ICCJ. Decizia nr. 613/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2012 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 613/2012

Dosar nr. 48868/3/2010

Şedinţa publică de la 8 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea pronunţată la data de 27 iunie 2011, în Dosarul nr. 48868/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a dispus suspendarea judecăţii şi a înaintat cauza privind pe contestatoarea I.E. şi pe intimata Casa de Pensii Sector 2 Bucureşti la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 737/2010.

S-a reţinut de către tribunal că prin cererea formulată la data de 27 iunie 2011, în şedinţă publică, contestatoare a invocat excepţia de nelegalitate a prevederilor H.G. nr. 737/2010 pentru motivul că actul prin care se reglementează metodologia de calcul a drepturilor de pensie în baza Legii nr. 119/2010 contravine legii prin care i s-a stabilit pensia de serviciu, care era în vigoare la data recalculării şi care a fost abrogată doar începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul Legii nr. 263/2010.

A mai arătat contestatoarea că dispoziţiile H.G. nr. 737/2010 contravin prevederilor art. 44 din Constituţia României dar şi actelor europene care reglementează şi ocrotesc dreptul de proprietate.

S-a invocat de către contestatoare că hotărârea de guvern în discuţie este nelegală, întrucât emiterea şi aplicarea sa contravine prevederilor O.U.G. nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială, aprobată prin Legea nr. 44/2008, care defineşte în art. 2 lit. a) schemele de securitate profesională, iar în art. 3 stabileşte criteriile definitorii ale acestora. Faţă de aceste norme prevederea din art. 194 din Legea nr. 263/2010 conform căreia Guvernul României va elabora şi va înainta Parlamentului spre adoptare, până la sfârşitul anului 2010, un proiect de lege privind pensiile ocupaţionale devin lipsite de obiect.

La data de 7 septembrie 2011, contestatoarea a adus anumite precizări excepţiei invocate, arătând că abrogarea hotărârii de Guvern cu privire la care s-a invocat excepţia constituie cea mai directă recunoaştere a nelegalităţii sale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 august 2011, dispunându-se conform dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 citarea în cauză a Guvernului României, emitentul actului cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate.

La 19 septembrie 2011, pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepţiei ca inadmisibilă.

Prin Sentinţa nr. 5253 din 21 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta I.E.

Analizând actele dosarului, cu privire la excepţia de nelegalitate, Curtea a constatat că aceasta vizează H.G. nr. 737/2010 din 21 iulie 2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor publicată în M. Of., nr. 528/29.07.2010.

Referitor la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi la caracterul normativ al actului administrativ ce face obiectul excepţiei, s-a apreciat că susţinerile Guvernului României, din cuprinsul întâmpinării, potrivit cu care excepţia este inadmisibilă, sunt evident neîntemeiate, în lumina dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din acelaşi act normativ, în conformitate cu care actele administrativ cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 3 din legea în executarea căreia hotărârea a fost emisă, rezultă cu claritate că aceasta din urmă este conformă şi respectă normele Legii nr. 119/2010, atât sub aspectul categoriilor de pensii vizate, cât şi sub cel privind modalitatea prin care acestea se recalculează, respectiv prin aplicarea algoritmului de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.

Cât priveşte conformitatea dispoziţiilor legale din actul apreciat ca fiind nelegal de către reclamantă cu normele constituţionale, Curtea a constatat că dispoziţiile Legii nr. 119/2010 (în executarea căreia a fost emisă hotărârea de guvern analizată în prezenta cauză) au făcut obiectul controlului de constituţionalitate a priori cu privire la anumite articole, cât şi cu privire la actul normativ în ansamblul său, Curtea Constituţională reţinând prin Decizia nr. 871/2010, publicată în M. Of. nr. 433/28.06.2010, că nu există aspecte de neconstituţionalitate.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamanta I.E.

Prin motivele de recurs formulate în cauză reclamanta a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, indicând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ. ca temei al recursului formulat.

Recurenta a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât atunci când a respins excepţia de nelegalitate invocată nu a analizat cu atenţie prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

A precizat că măsura privind recalcularea pensiilor de serviciu stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data modificării acestui sistem reprezintă în mod indiscutabil o încălcare gravă a principiului neretroactivităţii legii, consacrat de dispoziţiile constituţionale indicate.

Recurenta a arătat că instanţa de fond a ignorat principiul egalităţii în drepturi şi principiul priorităţii convenţiilor internaţionale în raport cu legislaţia internă privind drepturile şi libertăţile fundamentale.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de fond nu a ţinut cont la pronunţarea hotărârii atacate de principiul liberului acces la justiţie şi de principiul dreptului la un proces echitabil.

S-a arătat că principiul dreptului la proprietatea privată nici nu a fost analizat de instanţa de fond, susţinându-se că dreptul său la pensia de serviciu intră în categoria bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, al protecţiei instituite de Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, precum şi al protecţiei statuate prin art. 44 din Constituţie.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, ";În termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se elaborează metodologia de recalculare a pensiilor prevăzute la art. 2, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului";.

În temeiul acestor prevederi legale, precum şi al dispoziţiilor art. 108 din Constituţia României, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 737/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor.

Aşa cum o arată şi titlul actului administrativ normativ contestat, prin conţinutul acestuia se reglementează ";metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c) - h) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor";, constituind normele procedurale efective de punere în executare a dispoziţiilor legale în temeiul cărora a fost emis actul administrativ în discuţie.

H.G. nr. 737/2010 nu conţine, aşadar, principii sau norme de drept substanţial referitoare la pensii, acestea fiind reglementate de Legile nr. 19/2000 şi nr. 119/2010, dispoziţiile acestui din urmă act normativ constituind şi temeiul legal al emiterii actului administrativ contestat.

Aceasta rezultă din însuşi conţinutul actului administrativ contestat, raportat la prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 119/2010, care definesc în mod explicit rolul şi sfera de reglementare a actului emis în temeiul şi aplicarea acestei legi, respectiv acela de a se constitui într-o sumă de procedee tehnice, practice, pe baza cărora să se realizeze operaţiunea de transformare a pensiilor de serviciu în pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000; H.G. nr. 737/2010 îndeplineşte, deci, o simplă funcţie metodologică (tehnică), iar nu un rol creator sau modificator de drepturi, de natura celor invocate de intimata-reclamantă, care prin criticile aduse vizează, în realitate, Legea nr. 119/2010, criticile neputând fi, însă, transpuse în procedura de control a legalităţii actului administrativ contestat.

Rolul H.G. nr. 737/2010, precum şi sfera de aplicare a acesteia, se rezumă la stabilirea instrumentelor de ordin procedural, practic, care să permită aplicarea dispoziţiilor actului legislativ cu forţă juridică superioară, care este Legea nr. 119/2010, pentru a cărei executare a fost emis actul administrativ contestat şi ale cărei dispoziţii nu le încalcă.

Or, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor sunt constituţionale, instanţa constituţională analizând legea respectivă inclusiv din perspectiva prevederilor şi principiilor constituţionale şi comunitare invocate în speţa de faţă, după cum urmează: art. 1 alin. (5) referitor la respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 47 referitor la nivelul de trai şi dreptul la pensie, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi şi art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligaţia statului de a asigura crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii, precum şi prevederile art. 20 din Constituţie prin raportare la următoarele acte internaţionale: Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi anume art. 1 referitor la proprietate; Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă şi la protecţie socială şi art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi anume art. 1 privind demnitatea umană, art. 17 alin. (1) privind dreptul de proprietate, art. 25 privind drepturile persoanelor în vârstă, art. 34 alin. (1) privind securitatea socială şi asistenţa socială şi art. 52 alin. (1) privind întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor.

Faţă de cele prezentate se va reţine că, prin criticile de nelegalitate formulate, reclamanta îşi manifestă nemulţumirea, în realitate, faţă de dispoziţiile de ordin substanţial cuprinse în Legea nr. 119/2010, ce constituie temeiul emiterii de către Guvern a actului administrativ contestat, iar nu faţă de normele pur tehnice, de aplicare a legii, conţinute de acest din urmă act.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nu există argumente care să conducă la concluzia că H.G. nr. 737/2010 ar fi depăşit cadrul normativ fixat prin Legea nr. 119/2010, iar, pe de altă parte, acest act normativ cu forţă juridică superioară a făcut deja obiectul controlului de constituţionalitate, sub aspectele criticate de reclamantă, aşa cum a detaliat şi prima instanţă.

Văzând soluţia dată pe fondul excepţiei de nelegalitate, Înalta Curte va menţine hotărârea atacată şi, pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de I.E. împotriva Sentinţei nr. 5253 din 21 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.

+++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 618/2012

Dosar nr. 544/2/2011

Şedinţa publică de Ia 8 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul U.M. a formulat cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, împotriva reprezentanţilor instituţiilor statului - Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României, în calitate de pârâţi, care au procedat în mod abuziv la diminuarea dreptului său la pensie.

În motivarea acţiunii, se arată, în esenţă, că prin Decizia de pensionare din 25 ianuarie 2008 a beneficiat până la data de 1 ianuarie 2011, de suma de 2.224 RON, reprezentând contribuţie la fondul de pensie.

A mai arătat reclamantul că de la data anterior menţionată, deşi s-a conformat solicitărilor prevăzute de H.G. nr. 735/2010 şi a Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pensia sa a fost diminuată cu 67%, respectiv de la suma de 2.247 RON la suma de 1.425 RON.

La data de 22 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii Casa de Pensii a Ministerului Administraţiei şi Internelor, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României a dispus în baza art. 155¹ C. proc. civ. suspendarea judecării cauzei, având în vedere că reclamantul nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de a depune la dosar 2 exemplare ale acţiunii pentru a fi comunicate părţilor şi de a-şi preciza temeiul de drept al acţiunii.

Împotriva încheierii din data de 22 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul U.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea căii de atac, recurentul arată că instanţa de fond în mod greşit a dispus suspendarea judecării cauzei, întrucât la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, au fost depuse suficiente exemplare în vederea comunicării acestora părţilor.

Recursul este nefondat.

Examinând sentinţa atacată, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de legale aplicabile în cauză, se reţin următoarele.

Cazul particular de suspendare facultativă a judecăţii, reglementat prin dispoziţiile art. 155¹ C. proc. civ., constituie o sancţiune procedurală, instituind condiţia culpei părţii reclamante pentru neîndeplinirea unor obligaţii prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii.

În toate cazurile de suspendare a judecăţii în temeiul art. 155 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va arăta în cuprinsul încheierii şi obligaţiile nerespectate de partea reclamantă pentru a se putea determina, cu prilejul analizării cererii de repunere a cauzei pe rol, dacă acestea au fost sau nu aduse la îndeplinire.

În speţa de faţă, este imputabilă reclamantului nedepunerea la dosarul cauzei a unor copii de pe cererea de chemare în judecată, întrucât citaţia emisă de instanţa de judecată, pentru data de 22 iunie 2011 pe numele U.M. purta menţiunea ";depunerii a încă 3 exemplare a acţiunii pentru comunicare şi a motivării în drept a cererii";. A fost semnată de către o persoană însărcinată cu primirea actelor de corespondenţă din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranţă Giurgiu.

Prin urmare, întrucât recurentul-reclamant nu a depus diligentele necesare imediat ce a luat cunoştinţă de dispoziţiile instanţei, se reţine că sunt îndeplinite condiţiile suspendării judecăţii în baza art. 155¹ C. proc. civ., care se referă la ";vina părţii reclamante";.

Aşa fiind, se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de U.M. împotriva încheierii din data de 22 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.

+++++++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 648/2012

Dosar nr. 7823/2/2009

Şedinţa publică de la 8 februarie 2012

Asupra recursului de fată de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 7823/2, reclamantul T.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe obligarea la primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, într-un termen scurt, rezonabil.

În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la data de 9 februarie 2009 s-a adresat cu o cerere de programare la Secţia Consulară a Ambasadei României din Chişinău, instituţie competentă să primească cererile de redobândire a cetăţeniei române din partea solicitanţilor, foşti cetăţeni români şi descendenţi ai acestora până la gradul II, care au domiciliul în Republica Moldova.

A mai arătat reclamantul că în luna ianuarie 2009 s-a prezentat personal la Secţia Consulară a Ambasadei României din Republica Moldova pentru a depune cererea, însă i-a fost refuzată primirea şi i s-a comunicat să facă o cerere scrisă de programare prin poştă.

A considerat reclamantul că atitudinea pârâtului reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii sale, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentinţa nr. 63 din 6 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantului T.I., a obligat pârâtul să primească cererea sa de redobândire a cetăţeniei române într-un termen rezonabil, a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200 RON onorariu avocat şi 4,3 RON taxa de timbru şi timbrul judiciar cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a apreciat că nu s-a putut reţine afirmaţia pârâtului în sensul că nu este vorba în cauză de un refuz nejustificat, deoarece şi comunicarea faptului că cererea reclamantului va fi soluţionată la o dată neprecizată echivalează cu exprimarea explicită a voinţei de a nu rezolva cererea într-un termen rezonabil.

În privinţa modificărilor aduse Legii nr. 21/1991 prin Legea nr. 354/2009 s-a reţinut că aceste modificări nu au relevanţă în cauză, atât timp cât încă nu sunt înfiinţate şi nu funcţionează efectiv birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi nici nu se poate stabili în mod cert la acest moment când vor fi funcţionale aceste birouri.

În concluzie, instanţa a apreciat că neindicarea niciunui termen pentru depunerea cererilor şi documentelor necesare soluţionării unor cereri de redobândire a cetăţeniei române este o măsură arbitrară.

Cu privire la cererea privind acordarea daunelor morale s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale conform art. 998 - 999 C. civ. şi art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva Sentinţei nr. 63 din 6 ianuarie 2010, a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe criticând sentinţa recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

La termenul de judecată din 27 octombrie 2010, pentru lipsa nejustificată a părţilor, s-a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cauza a fost repusă pe rol, întrucât a rămas în nelucrare timp de un an.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Cum, în cauză, nu s-au îndeplinit acte de procedură de natură a întrerupe sau suspenda perimarea, potrivit prevederilor art. 249 - 251 C. proc. civ., urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 252 alin. (1) din acelaşi Cod, constatându-se din oficiu perimarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Constată perimat recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva Sentinţei nr. 63 din 6 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 februarie 2012.

+++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 649/2012

Dosar nr. 8464/1/2011

Şedinţa publică de la 8 februarie 2012

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 19 aprilie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj sub nr. 3699/95/2010, reclamanta S.C. M.C. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 62 din 2 octombrie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj prin care i-a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. 1120 din 10 august 2009, decizie emisă în temeiul Raportului de Inspecţie Fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de aceeaşi instituţie şi înregistrat la sediul acesteia sub nr. 4840 din 10 august 2009.

În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin Decizia de impunere nr. 1120 din 10 august 2009, emisă în temeiul Raportului de Inspecţie Fiscală încheiat în data de 7 august 2010 de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi înregistrat la sediul acesteia sub nr. 4840 din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând T.V.A aferent operaţiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetăţeanului G.P.S. precum şi la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA.

A mai arătat reclamanta că atât dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a), invocate de organul fiscal, cât şi cele ale art. 133 alin. (2) lit. i), invocate de reclamantă, au caracter derogatoriu de la regula consfinţită de art. 33 alin. (1) din C. fisc. întrucât sunt dispoziţii de excepţie, acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare şi ca atare, argumentul aplicării art. 133 alin. (2) lit. a) doar în baza aşa zisului său caracter derogatoriu nu rezistă criticii.

A susţinut reclamanta că operaţiunile de intermediere sau altele similare nu se regăsesc în enumerarea de la punctual 13 alin. 4 din Normele de aplicare ale Codului fiscal, acestea fiind reglementate de art. 133 alin. 1 din Codul Fiscal, iar domnul G.P.S. îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat un cod de identificare în scop de TVA, legal emis de autorităţile spaniole, astfel că operaţiunea de intermediere nu este supusă TVA în România.

Prin Sentinţa nr. 1509 din 11 iunie 2010, Tribunalul Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova sub nr. 1980/54/2010, iar în şedinţa publică din 23 septembrie 2010 reclamanta a depus o cerere de suspendare a executării actelor administrative, întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că în situaţia în care se trece la executarea celor două acte administrative s-ar ajunge la o încetare de plăţi a societăţii, având în vedere că societatea ar avea de plată o sumă de peste 600.000 RON. Astfel, organul fiscal, trecând la executarea raportului de inspecţie fiscală ar proceda la poprirea conturilor societăţii, fapt ce ar duce la imposibilitatea de plată a furnizorilor curenţi, paguba fiind iminentă, în sensul că nu ar mai putea lucra cu instrumentele bancare şi nici să onoreze obligaţiile de plată în curs de executare.

A mai arătat reclamanta că măsura suspendării este justificată şi de necesitatea continuării activităţii societăţii ce s-ar întrerupe în cazul în care nu ar putea onora obligaţiile curente de plată, fapt ce ar duce la crearea unei stări de insolventă a societăţii.

A precizat că societatea are contracte în curs de derulare, contracte de leasing şi de credit, care nu ar mai putea fi onorate, în cazul unei eventuale executări de către organul fiscal, aspecte de natură să prejudicieze societatea şi să creeze o pagubă iminentă, mergând până la încetarea colaborării cu furnizorii, fapt ce ar avea ca efect încetarea activităţii societăţii.

Reclamanta consideră că există serioase îndoieli asupra constatărilor inspecţiei fiscale, care a dat o interpretare greşită speţei, creând un fals debit în sarcina societăţii, deoarece operaţiunile comerciale derulate nu sunt purtătoare de TVA, datorită incidenţei art. 133 alin. (1) din C. fisc., coroborat cu Normele de aplicare ale Codului Fiscal.

În privinţa cazului bine justificat, reclamanta a arătat că acesta derivă şi din faptul că procedura administrativă nu este finalizată, iar executarea înaintea definitivării acestei proceduri mai înainte ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei datoriei constatate prin actul fiscal constituie motiv întemeiat de suspendare.

Prin Sentinţa nr. 538 din 25 noiembrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de contestatoarea S.C. ";M.C."; S.R.L., în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, a anulat Decizia de impunere nr. 1120 din 10 august 2009 şi Decizia nr. 62 din 2 octombrie 2009 emise de D.G.F.P. Gorj, a respins capătul de cerere privind anularea raportului de inspecţie fiscală, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi a respins capătul de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

- Prin Decizia de impunere nr. 1120 din 10 august 2009, emisă în temeiul Raportului de Inspecţie Fiscală încheiat în data de 7 august 2010 şi înregistrat la sediul acesteia sub nr. 4840 din 10 august 2009 a fost obligată la plata sumei de 389,093 RON reprezentând T.V.A aferent operaţiunilor de prestări servicii, pe care societatea le-a efectuat în favoarea cetăţeanului G.P.S. precum şi la plata sumei de 312.783 RON reprezentând majorări de întârziere aferente TVA, fiind invocate dispoziţiile art. 133 alin. (2) lit. a) din C. fisc.;

- În perioada februarie, martie şi iulie 2007, contestatoarea a efectuat prestări servicii de intermediere a vânzării bunurilor imobiliare pentru persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol, înregistrând venituri în sumă de 2.047.854 RON, venituri pentru care nu a colectat taxa pe valoarea adăugată în suma de 389.093 RON, pe facturile interne întocmite de societate înscriindu-se ";contravaloare servicii colaborare la intermediere vânzare terenuri";, acestea fiind singurele operaţiuni derulate pe perioada verificată;

- Operaţiunile de prestări servicii au avut loc în baza contractelor de prestări servicii încheiate cu persoana fizică G.P.S., constând în colaborare la intermediere vânzare terenuri pentru un număr de patru firme din judeţul Gorj, pentru care societatea a emis patru facturi fiscale către persoana fizică G.P.S., rezident al statului spaniol şi cumpărător al acestor terenuri, facturile întocmite fiind evidenţiate în jurnalele de vânzări, ca fiind livrări intracomunitare de bunuri, scutite conform art. 143 alin. (2) lit. a) şi d) din Legea nr. 571/2003.

Analizând normele legale ce au fost avute în vedere de către pârâtă la emiterea actelor supuse controlului judecătoresc, în principal prin prisma modului de interpretare a legii, raportat la speţa dedusă judecăţii, instanţa de fond a apreciat că interpretarea dată excede cadrului statuat în mod expres prin art. 133 alin. (1) din C. fisc.

A reţinut prima instanţă că potrivit acestui text de lege, locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul este stabilit sau are un sediu fix de la care serviciile sunt efectuate.

Coroborând textele de lege enunţate şi aplicabile speţei, instanţa de fond a constatat, că prevederile art. 133 alin. (2) lit. a), cât şi cele ale art. 133 alin. (2) lit. i), invocate de către pârâtă în apărare au un caracter derogatoriu de la regula consfinţită de art. 133 alin. (1) din C. fisc.

Fiind dispoziţii de excepţie, Curtea a apreciat că acestea sunt, potrivit regulilor generale, de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse şi aplicate şi în ipoteza incriminată de legiuitor, la alin. (1) al art. 133, normă ce este operantă contestatoarei şi implicit, speţei.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) C. fisc. şi a Normelor metodologice de aplicare, rezultă că legiuitorul a definit în concret noţiunea de servicii legate de bunurile imobile, operaţiunile de intermediere sau altele similare neregăsindu-se în enumerarea expresă şi limitativă de la pct. 13 alin. (4) din Norme, aceasta fiind şi logica juridică pentru care operaţiunile de intermediere, indiferent de obiectul asupra căruia poartă intermedierea, sunt prevăzute în mod expres în art. 133 alin. (1) din C. fisc.

Pe de altă parte, a constatat prima instanţă că numitul G.P.S. îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română pentru ca prestarea serviciului să fie considerată ca fiind efectuată în Spania, respectiv a furnizat codul de identificare, în scop de TVA, legal emis de autorităţile spaniole, operaţiunea de intermediere nefiind aşadar supusă TVA în România.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind anularea şi suspendarea raportului de inspecţie fiscală, Curtea de apel a reţinut că acestea sunt inadmisibile, având în vedere că raportul de inspecţie fiscală conţine constatări din punct de vedere faptic şi legal, potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. fisc., fără ca prin el însuşi să producă efecte juridice fiscale, acestea fiind produse de decizia de impunere emisă în baza raportului de inspecţie fiscală potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. fisc., neputându-se reţine natura juridică de act administrativ fiscal, a raportului de inspecţie fiscală.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrativ fiscale prima instanţă a constatat că reclamanta a consemnat cauţiunea stabilită de instanţă în cuantum de 7.000 RON şi a apreciat că prin executarea ce se poate porni oricând împotriva reclamantei se creează posibilitatea producerii unui prejudiciu material, de natură a conduce la imposibilitatea continuării activităţii, a achitării obligaţiilor curente de plată şi în final la insolvenţa societăţii.

Cazul bine justificat, a considerat instanţa de fond că derivă din nelegalitatea actelor administrativ fiscale reţinută pentru considerentele expuse anterior, iar până la pronunţarea unei soluţii irevocabile cu privire la legalitatea şi temeinicia datoriei constatate prin actul fiscal, se impune adoptarea soluţiei de suspendare a executării actului fiscal contestat.

Faţă de probele administrate şi de prevederile legale incidente, Curtea de apel a reţinut că, în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 privind cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 4541 din 4 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj împotriva Sentinţei nr. 538 din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, şi a modificat în parte sentinţa atacată în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantei S.C. M.C. S.R.L.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că operaţiunile de intermediere cumpărare terenuri executate de intimată în baza contractului de prestări servicii încheiat cu un rezident spaniol reprezintă din punct de vedere al TVA prestări servicii constând în operaţiuni de intermediere cu bunuri imobile, pentru care locul prestării este în România, conform art. 133 alin. (2) lit. a) din C. fisc., fiind impozabile din punct de vedere al TVA în România, potrivit art. 126 alin. (1) C. fisc., persoana obligată la plata TVA fiind intimata, potrivit art. 150 alin. (1) lit. a) C. fisc.

Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării deciziei de impunere şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei s-a constatat că pentru a se dispune această măsură în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, trebuiau îndeplinite cerinţele art. 14 din legea contenciosului administrativ.

Instanţa de fond şi-a motivat soluţia prin trimitere la argumentele pentru care a admis acţiunea, or în cadrul cererii de suspendare nu se antamează fondul cauzei, ci doar se cercetează sumar aspecte care să inducă o puternică îndoială cu privire la legalitatea actelor a căror suspendare s-a solicitat.

Viziunea diferită a reclamantei asupra dispoziţiilor legale incidente cauzei, în raport cu cea a organelor fiscale nu este de natură să creeze incertitudine cu privire la actele administrative emise de autorităţile fiscale cu respectarea competenţelor legale şi în aplicarea legii.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire S.C. M.C. S.R.L., fără a depune, însă, şi dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar corespunzătoare căii extraordinare de atac exercitate.

Înalta Curte, constată că, deşi conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, revizuenta a fost citată cu menţiunea de a achita taxa judiciară de timbru în sumă de 10 RON, datorată potrivit art. 2 alin. (1) teza I coroborat cu art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, şi a timbrului judiciar în valoare de 0,3 RON, aceasta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

Conform prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997, ";neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii";.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 şi va anula, ca netimbrată, cererea de revizuire formulată de S.C. M.C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează cererea de revizuire formulată de S.C. M.C. S.R.L împotriva Deciziei nr. 4541 din 4 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrată.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.

+++++++++++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 762/2012

Dosar nr. 1775/54/2011

Şedinţa de la 16 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul excepţiei de nelegalitate şi procedura derulată în faţa primei instanţe.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 30 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantului S.I. şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 lit. j) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006.

Prin Sentinţa nr. 4515 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de petentul S.I., în contradictoriu cu intimaţii pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi înmatriculări Autovehicule şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa competentă să soluţioneze cauza este cea de la domiciliul reclamantului.

2. Hotărârea Curţii de apel

Curtea de Apel Craiova, prin Sentinţa nr. 424 din 28 septembrie 2011, a respins excepţia de nelegalitate a art. 7 lit. j) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501 din 13 noiembrie 2006, formulată de petentul S.I., în contradictoriu cu intimaţii pârâţii Instituţia Prefectului Judeţului Gorj - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi înmatriculări Autovehicule şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că obiectul excepţiei de nelegalitate, astfel cum a fost invocat de către reclamantul S.I., îl constituie dispoziţiile art. 7 lit. j) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501 din 13 noiembrie 2006 - act administrativ unilateral, cu caracter normativ ce reglementează procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor.

Referitor la prevederile art. 7 alin. (1) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, prima instanţă a reţinut că aceste dispoziţii reglementează documentele necesare, în vederea înmatriculării permanente sau a înmatriculării temporare, a unui autovehicul, fiind enumerată, la lit. j), dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii, necesară începând cu data de 1 ianuarie 2007.

S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că titularul excepţiei de nelegalitate a invocat nerespectarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţia republicată, precizând că obligarea la depunerea dovezii de plată a taxei de poluare, condiţie de formă apreciată ca fiind obligatorie la momentul înmatriculării, îi îngrădeşte dreptul de folosinţă asupra autoturismului, contrar principiului constituţional al garanţiilor dreptului de proprietate.

Având în vedere dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa de fond a constatat că interesul general este datorat necesităţii finanţării unor politici de mediu, iar consacrarea de către legiuitorul delegat al unei taxe speciale, corelative folosinţei autovehiculelor, constituie o măsură proporţională scopului urmărit.

Prin urmare, Curtea de apel a reţinut că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor art. 44 din Constituţia României privitoare la garantarea şi protejarea dreptului de proprietate privată, întrucât dispoziţiile din ordin nu au relevanţă asupra modului în care reclamantul îşi poate exercita dreptul de proprietate asupra autoturismului, iar art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atribuie statului posibilitatea instituirii unor taxe şi impozite cu respectarea principiului proporţionalităţii şi legalităţii.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul S.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanţa de fond în mod nelegal a respins excepţia de nelegalitate.

3. Apărările intimaţilor

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Excepţia de nelegalitate invocată de reclamantul S.I. şi cu soluţionarea căreia a fost sesizată Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, vizează prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 1501 din 13 noiembrie 2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, potrivit cărora ";înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează pe baza următoarelor documente: ";[...] j) începând cu data de 1 ianuarie 2007, dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii; [..]";.

În mod întemeiat instanţa de fond a dispus, prin hotărârea atacată, respingerea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamant.

Se constată, în primul rând, că în cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României, şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului.

Cu alte cuvinte, verificarea legalităţii actului administrativ contestat, pe calea excepţiei de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispoziţiile legii, iar nu prin raportare la o situaţie de fapt.

În speţa de faţă, instanţa de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, constată că recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.

De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că sintagma ";taxă stabilită potrivit legii";, utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepţiei de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.

Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, ";la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă - 1 iulie 2008 - se abrogă art. 214¹ - art. 214³ din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal";, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situaţia de faţă nu există un vid legislativ, întrucât ";taxa specială, stabilită potrivit legii"; este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din această ultimă reglementare instituie obligaţia de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenţionează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304¹ C. proc. civ.

La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 3248 din 3 iunie 2011, nr. 3350 din 9 iunie 2011, nr. 3895 din 12 iulie 2011 şi nr. 3896 din 12 iulie 2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de S.I. împotriva Sentinţei nr. 424 din data de 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.

++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 769/2012

Dosar nr. 924/44/2011

Şedinţa de la 16 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, reclamantul P.R., în calitate de Primar al comunei Barcea, judeţul Galaţi, în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi Galaţi, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 14/2011 emisă de aceasta până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a Dosarului nr. 845/44/2011.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că măsurile dispuse prin actul atacat sunt de natură a perturba grav activitatea Primăriei comunei Barcea, actele întocmite fiind nelegale.

Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului.

Prin Sentinţa nr. 243 din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Galaţi a admis acţiunea formulată de reclamantul P.R. - Primar al Comunei Barcea, în contradictoriu cu pârâta Camera de Conturi Galaţi, şi Curtea de Conturi a României şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 14/2011 emisă de Curtea de Conturi a României - Camera de conturi a Judeţului Galaţi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că reclamantul a invocat mai multe motive de nelegalitate şi netemeinicie a actului atacat ce constituie un caz bine justificat în accepţiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, prima instanţă a constatat că executarea deciziei atacate este de natură a perturba grav activitatea Primăriei Barcea, impunându-se suspendarea executării măsurilor de recuperare a sumelor respective până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la acestea.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de recurs, se aduc, în esenţă, critici sentinţei atacate în sensul că instanţa de fond, în mod greşit, a admis cererea de suspendare, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de suspendare formulată de reclamant.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de prevederile art. 304 şi art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că subzistă, în cauză, motivul de ordine publică, de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 invocat în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. şi pus în dezbaterea părţilor, recursul fiind fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul acţiunii formulate în cauză îl constituie suspendarea executării Deciziei nr. 14/2011 emisă de Curtea de Conturi a României, Camera de Conturi a Judeţului Galaţi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este ";actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice";.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, mai sus citate, se impune a stabili care este actul administrativ ce dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării şi care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanţei de contencios administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 204 şi 210 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor de control rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. nr. 832/13.12.2010, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi judeţene se poate formula contestaţie în termen de 15 zile, care ";suspendă obligaţia executării deciziei până la soluţionarea ei de către Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care se respinge integral sau parţial contestaţia";.

Rezultă, deci, din prevederile legale citate, că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligaţiei executării, în cazul în care se respinge sau admite, în parte, contestaţia formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Judeţeană, este însăşi această decizie, prin care se stabilesc măsuri în sarcina entităţii controlate, acesta fiind actul care îndeplineşte cerinţele de a fi considerat ca având natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Într-adevăr, regulamentul menţionat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor judeţene ale Curţii de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, conducătorul entităţii verificate poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă în condiţiile Legii contenciosului administrativ; de asemenea, potrivit art. 228 din acelaşi regulament, ";competenţa de soluţionare a sesizării formulate de conducătorul entităţii verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluţionare a contestaţiilor, aparţine secţiei de contencios administrativ şi fiscal, din cadrul curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entităţii verificate, în condiţiile Legii contenciosului administrativ";.

Prevederile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu pot înfrânge, însă, dispoziţiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi la care însuşi actul respectiv face trimitere.

Astfel, referindu-se la competenţa instanţelor de contencios administrativ, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că ";Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel";.

Cum nu sunt prevăzute ";prin lege organică specială";, ci printr-un act administrativ, dispoziţiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 nu pot prevala celor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care rămân aplicabile în speţă, alături de cele ale art. 2 C. proc. civ.

De altfel, prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva Sentinţei civile nr. 112 din 2011 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a admis excepţia de nelegalitate şi s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 228 şi 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, ceea ce întăreşte argumentele expuse anterior cu privire la competenţa materială de soluţionare a unor astfel de cauze, chiar dacă soluţiile privind excepţiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părţile din litigiu.

De asemenea, în continuarea raţionamentului, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că măsurile administrative contestate nu se încadrează în sfera litigiilor ";care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale precum şi accesorii ale acestora";, se va reţine că, în cauză, nu este incident criteriul valoric, ci criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul administraţiei publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative ale autorităţilor publice locale şi judeţene sunt în competenţa tribunalelor, iar cele privind actele autorităţilor publice centrale, în competenţa curţilor de apel.

În consecinţă având în vedere că obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură judeţeană a Curţii de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care va avea în vedere şi motivele de recurs invocate, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Încheierii din 8 septembrie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.

++++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 775/2012

Dosar nr. 46491/3/2010

Şedinţa de la 16 februarie 2012

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta M.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001, obligarea acesteia la transmiterea Dosarelor 20883/CC şi nr. 24996/CC evaluatori sau unor societăţi de evaluatori în vederea întocmirii rapoartelor de evaluare şi la emiterea titlurile de despăgubire conform sumelor înscrise în rapoartele de evaluare.

Prin Sentinţa nr. 3037 din 9 noiembrie 2010, tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta M.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Ulterior, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta M.L. a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

La rândul său, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 4459 din 27 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Totodată, Curtea de apel a admis acţiunea formulată de reclamanta M.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând acest pârât să emită titlul de despăgubiri şi să transmită unui evaluator dosarul privind pe reclamantă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a reţinut, pe de-o parte, că potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ceea ce nu conferă Autorităţii competenţă în emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, aşa cum solicită reclamanta, ci C.C.S.D.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a avut în vedere faptul că notificarea reclamantei a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 5834/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de entitate notificată, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, judecătorul fondului a mai reţinut că din înscrisurile aflate la dosar, rezultă că Dispoziţiile nr. 5834/2006 şi nr. 5757/2006 prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent au fost transmise ANRP, fiind constituite dosarele de Despăgubiri nr. 20883/CC şi nr. 24996/CC.

În acest context, prima instanţă a apreciat că termenul de peste 2 ani de la înregistrarea dosarului de despăgubiri nu este un termen rezonabil, iar lipsa unor dispoziţii exprese sub aspectul termenului de nu poate constitui o justificare pentru CCSD pentru tergiversarea şi nesoluţionarea într-un termen rezonabil.

În această ordine de idei, instanţa de fond a apreciat că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlul de despăgubire, autoritatea pârâtă încalcă dreptul la proprietate, acestea fiind ocrotit şi garantat de lege.

3. Recursul exercitat de pârâtă

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304¹ C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei fără să ţină seama de particularităţile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de normele administrative emise pentru stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor prin Decizia nr. 2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire.

Instanţa de fond a obligat-o, netemeinic şi nelegal, la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, deşi Dosarul nr. 24996/CC nu este complet încă, iar soluţionarea Dosarul nr. 20883/CC înaintea celor venite anterior acestui dosar, duce la încălcarea drepturilor celorlalte persoane îndreptăţite.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Bucureşti.

Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Dispoziţia nr. 5834/CC şi prin Dispoziţia nr. 5757/02 mai 2006 a Primarului Municipiului Bucureşti, care a dispus acordarea de măsuri reparatorii.

Potrivit datelor comunicate de pârâtă prin Adresa din 21 august 2009 ANRP a comunicat reclamantei faptul că au fost constituite dosarele de despăgubiri menţionate mai sus care au fost soluţionate în ordine înregistrării la secretariatul Comisiei Centrale, urmând procedura administrativă prevăzută de Titlul VII, însă la momentul formulării acţiunii, 29 septembrie 2010, nu s-a primit un răspuns cu privire la stadiul dosarelor de despăgubire.

În raport cu datele menţionate, instanţa de control judiciar îşi însuşeşte concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, principiu aplicabil nu numai procedurii judiciare, ci şi celei administrative.

Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, constituie un criteriu de apreciere a termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite pasive a autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere că art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conferă Comisiei Centrale atribuţia de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura dispoziţia emisă în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective ce intrau exclusiv în competenţa entităţii învestite cu soluţionarea notificării şi a instanţelor competente să exercite controlul judecătoresc asupra acesteia.

Ori, dacă recurentul-pârât avea astfel de nelămuriri şi aprecia că Dispoziţia nr. 5757 din 2 mai 2006 nu este însoţită de documentele menţionate la pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, putea fie să restituie dosarul autorităţii emitente, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, fie să solicite lămuriri de natură a furniza informaţiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată, recurenta-pârâtă nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor până la momentul introducerii acţiunii în justiţie de către reclamantă.

În acelaşi timp, împrejurările invocate nu pot justifica totala pasivitate a Comisiei Centrale în cei aproape trei ani care s-au scurs de la data înregistrării Dosarelor nr. 24996/CC şi 20883/CC şi până la înregistrarea acţiunii la Curtea de Apel Bucureşti.

Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond prin hotărârea pronunţată a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304¹ C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 4459 din 27 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimata M.L.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.

+++++++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 776/2012

Dosar nr. 1455/2/2011

Şedinţa de la 16 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii R.M. şi R.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtelor să selecteze dosarul de despăgubiri înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 35259/CC şi să se transmită dosarul unui evaluator sau unei societăţi de evaluatori în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de 30 zile de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, precum şi obligarea pârâtelor la emiterea titlului de despăgubire conform sumei înscrise în raportul de evaluare.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că la data de 11 septembrie 2001 reclamanţii au depus la Primăria Municipiului Giurgiu notificarea nr. X prin care au solicitat despăgubiri pentru imobilul din Giurgiu, iar prin Dispoziţia Primarului Municipiului Giurgiu nr. 9406 din 30 martie 2007 s-a decis acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta ANRP a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001, arătând că Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 nu este o instituţie publică cu personalitate juridică care să acţioneze independent, ci reprezintă doar o structură funcţională din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor CCSD, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 3860 din 31 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere şi a respins în consecinţă cererea formulată de reclamanţii R.M. şi R.E., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, Curtea de apel a admis capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la emiterea titlului de despăgubire şi a dispus obligarea acestora la emiterea titlului conform sumei înscrise în raportul de evaluare efectuat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere, a reţinut că din probele existente la dosar rezultă că pârâta a transmis dosarul aferent cererii de restituire unui evaluator autorizat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a avut în vedere faptul că notificarea reclamanţilor a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 9406/2007 emisă de Primăria Municipiului Giurgiu prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanţilor a imobilului situat în Giurgiu, dispoziţia împreună cu dosarul aferent, fiind înaintate pârâtei ANRP.

Deşi pârâta a confirmat reclamantelor înregistrarea dosarului aferent Dispoziţiei nr. 9406/2007, nici până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată aceasta nu demarase procedura prevăzută de dispoziţiile legale menţionate anterior.

În acest context, prima instanţă a apreciat că termenul de peste 1 ani de la înregistrarea dosarului de despăgubiri nu este un termen rezonabil, iar lipsa unor dispoziţii exprese sub aspectul termenului de nu poate constitui o justificare pentru CCSD pentru tergiversarea şi nesoluţionarea într-un termen rezonabil.

În această ordine de idei, instanţa de fond a apreciat că invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia, iar dispoziţiile legale incidente în cauză nu prevăd completarea acestuia după emiterea avizului de legalitate.

3. Recursul exercitat de pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamanţilor, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa sub următoarele aspecte:

Dezlegarea fondului cauzei, prin obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul în litigiu, este greşită, în condiţiile în care s-a constatat că dosarul trebuie completat cu situaţia juridică detaliată a imobilului şi cu un certificat de moştenitor sau o negaţie că nu a fost dezbătută moştenirea de pe urma fostului proprietar P.N.

De asemenea, în opinia recurentei, instanţa de fond a reţinut în mod greşit încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei fără să ţină seama de particularităţile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de normele administrative emise pentru stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor prin Decizia nr. 2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Giurgiu, ce a format obiectul notificării nr. X/2001.

Notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată, prin Dispoziţia nr. 9406 din 30 martie 2007 a Primarului Municipiului Giurgiu, care a dispus acordarea de acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru teren.

Potrivit datelor comunicate de pârâtă prin Adresa nr. RG/24228 din 6 august 2010, reclamanţilor li s-a adus la cunoştinţă procedura generală de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, fără însă a preciza stadiul soluţionării acestuia.

În acelaşi timp, împrejurările invocate nu pot justifica totala pasivitate a Comisiei Centrale în perioada scursă de la data înregistrării Dosarului nr. 35259/CC, în condiţiile în care aşa cum a constatat şi instanţa de fond, pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reţinută în condiţiile în care avizul de legalitate al Prefectului există în cadrul acestuia.

Înalta Curte constată, de asemenea, neîntemeiat şi ultimul motiv de recurs, referitor la nelegalitatea măsurii de obligare directă la emiterea deciziei, pentru că etapele şi operaţiunile administrative premergătoare sunt subsumate scopului final al emiterii titlului de despăgubire, întreaga durată a procedurii fiind calificată ca nerezonabilă prin sentinţa atacată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 94 şi art. 304¹ C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 3860 din 31 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimaţii R.M. şi R.E.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.

++++++++++++++++++++++++++++

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 778/2012

Dosar nr. 378/46/2011

Şedinţa de la 16 februarie 2012

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în primă instanţă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanţii N.E., N.C., R.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 3399 din 18 iunie 2007, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, reprezentând restituirea în echivalent a imobilului construcţie demolată, situată în Piteşti, judeţul Argeş, precum obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii până la emiterea efectivă a deciziei de acordare a despăgubirilor.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, deşi dosarul aferent Dispoziţiei nr. 3399 din 18 iunie 2007, a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în urmă cu 3 ani şi jumătate, nici până în prezent nu a fost soluţionat, deşi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligă la evaluarea bunului şi la emiterea titlului de despăgubire.

Prin întâmpinare, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că în cadrul procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 trebuie parcurse mai multe etape, în cazul de faţă etapa transmiterii şi înregistrării dosarului fiind parcursă în sensul că dosarul a fost înregistrat la secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 36772/CC.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 227/F-Cont din 1 aprilie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis în parte cererea formulată de reclamanţii N.E., N.C., R.A. împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită decizia de stabilire a despăgubirilor pentru bunul imobil menţionat în Dispoziţia nr. 3399/2007, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând cererea de acordare a daunelor cominatorii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond, a reţinut în esenţă că prin Dispoziţia nr. 3399 din 18 iunie 2007, Primarul Municipiului Piteşti a soluţionat notificarea formulată de N.P., propunând acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul situat în Piteşti, arătând totodată că nu au fost identificate bunuri sau servicii pentru a fi acordate în compensare moştenitorilor notificatorului.

S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că deşi dispoziţia a fost emisă în anul 2007, şi cel puţin în anul 2008, se afla, împreună cu dosarul, la autoritatea pârâtă, aceasta nu a procedat potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005, până în prezent.

În acest context, prima instanţă a constatat că intervalul de timp în care, în cazul de faţă, Comisia nu a îndeplinit niciun act în procedura Legii nr. 247/2005, depăşeşte un termen rezonabil, necesar autorităţii pârâte pentru demararea procedurii în dosarele cu care este învestită, ţinând seama de numărul mare de cereri, de complexitatea procedurilor, dar şi de poziţia persoanei îndreptăţite la despăgubiri, în condiţiile legii speciale, în vederea soluţionării dosarului.

Referitor la cererea de acordare a daunelor cominatorii, judecătorul fondului a constatat că legea specială nu oferă această posibilitate de acordare a daunelor cominatorii.

3. Recursul exercitat de pârâtă

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei, invocând motivele prevăzute de art. 304¹ C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că s-a tergiversat soluţionarea dosarului de despăgubiri al reclamantului, întrucât soluţionarea acestor dosare se face în virtutea declanşării procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, procedură complexă, ce cuprinde mai multe etape.

În cauză, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă, dosarul fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 36772/CC şi analizat sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire, constatându-se că dosarul mai trebuie completat cu situaţia despăgubirilor încasate la data preluării în proprietatea statului a imobilului notificat.

În concret, criticile recurentei-pârâte aduse sentinţei atacate constau în faptul că prima instanţă a ignorat prevederile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că dosarul reclamantului trebuie să respecte ordinea stabilită prin această decizie, invocând şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale prin care s-a statuat că ";Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite";.

Aşadar, recurenta a susţinut că în mod netemeinic prima instanţă a obligat Comisia centrală la emiterea deciziei, reţinând încălcarea principiului procesului rezonabil în parcurgerea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, fără a ţine cont de aspectele obiective ale soluţionării dosarului de despăgubire al reclamantului, fiind de necontestat că persoanele beneficiare ale prevederilor legii menţionate au dreptul la parcurgerea acestei proceduri într-un termen rezonabil, însă jurisprudenţa Curţii Europene în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii ce trebuie luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente, precum şi importanţa litigiului pentru reclamant.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă şi a prevederilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Argumente de fapt şi de drept relevant

Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru terenul situată în Piteşti, judeţul Argeş.

Calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri le-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 3399 din 18 iunie 2007, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, prin care a fost soluţionată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, însă complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ şi de aceea se va dispune obligarea CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, însă vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.

Înalta Curte constată că reclamanţii au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor emisă în 18 iunie 2007, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat sub nr. 36772/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns prima instanţă, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În acelaşi timp, împrejurările invocate nu pot justifica totala pasivitate a Comisiei Centrale în perioada scursă de la data înregistrării Dosarului nr. 36772/CC, în condiţiile în care aşa cum a constatat şi instanţa de fond, pârâta nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă care să justifice existenţa unor motive obiective pentru care cererea reclamanţilor nu a fost analizată într-un termen rezonabil.

Totodată, se reţine că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.

Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.

Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.

Aşadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce priveşte respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.

Prin urmare, critica recurentei privind nesocotirea de către prima instanţa a criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu este justificată.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 227/F-CONT din 1 aprilie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 570/2012. Contencios		ICCJ. Decizia nr. 618/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 613/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 613/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs