrage sancţiuni contravenţionale, iar nu neluarea în calcul a deşeurilor valorificate, sau a susţinerilor că modul de calcul al contribuţiei, dobânzilor, majorările de întârziere şi penalităţilor, presupun un examen de legalitate pe care nu-l poate face decât judecătorul ce are în competenţă o cerere de anulare a actului administrativ fiscal, iar nu judecătorul chemat să se pronunţe asupra unei cereri de suspendare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la modul în care instanţa s-a pronunţat asupra aplicării termenului de prescripţie de 5 ani în legătură cu creanţele calculate pentru anul 2005, nici aceasta nu poate fi primită.
Instanţa de control judiciar, în consonanţă cu prima instanţă, apreciază că doar această chestiune este pretabilă unui examen al conformităţii actului fiscal cu dispoziţiile legale în baza căruia a fost emis, dar că cele învederate de reclamantă nu sunt în măsură să creeze acea îndoială serioasă asupra legalităţii actului, despre care se face vorbire în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Este adevărat că prima instanţă nu a examinat şi condiţia prevenirii unei pagube iminente, dar aceasta nu afectează legalitatea hotărârii recurate, în condiţiile în care pentru a se putea dispune suspendarea judiciară a unui act infralegislativ, în temeiul Legii contenciosului administrativ, este obligatorie întrunirea cumulativă a cerinţelor descrise în art. 14 alin. (1) din actul normativ precitat, iar instanţa de control judiciar împărtăşeşte pe deplin opinia judecătorului fondului că exigenţa legală a cazului bine justificat nu este satisfăcută în prezenta cauză.
Oricum, pentru a se reţine îndeplinirea acestei condiţii, este necesar a fi administrate probe de către reclamantă pentru a o dovedi. Simpla afirmaţie ca prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerinţa mai sus amintită este îndeplinită. Mai precis, nu este suficient să fie depuse la dosarul cauzei diferite contracte, înscrisuri, care nu fac decât să evidenţieze cel mult existenţa unor relaţii de afaceri, ci iminenţa pagubei trebuie demonstrată prin administrarea de probe, pentru a se dovedi, în concret, în cazul său, în raport de cifra sa de afaceri, de puterea financiară a acestei societăţi comerciale că executarea deciziei de impunere ar crea un prejudiciu în sensul în care este definit în art. 2 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Pe de altă parte, în acord cu o jurisprudenţă consolidată a instanţei supreme, faptul executării actului administrativ contestat nu semnifică prin el însuşi îndeplinirea condiţiei legale a iminenţei producerii pagubei.
A proceda la suspendarea executării unui act fiscal doar pe considerentul că punerea sa în aplicare înseamnă obligarea contribuabilului la plata către buget a unor sume de bani, ceea ce evident are o anumită influenţă asupra patrimoniului acestuia ori asupra relaţiilor sale cu partenerii de afaceri, ar conduce în toate cauzele de contencios fiscal la blocarea efectelor actului contestat şi ar pune în discuţie astfel caracterul executoriu al acestuia, ignorându-se că suspendarea poate interveni doar în situaţii de excepţie.
Faţă de cele ce preced, reţinând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. M. S.A. împotriva încheierii din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2012.
Procesat de GGC - DG
| ← ICCJ. Decizia nr. 583/2012. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 615/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
