ICCJ. Decizia nr. 875/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 875/2012
Dosar nr. 10450/2/2010
Şedinţa publică de la 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia din urmă la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 44075/CC, sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, sector 6, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 9483 din 07 februarie 2008 s-au soluţionat Notificările nr. 17 din 11 ianuarie 2001 şi nr. 44 din 17 ianuarie 2002 şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 351 mp şi construcţie în suprafaţă de 172 mp, imobil ce nu poate fi restituit în natură şi care i se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamantul învederează că de la data emiterii Dispoziţiei, respectiv, 07 februarie 2008 şi până în prezent, a efectuat demersuri, personal şi prin reprezentant SC R.G.I. SA, în vederea transmiterii dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură, însă fără niciun rezultat, deşi de atunci au trecut 2 ani şi 8 luni.
În drept, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 247/2005, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1073 - 1075 C. civ.
Prin întâmpinarea formulată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea petitului 1 din cererea introductivă ca rămas fără obiect, motivat de faptul că în cauza supusă judecăţii, dosarul de despăgubire a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, în urma aprobării pe caz special, în şedinţa din 29 septembrie 2009.
În ceea ce priveşte etapa evaluării, pârâta a arătat că prin adresa nr. 44075/CC din 15 februarie 2011, s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti şi a solicitat completarea dosarului de despăgubire cu situaţia despăgubirilor încasate în temeiul Decretului de expropriere nr. 79/1983, respectiv cuantumul acestora şi data încasării.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa nr. 2.761 pronunţată în data de 6 aprilie 2011, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul N.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în sensul că a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat sub nr. 44075/CC. Şi a obligat pârâta să desemneze un evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în dosarul nr. 44075/CC, aferent Dispoziţiei de restituire nr. 9.483 din 07 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON.
Pentru a hotărî astfel instanţa fondului, a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 9.483 din 07 februarie 2008, Primăria Municipiului Bucureşti a respins cererea privind restituirea în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sectorul 6, formulată de reclamantul N.I. şi a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul menţionat.
Dispoziţia de restituire împreună cu dosarul aferent au fost înaintate de către Primăria Municipiului Bucureşti la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 44075/CC.
Arată instanţa că potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
În consecinţă, prin cenzurarea legalităţii dispoziţiei autorităţii administraţiei publice locale, sub aspectul îndreptăţirii persoanei notificate de a primi despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi-a depăşit limitele de competenţă stabilite de legiuitor.
Predarea deciziei/dispoziţiei emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării însoţită de documentaţia aferentă nu creează dreptul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a face o nouă verificare a îndeplinirii condiţiilor legii cu privire la calitatea de proprietar a solicitantului.
A mai apreciat instanţa că Legea nr. 247/2005 reglementează în competenţa Comisiei Centrale de despăgubire numai atribuţia de a analiza şi stabili cuantumul final a despăgubirilor nu şi pe aceea de a soluţiona notificările.
În fine instanţa a constat că pârâta a stat în pasivitate în ceea ce priveşte parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamantul este îndreptăţit, urmare a Dispoziţiei nr. 9.483 din 07 februarie 2008, solicitând informaţii abia la 15 februarie 2011, la un interval destul de lung în raport de data aprobării cererii, şi totodată, după data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv, 29 octombrie 2010.
Pe de altă parte, din documentaţia aferentă dosarului de despăgubire rezultă că informaţiile solicitate se regăseau în conţinutul acestui dosar.
Aşadar, prin netrimiterea dosarului la evaluator şi neparcurgerea etapei evaluării într-un interval destul de mare este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
3. Motivele de recurs înfăţişate de recurenta-reclamantă
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă în termen legal a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, arătând că în opinia sa, soluţia instanţei de fond în sensul obligării acestei autorităţi la desemnarea evaluatorului pentru întocmirea raportului de evaluare este neîntemeiată, în sensul că în mod greşit s-a reţinut că în speţă s-a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil ceea ce atrage necesitatea soluţionării cererii reclamantului într-un termen rezonabil.
A mai arătat recurenta că etapa transmiterii şi înregistrării dosarului a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul reclamantului, înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 44075/CC.
S-a mai învederat că, ulterior aprobării dosarului şi desemnării unui evaluator în şedinţa din 29 septembrie 2009, la data de 15 februarie 2011, Direcţia de contencios administrativ s-a adresat Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC Orizont SA solicitând completarea dosarului de despăgubire cu situaţia sumelor încasate de reclamant în temeiul Decretului de expropriere nr. 79/1983, datele fiind comunicate la data de 3 martie 2011.
În fine, recurenta a mai indicat că urmare acestei clarificări primite va trimite dosarul în vederea întocmirii raportului de evaluare, susţinând totodată că se impunea ca instanţa de fond să reducă cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant, reprezentând onorariul de avocat, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acesta fiind nepotrivit de mare faţă de munca depusă de apărător în cauză.
4. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar
Recursul nu este fondat.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu este incident în cauză niciun motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ. de natură a atrage fie casarea, fie modificarea sentinţei atacate.
De altfel, cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu sunt aduse decât foarte sumare critici la adresa soluţiei primei instanţe, fiind reluate apărările înfăţişate şi cu ocazia soluţionării fondului, privind complexitatea şi etapele procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa culpei autorităţii pârâte în derularea acesteia.
Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile şi nici susţinerile recurentei vizând aşa-zisă lipsă a "refuzului de soluţionare" a dosarului câtă vreme, după cum bine a sesizat şi judecătorul fondului, pasivitatea în care s-a aflat autoritatea pârâtă între momentul desemnării iniţiale a evaluatorului, în Şedinţa din 29 septembrie 2009 şi cel al solicitării de informaţii suplimentare la data de 15 februarie 2011, nu a putut fi cu nimic justificată şi nici înlăturată.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, din documentaţia aferentă dosarului de despăgubire, înregistrat sub nr. 44075/CC a rezultat că informaţiile solicitate la data de 15 februarie 2011, la peste doi ani de la înregistrarea dosarului pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (1 octombrie 2009), se aflau deja în conţinutul respectivului dosar.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că refuzul autorităţii recurente de a trimite dosarul reclamantului la evaluator este nejustificat, în sensul definit în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, raportat totodată şi la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, texte legale a căror incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 § 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Nefondate sunt şi criticile vizând acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul solicitat, întrucât prima instanţă, cu deplin a reţinut potrivit art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală a pârâtei, iar pe de altă parte suma solicitată cu titlu de onorariu de avocat nu apare ca fiind disproporţionat de mare, în raport cu complexitatea cauzei, pentru a se fi impus aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Faţă de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge aşadar ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva Sentinţei nr. 2.761 din 6 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 865/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 887/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
