ICCJ. Decizia nr. 840/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 840/2012
Dosar nr. 9529/2/2010
Şedinţa publică de la 17 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.I. a chemat în judecată Autoritatea Naţională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflaţia, până la data plăţii efective.
În esenţă, s-a susţinut că la data de 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie - a luat cunoştinţă că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituţiei pârâte, deşi salariul face parte din elementele actului de numire în funcţie, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
S-a mai arătat că, salariul este o componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat. Din raportul de serviciu incumbă obligaţii ambelor părţi, printre care obligaţia esenţială a angajatorului de a plăti salariul angajatului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin actul de numire în funcţie.
Totodată, dreptul la salariu este corolarul dreptului constituţional la muncă, diminuarea acestuia constituind o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. Măsura diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispoz. art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 şi 53 din Constituţie.
Acţiunea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, şi art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.
A fost depusă la dosar cerere completatoare a acţiunii prin care reclamantul a arătat că începând cu plata salariului aferent lunii iulie 2010 şi până în prezent, a primit toate salariile micşorate faţă de ceea ce i se cuvenea.
Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor a invocat în principal excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea excepţiei s-a arătat în esenţă că, diminuarea temporară cu 25% a salariilor brute ale angajaţilor săi (care au statut de funcţionari publici) s-a dispus prin Ordinul nr. 6669/2010, pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.
Ordinul menţionat este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar pentru contestarea lui trebuia urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, era necesară, de asemenea, urmarea unei proceduri prealabile sub forma contestaţiei, a cărei soluţionare este de competenţa ordonatorului de credite, şi aceasta să fie atacată ulterior la instanţa judecătorească competentă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1978 din 14 martie 2011 a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, soluţionând pricina pe fond a respins-o ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Este adevărat că potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, însă în speţă, nu se solicită anularea unui act administrativ, ci înlăturarea unei măsuri prin care s-a modificat un element al raportului de serviciu, pe care reclamanta o consideră nelegală, şi implicit restaurarea ordinii de drept existente anterior.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că atâta vreme cât actul administrativ nu a fost anulat şi nici atacat pe calea unei acţiuni directe şi nici pe calea excepţiei de nelegalitate, iar dispoziţiile legale în temeiul cărora a fost emis, nu au fost declarate neconstituţionale nu se poate susţine cu temei, că măsura reducerii drepturilor salariale este nelegală sau neconstituţională.
Totodată, instanţa a reţinut că, susţinerile reclamantului nu sunt întemeiate nici din perspectiva criticilor formulate cu referire la reglementările şi jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel potrivit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, salariul este socotit, în principiu, o valoare patrimonială, însă, diminuarea acestuia pe o perioadă determinată nu poate fi apreciată ca o atingere adusă dreptului de proprietate atâta vreme cât această măsură este temporară şi luată în interesul general al societăţii.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamantul S.I.
Recurentul a susţinut în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a fost privat de folosinţa bunurilor sale, întrucât măsura de reducere a salariilor cu 25% pentru munca prestată echivalează cu prestarea de muncă forţată, fapt interzis de Convenţia nr. 29/1930 şi Convenţia nr. 105/1957, ambele ratificate de România.
Caracterul de muncă forţată, susţine recurentul, este subliniat şi de durata în timp a acestei măsuri (6 luni în anul 2010 şi 12 luni în anul 2011) fapt care în nicio situaţie de criză financiară cu care se confruntă o ţară nu poate fi considerat caz de forţă majoră.
Recurentul susţine printr-o altă critică că măsura luată de instituţia publică angajatoare de a-i reduce cu 25% salariul cuvenit încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Recursul este nefondat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza şi în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituţionalitate.
În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate, stabilind ca fiind constituţionale dispoziţiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională, s-a reţinut faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluţie legislativă a fost determinată de apărarea securităţii naţionale. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de securitate naţională din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului".
S-a concluzionat de Curtea Constituţională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
În consecinţă, având în vedere considerentele Curţii Constituţionale, în mod corect prima instanţă a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii este legală în raport cu legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului vizând respectarea proprietăţii asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condiţiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reţine că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă şi definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanţiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exerciţiului respectivului drept, în acord cu dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existenţa unei ingerinţe din partea autorităţilor statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acestuia nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care măsura nu a afectat substanţa dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, şi s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară.
În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat şi faptul că în privinţa adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul naţional dispune de o mare latitudine pentru a se pronunţa atât cu privire la existenţa unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât şi cu privire la alegerea modalităţilor concrete de aplicare a acestei reglementări.
În acest context Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condiţiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigenţa de interes general a restabilirii echilibrului bugetar şi imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariaţi vizaţi.
Cauza Mureşanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croaţiei, Hotărârea din 20 mai 2010, parag. 58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de faţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăşi substanţei dreptului şi a analizat respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 şi 41).
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică şi nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.I. împotriva Sentinţei civile nr. 1978 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 838/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 843/2012. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
