ICCJ. Decizia nr. 865/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 865/2012
Dosar nr. 3921/2/2010
Şedinţa publică de la 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 919 din 08 februarie 2011 pronunţată în dosarul nr. 3921/2/2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta CN A.P.M. SA ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin cererea formulată la data de 03 mai 2010 reclamanta CN A.P.M. SA Constanta, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.C., a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010, precum şi a Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta i-a impus suma de 311.178,00 lei reprezentând obligaţii de plată accesorii, respectiv dobânzi, penalităţi de întârziere şi majorări de întârziere, pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006 aferente contribuţiei pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004, stabilite prin Decizia preşedintelui ANRC nr. 1292/EI din 17 noiembrie 2004.
În opinia reclamantei, a operat prescripţia dreptului pârâtei de a calcula accesoriile menţionate, întrucât Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009 i-a fost comunicată la data de 04 februarie 2010, după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 91 C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, reclamanta a arătat că, soluţionând contestaţia formulată împotriva primei decizii, pârâta a făcut confuzie între termenul de scadenţă şi cel de prescripţie, întrucât prescripţia începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar nu în funcţie de momentul modificării prevederilor legale privind creanţele accesorii.
Prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pârâta a calculat în sarcina reclamantei accesorii pentru plata cu întârziere a contribuţiei pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004, stabilite prin Decizia preşedintelui ANRC nr. 1.292/EI din 17 noiembrie 2004.
Reclamanta a contestat decizia, în baza art. 205 C. proc. fisc., iar prin Decizia preşedintelui ANCOM nr. 218 din 25 martie 2010, a fost admisă în parte contestaţia, în sensul desfiinţării parţiale a Deciziei preşedintelui ANCOM nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, cu consecinţa emiterii unui nou act administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 216 alin. (3) C. proc. fisc. Ca urmare, a fost emisă Decizia preşedintelui ANCOM nr. TC/1990 din 25 martie 2010 prin care a fost redus cuantumul creanţei fiscale accesorii, de la suma de 311.178 lei la suma de 309.530 lei, reţinându-se că la stabilirea debitului nu s-a ţinut seama de o compensare efectuată ca urmare a unei cereri formulate de reclamantă la data de 22 februarie 2005. Totodată, pârâta a respins celelalte critici ale reclamantei, referitoare la prescripţia dreptului de a solicita accesoriile.
În cererea de chemare în judecată, reclamanta a reluat criticile privind împlinirea termenului de prescripţie. În esenţă, reclamanta a arătat că accesoriile aferente debitului principal nu au fost solicitate în termenul de prescripţie de 5 ani, care s-a împlinit la data de 01 ianuarie 2010, deoarece Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009 i-a fost comunicată la data de 04 februarie 2010, iar în conformitate cu prevederile art. 45 C. proc. fisc. actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului.
Raţionamentul reclamantei este greşit, deoarece se întemeiază pe confuzia dintre legalitatea actului administrativ-fiscal şi opozabilitatea acestuia.
Concret, art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, iar la art. 88 lit. c) din acelaşi cod este prevăzută decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii ca fiind unul din actele administrativ-fiscale prin care se stabilesc obligaţiile de plată ale contribuabilului.
Din coroborarea textelor menţionate mai sus reiese că termenul de prescripţie se referă la emiterea actului administrativ-fiscal, fiind un element care afectează legalitatea acestuia. Întrucât este un element de legalitate, trebuie apreciat în raport cu data emiterii actului, iar cu un moment ulterior. Prin urmare, în speţă trebuie stabilit dacă termenul de prescripţie era împlinit la data emiterii Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a se stabili dacă actul a fost emis în condiţii de legalitate.
Din actele dosarului reiese că accesoriile au fost calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006. Aşa fiind, termenul de prescripţie pentru stabilirea acestora (şi implicit pentru emiterea actului administrativ-fiscal) a început să curgă de la data de 01 ianuarie 2005, urmând a se împlini la data de 01 ianuarie 2010, aşa cum chiar reclamanta susţine.
Decizia prin care s-au stabilit accesoriile a fost emisă la data de 30 decembrie 2009, deci înlăuntrul termenului de prescripţie, cu respectarea art. 91 C. proc. fisc., motiv pentru care nu se poate reţine cauza de nelegalitate invocată de reclamantă.
Susţinerile reclamantei, referitoare la data comunicării actului, sunt lipsite de relevanţă din cel puţin două motive.
În primul rând, comunicarea actului administrativ-fiscal este un element ulterior emiterii lui şi prin urmare nu-i poate influenţa legalitatea.
În al doilea rând, comunicarea actului administrativ-fiscal este momentul de la care acesta devine executoriu, însă această trăsătură a actului nu are nicio legătură cu condiţiile cerute de lege pentru valabilitate. Chiar şi un act administrativ-fiscal încheiat cu încălcarea legii devine executoriu de la data comunicării către contribuabil, dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc. fiind clare în acest sens.
Având în vedere considerentele expuse, instanţa de fond a constatat că susţinerile reclamantei sunt nefondate, motiv pentru care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs reclamanta CN A.P.M. SA arătând, în esenţă, următoarele:
Recursul, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se impune a fi admis, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate, în sensul anulării Deciziei nr. TC/1990 din 25 martie 2010 şi a Deciziei nr. TC/55310 din 30 decembrie 2009 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente obligaţiei de plată a contribuţiei pentru compensarea costului net al furnizării serviciului universal pentru anul 2004 şi exonerării de la plata sumei de 309.530 lei către ANCOM.
Reclamanta a primit prin poştă, la data de 08 februarie 2010, Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, emisă în baza prevederilor art. 88 lit. c), art. 119 şi art. 120 din O.G. nr. 92/2003, prin care s-a calculat în sarcina acesteia suma de 311.178 lei, reprezentând obligaţii de plată accesorii pentru perioada 23 decembrie 2004 - 03 aprilie 2006 la contribuţia pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru 2004, stabilită prin Decizia nr. 1292/EI din 17 noiembrie 2004 emisă de Preşedintele ANRC.
A fost formulată contestaţia împotriva Deciziei nr. 5.530 din 30 decembrie 2009, care a fost admisă prin Decizia nr. TC/1990 din 25 martie 2010, cu consecinţa emiterii unui nou act administrativ, conform art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., prin care a fost redus cuantumul creanţei fiscale la suma de 309.530 lei.
Decizia nr. 1.292/EI din 30 octombrie 2004 a stabilit în sarcina CN A.P.M. SA obligaţia de plată a contribuţiei pentru anul 2004, în cuantum de 846.165 lei, obligaţia scadentă la 12 decembrie 2004. În 29 august 2005 ANCOM a procedat din oficiu la compensare, în urma acestei operaţiuni debitul fiind redus la 834.606, sumă achitată de CN A.P.M. SA la data de 03 aprilie 2006. Aşadar, începând cu 23 decembrie 2004 s-a născut dreptul ANCOM de a stabili în sarcina CN A.P.M. SA dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere, calculate până la data stingerii integrale a obligaţiei principale, respectiv 03 aprilie 2006.
În conformitate cu prevederile art. 91 C. proc. fisc., termenul de prescripţie a dreptul ANCOM de a stabilit în sarcina CN A.P.M. SA obligaţii fiscale este de 5 ani şi se împlinea la 01 ianuarie 2010, prin raportare la data scadenţei obligaţiei fiscale principale (01 ianuarie 2005). Conform art. 45 din acelaşi act normativ actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului. Dacă într-o perioadă de timp determinată şi expres prevăzută de lege, organul fiscal nu face niciun demers în vederea recuperării creanţei sale, acesta pierde posibilitatea de a-şi recupera creanţa, astfel că instanţa a reţinut greşit că ANCOM a întreprins acest demers prin emiterea deciziei, fără însă a o comunica debitorului într-una din modalităţile prevăzute de art. 44 alin. (2) C. proc. fisc., în termenul de prescripţie.
Timp de 5 ani reclamantei nu i-a fost adusă la cunoştinţă existenţa acestor sume accesorii, pe care ANCOM nu le-a calculat atâta timp, astfel că se impune a se constata împlinirea termenului de prescripţie şi a fi anulate deciziile atacate, TC/5530 din 30 decembrie 2009 şi nr. TC/1990 din 25 martie 2010.
În raport de cele de mai sus, organul fiscal era în drept de a solicita plata sumelor, urmare a comunicării deciziei în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, până cel târziu la 01 ianuarie 2010, or, conform dovezii de comunicare a respectivei decizii, aceasta a fost remisă reclamantei la data de 08 februarie 2010.
Instanţa de judecată a reţinut greşit că în speţă trebuie stabilit dacă termenul de prescripţie era împlinit la data emiterii Deciziei nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, pentru a se stabilit dacă actul a fost emis în condiţii de legalitate. De asemenea, instanţa de fond s-a contrazis în motivare, precizând că, comunicarea actului administrativ fiscal este momentul de la care acesta devine executoriu.
Prin raportare la dispoziţiile legale incidente - art. 23, art. 91, art. 92, art. 93 şi art. 145 C. proc. fisc., art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, art. 101 C. proc. fisc. - dar şi la jurisprudenţa unitară în această materie, momentul întreruperii prescripţiei unei creanţe fiscale, nu este, cum a reţinut prima instanţă, data emiterii deciziei, ci momentul primului act de executare - Somaţia nr. 229 din 17 iunie 2010, actul de natură a întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, conform art. 133 lit. c) C. proc. fisc.
Este irelevant că numărul de înregistrare al Deciziei din 30 decembrie 2009, fapt ce nu întrerupe termenul de prescripţie atâta timp cât dovada comunicării (data expedierii prin poştă) este 08 februarie 2010, iar primul act de executare a avut loc abia la 17 iunie 2010 (Somaţia nr. 229), comportamentul ANCOM demonstrând că pârâta nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 91 şi următoarele C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte suma de 309.530 lei, stabilită ulterior, după admiterea în parte a contestaţiei, este de reţinut că reclamanta se află în imposibilitatea de a determina în mod cert câtimea datoriei, atâta timp cât nu este prezentat clar un mod de calcul al sumelor accesorii, accesibil oricărui contribuabil pentru a se putea vorbi de o sumă cu caracter cert în sensul art. 379 alin. (1) C. proc. civ.
Examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, precum şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru cele ce vor fi expuse în continuare:
Fără îndoială că emiţând Decizia nr. TC/5530 la data de 30 decembrie 2009, pârâta ANCOM s-a încadrat în termenul de prescripţie de 5 ani, în conformitate cu prevederile art. 91 C. proc. fisc., atunci când a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii unor sume reprezentând accesorii la contribuţia pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru 2004, calculate pentru perioada 23 decembrie 2004 - 3 aprilie 2006.
Faptul comunicării deciziei amintite, la data de 8 februarie 2010, contrar susţinerilor recurentei, este lipsit de relevanţă juridică sub aspectul valabilităţii acesteia. Art. 45 C. proc. fisc. precizează că actul administrativ fiscal produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului. Textul legal precitat nu poate fi interpretat decât în sensul că de la momentul remiterii actului destinatarului său, acesta începe să îşi producă efectele în vederea cărora a fost emis, cu alte cuvinte că de la acea dată actul intră în vigoare. Comunicarea unui act administrativ nu reprezintă o condiţie de valabilitate a acestuia, ci este o formalitate ulterioară emiterii lui, în raport de care în discuţie este pusă obligativitatea actului pentru destinatar şi, în egală măsură, naşterea dreptului de a-l contesta. Altfel spus, în speţă, comunicarea deciziei contestate, la o dată ulterioară în raport de 1 ianuarie 2010, nu invalidează din punct de vedere juridic respectiva decizie, după cum consideră recurenta, esenţial fiind, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că decizia a fost emisă înlăuntrul termenului de prescripţie.
Art. 91 alin. (1) C. proc. fisc. reglementează dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în termen de 5 ani, ceea ce înseamnă că în termenul respectiv trebuie emis titlul de creanţă fiscală prin care se determină în concret care sunt obligaţiile pe care trebuie să le execute contribuabilul, iar nu să fie comunicat titlul în acel termen sau să fie declanşată executarea respectivului titlu, după cum se susţine în recurs invocându-se prevederea legală mai sus citată, dar şi art. 23, art. 92, art. 93, art. 145 din acelaşi act normativ, precum şi dispoziţii din Decretul nr. 167/1958.
Pe de altă parte, nu se confundă data naşterii creanţei principale cu data naşterii creanţelor accesorii, în discuţie fiind creanţe accesorii, astfel că în condiţiile în care acestea din urmă nu s-au născut în 2004 adică în acelaşi timp cu creanţa principală, ci se calculează zi de zi pe parcursul perioadei de timp scurse de la data scadenţei debitului principal până la data achitării acestuia, în cazul acestora termenul de prescripţie se împlinea ulterior datei de 1 ianuarie 2010.
În fine, nici critica privitoare la modul de stabilire a cuantumului datoriei de 309.530 lei nu poate fi primită. Organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei în procedură administrativă a constatat că data stingerii obligaţiei referitoare la suma de 11.559 lei, prin compensare, era 24 februarie 2005, iar nu 29 august 2005, astfel cum greşit s-a stabilit iniţial prin Decizia nr. TC/5530 din 30 decembrie 2009, motiv pentru care a fost corectată eroarea. În rest, suma totală de plată a fost calculată, după cum rezultă din conţinutul deciziei contestate, prin indicarea pentru fiecare din accesorii-dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere a numărului de zile de întârziere şi a cotei procentuale astfel încât nu se poate susţine că nu ar fi vorba de un mod de calcul care să poată fi verificat prin calcule matematice accesibile reclamantei în calitatea sa de contribuabil. De altfel, critica apare ca fiind pur formală în condiţiile în care reclamanta nu a opus pârâtei propriul său mod de calcul al creanţelor accesorii, acesteia fiindu-i cunoscute atât datele la care creanţele erau scadente, cât şi datele la care a efectuat plăţile, precum şi în consecinţă, la ce sume se aplică penalităţile.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanţa împotriva hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta CN A.P.M. S.A. Constanţa împotriva Sentinţei nr. 919 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 847/2012. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 875/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
