ICCJ. Decizia nr. 993/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 993/2012
Dosar nr. 11888/2/2009
Şedinţa publică de la 24 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Cadrul procesual. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 6066/2/2007, reclamanta SC A.Ţ.A. SA a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii M.A.D.R.- A.P.I.A., A.P.I.A. – Sucursala Tulcea, A.P.I.A. – sucursala Constanţa, anularea în tot a actelor administrative unilaterale, respectiv adresa din 23 aprilie 2007 a M.A.P.D.R.-A.P.I.A. şi adresa din 03 mai 2007 emisă de A.P.I.A. Tulcea; obligarea pârâţilor la repararea pagubei pricinuită reclamantei de către pârâte prin obligarea acestora la plata sumei de 257.244,88 RON, reprezentând 50% din contravaloarea primelor de asigurare la care reclamanta era îndreptăţită, conform H.G. nr. 74/2003, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 807/2005, dar a cărei plată i-a fost refuzată prin cele două acte administrative.
Pârâta A.P.I.A. a formulat întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii. A fost invocată, de asemenea, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două sucursale, întrucât la data formulării cererii de chemare în judecată acestea nu aveau personalitate juridică.
Prin încheierea motivată din 19 martie 2008 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.I.A. – sucursala Constanţa şi a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.I.A. – sucursala Tulcea.
Prin sentinţa civilă nr. 1549 pronunţată la data de 21 mai 2008 în Dosarul nr. 6066/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca inadmisibilă, în esenţă reţinându-se că actele atacate de reclamantă, respectiv adresa din 23 aprilie 2007 şi adresa din 3 mai 2007, reprezintă acte subsecvente prin care s-a menţinut Decizia A.P.I.A. de refuz de plată, astfel încât nu pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, în lipsa contestării actului principal.
Prin decizia nr. 3280 pronunţată de Î.C.C.J. la data de 12 iunie 2009 în Dosarul nr. 6066/2/2007, a fost casată sentinţa şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinându-se în esenţă că, reclamanta a formulat o cerere de plată a subvenţiei, adresată pârâtelor A.P.I.A. – sucursala Constanţa şi A.P.I.A. – sucursala Tulcea, la data de 12 aprilie 2007, iar această plată a fost refuzată prin adresele din 23 aprilie 2007 şi din 3 mai 2007. Împotriva acestui refuz reclamanta a formulat plângerea prealabilă la M.A.D.R. –A.P.I.A., plângere respinsă prin adresa din 14 iunie 2007, după care reclamanta s-a adresat instanţei, astfel încât actele administrative vătămătoare principale sunt adresele din 23 aprilie 2007 şi din 3 mai 2007.
Cauza a fost înregistrată spre rejudecare la data de 09 octombrie 2009, sub nr. 11888/2/2009.
În rejudecare, reclamanta a formulat o cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtelor şi la plata dobânzii legale aferentă sumei de 257.244, 88 RON, calculată de la data introducerii cererii şi până la efectuarea plăţii, de care instanţa a luat act prin încheierea din data de 03 martie 2010, cerere la care reclamanta a renunţat ulterior în şedinţa publică din data de 29 noiembrie 2010.
2.Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 5214 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor A.P.I.A.-sucursala Tulcea şi A.P.I.A. - sucursala Constanţa.
Instanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.Ţ.A. SA în contradictoriu cu pârâţii M.A.D.R.-A.P.I.A., A.P.I.A. – Sucursala Tulcea şi A.P.I.A. – sucursala Constanţa, astfel cum a fost completată şi apoi restrânsă.
A fost anulată adresa din 23 aprilie 2007 emisă de A.P.I.A.- sucursala Constanţa şi adresa din 03 mai 2007 emisă de A.P.I.A.-sucursala Tulcea şi au fost obligate pârâtele la repararea pagubei pricinuită reclamantei, prin plata sumei de 257.244,88 RON cu titlu de despăgubiri (223.227,88 RON solicitată A.P.I.A.-sucursala Constanţa şi 34.017 RON solicitată A.P.I.A.-sucursala Tulcea).
Instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere referitor la dobândă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta SC A.Ţ.A. SA, societate de asigurare, s-a adresat pârâtelor A.P.I.A. – sucursala Tulcea şi A.P.I.A. – sucursala Constanţa la data de 12 aprilie 2007 cu cereri având ca obiect acordarea subvenţiei în cuantum de 50% din valoarea primelor de asigurare, cereri întemeiate pe prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 6-8 din H.G. nr. 74/2003, în cuprinsul cărora a arătat că, pentru poliţele indicate, producătorii agricoli asiguraţi şi-au îndeplinit obligaţia de a încheia contractele de asigurare până la data de 31 mai 2006.
Astfel, reclamanta a solicitat pârâtei A.P.I.A. – sucursala Constanţa efectuarea demersurilor legale pentru virarea sumei de 223.227,88 RON, reprezentând 50% din prima de asigurare aferentă poliţelor de asigurare indicate.
De asemenea, reclamanta a solicitat pârâtei A.P.I.A. – sucursala Tulcea efectuarea demersurilor legale pentru virarea sumei de 34.017 RON, reprezentând 50% din prima de asigurare aferentă poliţei din 20 aprilie 2006, asigurată fiind SC V.D. SRL.
Prin adresa din 23 aprilie 2007 emisă de către pârâta A.P.I.A. – sucursala Constanţa şi adresa din 3 mai 2007 emisă de A.P.I.A. – sucursala Tulcea i s-a comunicat reclamantei că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003, pentru a beneficia de subvenţia solicitată era necesară achitarea a 50% din valoarea primelor de asigurare la încheierea contractelor de asigurare, această condiţie reprezentând o excepţie instituită printr-o normă specială ce derogă de la regula stabilită prin Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căreia asiguratul este obligat să plătească asigurătorului prima de asigurare la termenele convenite prin contract.
Curtea a reţinut că temeiul juridic al acţiunii reclamantei este reprezentat, astfel cum s-a reţinut şi în decizia de casare, de refuzul pretins nejustificat de soluţionare a cererilor de subvenţie formulate de reclamantă, manifestat prin cele două adrese de răspuns din 23 aprilie 2007 şi din 3 mai 2007, de către cele două pârâte, A.P.I.A. – sucursala Constanţa şi A.P.I.A. – sucursala Tulcea.
Pentru aceste considerente, instanţa de primă jurisdicţie a constatat ca fiind neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte sucursale, în condiţiile în care acestea aveau atribuţii de soluţionare a cererilor formulate de reclamantă şi au răspuns cererilor formulate cu un refuz, exprimându-şi poziţia faţă de pretenţiile reclamantei, astfel încât au capacitate de drept administrativ, fiind abilitate să stea în judecată în calitate de pârâte, în calitate de emitente ale refuzului nejustificat comunicat reclamantei.
În ceea ce priveşte refuzul celor două pârâte, Curtea reţine că, motivul invocat de către acestea prin adresele de răspuns, preluat şi de către pârâta A.P.I.A. în soluţionarea plângerii prealabile, se bazează pe un raţionament greşit şi o aplicare deficitară a dispoziţiilor normative incidente, întrucât porneşte de la premisa că, printr-un act administrativ cu caracter normativ al cărui scop este punerea în aplicare şi de a realiza executarea dispoziţiilor legale, se pot institui excepţii de la principiile stabilite în acte normative de rang superior.
Astfel, contrar prevederilor Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, care instituie, ca principiu, în art. 5 alin. (2) faptul că „Producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care asigură culturile agricole, animalele, păsările, familiile de albine şi peştii la societăţile de asigurare agreate de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor beneficiază de o susţinere a primelor de asigurare”, precum şi prevederilor cuprinse în art. 6 alin. (1) din Normele metodologice de punere în aplicare aprobate prin Ordinul M.A.A.P. nr. 419/2002, potrivit cărora „Producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, pot beneficia de despăgubiri pentru calamităţile naturale produse de fenomenele naturale şi bolile prevăzute la art. 2 din Legea nr. 381/2002 numai pentru culturile agricole, animalele, păsările, familiile de albine şi peştii care au fost asiguraţi de către societăţile de asigurare şi asigurare-reasigurare pentru fenomene naturale şi boli, altele decât cele nominalizate la art. 2 din Legea nr. 381/2002, cu respectarea prevederilor art. 19 din aceeaşi lege. Termenul maxim de încheiere a contractelor de asigurare a culturilor agricole este data de 15 decembrie pentru culturile însămânţate în toamnă şi data de 31 mai pentru culturile însămânţate în primăvară şi pentru plantaţii.”, pârâtele au apreciat că dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003 sunt de natură a condiţiona acordarea subvenţiei de dovedirea de către asigurător a plăţii a 50% din prima de asigurare, la data încheierii contractului, de asiguraţi.
Instanţa a apreciat că o astfel de interpretare, dincolo de aspectele de nelegalitate prin adăugarea la lege, contravine însuşi spiritului Legii nr. 381/2002, care impune, ca o condiţie necesară şi suficientă, încheierea unui contract de asigurare de către asiguraţi şi nicidecum nu a înţeles să intervină în modalitatea de executare a contractului de asigurare, care vizează exclusiv asigurătorul şi persoanele asigurate, în calitate de părţi contractante.
Astfel, Curtea a concluzionat că pârâtele şi-au exercitat dreptul de apreciere asupra îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea subvenţiilor de către reclamantă, cu încălcarea dreptului acesteia de a beneficia de plata sumei de 257.244, 88 RON, reprezentând 50% din contravaloarea primelor de asigurare la care reclamanta era îndreptăţită, potrivit Legii nr. 381/2002, luând act, totodată, de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere referitor la dobândă.
3. Recursurile declarate de pârâte
Împotriva sentinţei Curţii de Apel au formulat recurs în termen legal toate cele trei pârâte, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ.
Deşi recursurile au fost concepute prin memorii distincte, ele conţin, în esenţă, aceleaşi critici la adresa hotărârii primei instanţe, după cum urmează:
3.1. Nelegala soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale pasive a celor două sucursale APIA şi greşita fixare a cadrului procesual.
Recurentele A.P.I.A. - Centrul Judeţean Constanţa şi A.P.I.A. - Centrul Judeţean Tulcea susţine că la data formulării acţiunii erau simple sucursale, fără personalitate juridică, pe care au dobândit-o abia de la data de 19 septembrie 2007, odată cu modificarea Legii nr. 1/2004, când sucursalele s-au transformat în centre judeţene.
În plus, recurenta A.P.I.A. – Centrul Judeţean Constanţa a mai susţinut şi lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de adresa din 23 aprilie 2007, emisă de A.P.I.A. cu sediul în Bucureşti.
3.2. Eludarea dispoziţiilor legale referitoare la termenul de formulare a plângerii prealabile.
Potrivit recurentelor, procedura prealabilă a fost îndeplinită cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care reclamanta luase cunoştinţă de refuzul sucursalelor de a-i viza cererea de sprijin financiar încă de la data de 17 octombrie 2006 (Constanţa) şi 22 februarie 2007 (Tulcea).
De asemenea, la acelaşi punct recurentele mai afirmă că reclamanta nu a atacat actele administrative principale, pentru că depăşise termenul legal de contestare, ci alte adrese-răspuns care nu sunt decât „reveniri” la adrese anterioare.
3.3. Instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003.
Toate cele trei recurente au susţinut că instanţa nu a ţinut seama de faptul că prevederile H.G. nr. 74/2003 sunt norme speciale de drept civil, care derogă de la regulile generale instituite prin Legea nr. 136/1995, aplicându-se cu prioritate. În acest cadru, recurentele au arătat că refuzul de a soluţiona cererea reclamantei este legal, ele neputând să acorde subvenţia dacă plata primei de asigurare a fost efectuată ulterior încheierii poliţei de asigurare. De asemenea, au mai susţinut că prevederile hotărârii de guvern menţionate nu pot fi înlăturate decât ca efect al admiterii unei excepţii de nelegalitate, ceea ce nu este cazul în speţă.
4. Apărările formulate de intimata SC A.Ţ.A. SA
Intimata SC A.Ţ.A. SA nu a formulat întâmpinare dar prin concluziile scrise înregistrate la data de 20 februarie 2012, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, însuşindu-şi considerentele sentinţei atacate.
În plus, intimata a punctat că plata primei de asigurare la data încheierii contractului de asigurare este posibilă, din punct de vedere tehnic, numai în situaţia în care plata se face în numerar, ceea ce în prezent, mai ales în cazul primelor mari, reprezintă o situaţie de excepţie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru argumentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă SC A.Ţ.A. SA a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect acordarea subvenţiei în cuantum de 50% din valoarea primelor de asigurare, corelativ constatării refuzului nejustificat al recurentelor-pârâte de a efectua demersurile legale pentru virarea sumei de 223.227,88 RON (sucursala Constanţa) respectiv 34.017 RON (sucursala Tulcea) aferente contractelor de asigurare încheiate până la data de 31 mai 2006 (enumerate în acţiune) cu producătorii agricoli.
Prima instanţă a soluţionat corect atât excepţiile invocate de pârâte, cât şi fondul cauzei, concluzia adoptată, a existenţei unui refuz nejustificat de rezolvare a cererilor formulate, fiind împărtăşită şi de instanţa de recurs.
Răspunzând punctual criticilor pe care recurentele le-au adus sentinţei pronunţate de Curtea de apel, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la cadrul procesual
Chiar dacă la data emiterii adreselor prin care şi-au exprimat refuzul de a deconta sumele reprezentând subvenţionarea primelor de asigurare către societatea de asigurare intimată, recurentele A.P.I.A.- Centrul Judeţean Constanţa şi A.P.I.A.- Centrul Judeţean Tulcea nu aveau personalitate juridică, ele aveau capacitate de drept administrativ în virtutea prerogativelor ce le fuseseră conferite prin art. 5 din H.G. nr. 74/2003, modificat prin H.G. nr. 807/2005 şi, prin urmare, puteau sta în judecată în calitate de pârâte, având capacitate procesuală pasivă.
Cât priveşte calitatea procesuală a A.P.I.A. – Centrul Judeţean Constanţa, contestată de această parte prin prisma emitentului adresei din 23 aprilie 2007, care este recurenta A.P.I.A., nici această excepţie nu poate fi primită, pentru că, aşa cum s-a arătat în analiza excepţiei precedente, refuzul soluţionării cererii intimatei-reclamante s-a exprimat şi de către A.P.I.A.- Centrul Judeţean Constanţa (la data respectivă, sucursală).
Prin adresa nr. 648 din 4 mai 2007, această din urmă recurentă a înaintat intimatei adresa în discuţie, din 23 aprilie 2007, emisă de A.P.I.A., indicând, totodată, că se situează pe aceeaşi poziţie „în condiţiile în care plata a fost efectuată ulterior datei încheierii poliţei de asigurare şi în tranşe, aşa cum a fost solicitat prin adresa noastră din 12 aprilie 2007”.
Este real că în dispozitivul sentinţei atacate s-a menţionat că emitentul adresei din 23 aprilie 2007 este „A.P.I.A.- sucursala Constanţa” dar aceasta este o simplă eroare materială ce se poate îndrepta în condiţiile art. 281 C. proc. civ., fără consecinţe în planul soluţiei adoptate de instanţa de recurs, în contextul în care toate cele trei autoare ale refuzului au fost parte în proces.
Pe de altă parte, Înalta Curte mai remarcă şi caracterul pur formal al criticilor circumscrise acestui motiv de recurs, în condiţiile în care în cauza de faţă se invocă un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept legitim, act administrativ asimilat potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ipoteză în care nu se mai pune problema anulării unor acte administrative (tipice), ci, corelativ constatării refuzului, autoritatea publică este obligată direct să rezolve cererea respectivă, în modalitatea specifică speţei.
1.2. Referitor la procedura prealabilă
La acest punct, recurentele repun în discuţie aspecte care au fost irevocabil tranşate în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 3280 din 12 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin această decizie, instanţa de recurs a casat cu trimitere spre rejudecare hotărârea primei instanţe, reţinând cu titlu de problemă de drept dezlegată, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. că „reclamanta-recurentă a respectat condiţiile de fond şi de formă ale acţiunii în contencios administrativ, prevăzute de art. 1, art. 2 alin. (1) lit. i), art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obiectul cererii sale constituindu-l refuzul autorităţilor administrative pârâte de rezolvare a unei cereri privitoare la un drept prevăzut de lege”. De asemenea, din considerentele aceleiaşi decizii rezultă că trimiterea spre rejudecare se face „în vederea soluţionării fondului acţiunii”.
Drept urmare, reiterarea unor presupuse neregularităţi procedurale legate de învestirea instanţei de judecată în această etapă a litigiului este vădit nefondată.
1.3. Referitor la fondul pricinii
Prima instanţă a sesizat corect că interpretarea pe care pârâtele au dat-o dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003 a fost trunchiată, ruptă de cadrul normativ aplicabil speţei. Acest text, în forma în vigoare la data exprimării refuzului, avea următorul conţinut:
„La încheierea contractului cu societăţile de asigurare şi asigurare-reasigurare agreate, producătorii agricoli vor achita 50% din valoarea primelor de asigurare pentru culturile şi speciile de animale, păsări, familii de albine şi peşti pentru care se subvenţionează primele de asigurare şi vor prezenta o adeverinţă de la primărie, din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 19 lit. a) şi b) din Legea nr. 381/2002, cu modificările ulterioare”.
În mod evident, prevederea citată, care este cuprinsă într-o hotărâre de guvern ce are ca sferă de reglementare, potrivit titlului său, „stabilirea nivelului subvenţionării primelor de asigurare acordate producătorilor agricoli” nu poate fi interpretată într-un sens care să contravină dispoziţiilor de principiu cuprinse în art. 5 alin. (2) din Legea nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură (citat la pct. 1.2 din decizie) ori termenelor instituite prin Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul nr. 419/2002 al M.A.A.P. (reprodus de asemenea la pct. 1.2 din această decizie).
Contrar susţinerilor recurentelor, Înalta Curte reţine că procedeul de interpretare sistematică şi teleologică a unei dispoziţii normative nu echivalează cu invocarea neprocedurală a unei excepţii de nelegalitate.
De altfel, în speţă, nu s-a pus problema soluţionării cauzei fără a ţine seama de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 74/2003, cum par a pretinde recurentele, ci, dimpotrivă, de a aplica acest text într-un sens convergent cu contextul normativ în care a fost adoptat.
În fine, după cum judicios a remarcat intimata prin concluziile scrise, a pretinde asiguratului să plătească 50% din prima de asigurare la data încheierii contractului de asigurare, este posibil, din punct de vedere tehnic, numai în situaţiile în care plata se face în numerar. Or, dat fiind cuantumul mare al primelor de asigurare (de exemplu poliţa din 20 aprilie 2006 – 151.600,86 RON; din 12 mai 2006 – 35.539,72 RON), în general, producătorii agricoli au achitat cota aferentă prin virament bancar, plata fiind evidenţiată cu un decalaj de câteva zile.
Sintetizând, Înalta Curte reţine că prima instanţă a stabilit în mod legal că refuzul acordării subvenţiilor în cotă de 50% din contravaloarea primelor de asigurare este nejustificat, în condiţiile în care în cazul tuturor poliţelor menţionate în acţiunea judiciară, producătorii agricoli au făcut plata până la data de 31 mai 2006.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se vor respinge recursurile de faţă ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de M.A.D.R.-A.P.I.A., A.P.I.A.- sucursala Tulcea şi A.P.I.A. – sucursala Constanţa împotriva sentinţei nr. 5214 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5439/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1092/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
