ICCJ. Decizia nr. 70/2012. Contencios
| Comentarii |
|
Prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal la nr. 7225/101/2010, reclamantul C.I. solicitând la acel moment, în contradictoriu cu A.P.I.A. Mehedinți și A.P.I.A. - aparat central, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 660 din 08 iunie 2010 emisă de intimata-pârâtă A.P.I.A. aparat central, prin care începând cu luna iunie 2010 s-a suspendat acordarea sporului pentru condiții vătămătoare pentru personalul A.P.I.A. aparat central și al Centrelor județene, precum și anularea deciziei nr. 114/3 din 24 februarie 2010 emisă de directorul coordonator al A.P.I.A. Mehedinti.
Prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2010 instanța a dispus disjungerea cauzei pe cele două capete de cerere, după cum urmează:
în Dosar obiectul rămâne primul capăt de cerere din acțiune, respectiv decizia nr. 114/3 din 24 februarie 2010 emisă de directorul A.PI.A. Mehedinți, iar pentru al doilea capăt de cerere se formează un nou dosar și anume decizia nr. 660 din 08 iunie 2010 emisă de A.P.I.A. Central.
Dosarul nou format a fost înregistrat la Tribunalul Mehedinți.
Cu privire la acest dosar, examinând excepția necompetenței materiale a acestei cauze, în raport de art. 3, pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 din Legea contenciosului administrativ, Tribunalul Mehedinți și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Craiova.
Prin sentința nr. 1068 din 24 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinți, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.
La Curtea de Apel Craiova, cauza a fost înregistrată sub nr. 3336/54/2010.
La data de 12.ianuarie 2011, reclamantul C.I. și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat anularea deciziei nr. 832 din 02 iulie 2010 emisă de pârâta A.P.I.A. București, obligarea la plata diferențelor salariale cuvenite, ca urmare a diminuării salariului cu 25% pe perioada 03 iulie- 31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflației la data efectuării plății.
în subsidiar a solicitat ca în cazul în care instanța va constata că nu există motive pentru anularea deciziei nr. 832/2010, obligarea pârâtei de a modifica această decizie, în sensul că diminuarea de 25% a salariului pe perioada 03 iulie - 31 decembrie 2010 să se aplice la salariul brut stabilit prin decizia nr. 112/2010 și de asemenea la emiterea unei decizii prin care, începând cu data de 01 ianuarie 2011 să se revină la salariul avut înainte de diminuare.
Pârâta A.P.I.A. la 14 februarie 2011 a depus un răspuns la precizarea de acțiune a reclamantului, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu motivarea că diminuarea salarială de 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, a fost aplicată funcționarilor din cadrul A.P.I.A. Mehedinți prin emiterea de către directorul executiv - ca reprezentant legal al acestei instituții cu personalitate juridică - a unor comunicări , respectiv a comunicării din 03 iulie 2010, astfel că stabilirea și plata drepturilor salariale s-a făcut de această instituție..
Aceeași pârâtă a invocat neîndeplinirea de către reclamant a procedurii prealabile prevăzută de art. 34 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și a procedurii prevăzută de art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin sentința nr. 76 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, a respins acțiunea formulată de reclamantul C.I. astfel cum a fost precizată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență că decizia nr. 832 din 2 iulie 2010 a fost dată cu respectarea și în conformitate cu Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Actul administrativ atacat a avut la bază legislația în vigoare la acea dată, prin urmare a fost emisă în temeiul legii și anume a Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și a O.U.G. nr. 1/2010.
împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel, a declarat recurs reclamantul C.I. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie precum și motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 din același Cod.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, precum și în raport cu dispozițiile art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Se apreciază că motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant cu privire la competență nu sunt fondate, sentința instanței de fond nefiind dată cu încălcarea competenței materiale.
Acțiunea principală a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. 7225/101/2010, recurentul-reclamant solicitând la acel moment, în contradictoriul cu A.P.I.A. Mehedinți și A.P.I.A. aparat central, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 660 din 08 iunie 2010 emisă de intimata-pârâtă A.P.I.A. aparat central, prin care începând cu luna iunie 2010 s-a suspendat acordarea sporului pentru condiții vătămătoare pentru personalul A.P.I.A. aparat central și al Centrelor județene, precum și anularea deciziei nr. 114/3 din 24 februarie 2010 emisă de directorul coordonator al A.P.I.A. Mehedinți.
Prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2010 instanța a dispus disjungerea cauzei pe cele două capete de cerere, după cum urmează:
în Dosar obiectul a rămas primul capăt de cerere din acțiune, respectiv Decizia nr. 114/3 din 24 februarie 2010 emisă de directorul A.P.I.A. Mehedinți, iar pentru al doilea capăt de cerere se formează un nou dosar având ca obiect Decizia nr. 660 din 08 iunie 2010 emisă de A.P.I.A. Central.
Dosarul nou format a fost înregistrat la Tribunalul Mehedinți.
Cu privire la acest dosar, examinând excepția necompetentei materiale a acestei cauze, în raport de art. 3, pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 din Legea contenciosului administrativ, potrivit cărora cererile in materie de contencios privind actele emise de autoritățile centrale se judecă în primă instanța de Curțile de Apel, astfel încât această instanță și-a declinat competența in favoarea Curții de Apel Craiova în mod corect.
Pe fondul recursului se rețin următoarele.
în esență, prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond, în mod greșit a apreciat că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă prin Legea nr. 118/2010 nu contravine dreptului consacrat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței C.E.D.O., o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia:
"Art.1. - Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Totodată, este adevărat că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., atât cea invocată de recurent - cauza Gasus Dosier - und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie 1995, parag. 55 - , cât și în jurisprudența mai recentă reprezentată de hotărâri pronunțate în cauze împotriva României (spre exemplu, cauza Popescu și Toader împotriva României, hotărârea din 8 martie 2007, par.35, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 618 din 22 august 2008):
"[_] art. 1 din Protocolul nr. 1 conține 3 norme distincte: prima, exprimată în prima frază a primului alineat și care îmbracă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce o privește pe a treia, menționată în cel de-al doilea alin., recunoaște puterea statelor, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. Nu este vorba totuși de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; prin urmare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima dintre ele [a se vedea, în special, James și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, nr. 98, pp. 29-30, § 37, care reiterează în parte principiile enunțate de Curte în Cauza Sporrong și Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, nr. 52, p. 24, § 61; a se vedea și Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, § 134, CEDO 2004-V, și Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC) nr. 35.014/97, § 157, C.E.D.O. 2006-]".
într-adevăr, Legea nr. 118/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamantului de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.
în cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Totodată, ingerința ce decurge din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 118/2010 urmărește un scop legitim, constând în reducerea cheltuielilor bugetare, întrucât, în caz contrar, situația de criză financiară cu care se confruntă statul ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională.
Cu privire la raportul de proporționalitate, înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).
în același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că C.E.D.O. a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45).
Independent de aspectele arătate, înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că "salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. [_] C.E.D.O., spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza Maggio și alții împotriva Italiei, parag. 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu implică un drept la dobândirea proprietății".
Criticile din recurs referitoare la faptul că diminuarea drepturilor salariale, ca urmare a adoptării și aplicării Legii nr. 118/2010, reprezintă o încălcare a celor statuate cu privire la abolirea muncii forțate prin Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1997 ale Organizației Internaționale a Muncii, ratificate de România, sunt lipsite de suport, atâta timp cât măsura contestată nu se circumscrie noțiunii de "muncă forțată sau obligatorie", în sensul de "orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie" (art. 2 pct. 1 din Convenția nr. 29/1930).
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, a respins recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea n.554/2004 sau art. 3041C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 699/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 65/2012. Contencios → |
|---|
