ICCJ. Decizia nr. 997/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 997/2012
Dosar nr. 7123/2/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 7123/2/2010, reclamanta Ş.I.N. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.E.C.T.S. şi I.Ş.J. Ilfov, anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 emis de M.E.C.T.S., acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, conform art. 3 alin. (6) din Legea nr. 128/1997, iar în măsura imposibilităţii de executare în natură a concediului, reclamanta a solicitat acordarea compensaţiei financiare pentru diferenţa dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat şi 62 de zile ce i se cuvin potrivit textului de lege invocat, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul I.Ş.J. Ilfov, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în ceea ce priveşte capătul unu de cerere şi excepţia de necompetenţă materială cu privire la capătul doi de cerere, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Pârâtul a arătat că în conformitate cu art. 141 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, concediul de odihnă se efectuează în fiecare an, efectuarea concediului în anul următor fiind prevăzută cu titlu de excepţie în cazuri limitativ prevăzute de lege. Referitor la acordarea de compensaţii băneşti pentru neefectuarea concediului de odihnă, pârâtul învederează că potrivit art. 141 alin. (4) din Legea nr. 53/2003, compensarea concediului neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, situaţie care nu este valabilă în speţă.
Prin încheierea de şedinţă publică din 08 decembrie 2010, instanţa a disjuns capătul doi de cerere, având drept obiect acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensaţiei financiare pentru diferenţa dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat şi 62 de zile ce consideră reclamanta că i se cuvin, dispunând formarea unui nou dosar cu acest obiect.
La termenul de judecată din 23 februarie 2011, instanţa a invocat excepţia inadmisibilităţii cu privire la cererea reclamantei având ca obiect anularea art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 emis de M.E.C.T.S.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 1402 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul I.Ş.J. Ilfov şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul I.Ş.J. Ilfov, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi,ca atare, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta Ş.I.N. în contradictoriu cu pârâţii M.E.C.T.S. şi I.Ş.J. Ilfov, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul Şcolar Judeţean Ilfov este întemeiată, întrucât în cauză emitentul actului contestat este M.E.C.T.S., astfel încât nu se justifică calitatea procesuală pasivă a I.Ş.J. Ilfov.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte, a acestuia.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a se adresa în prealabil pârâtului M.E.C.T.S., pentru anularea prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 4838 din 26 august 2009 şi doar în cazul refuzului sau nesoluţionării acestei cereri se putea adresa instanţei de contencios administrativ.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii acestei proceduri prealabile în raport de actul administrativ atacat în faţa instanţei de contencios administrativ şi a hotărât în consecinţă.
3. Recursul declarat de Ş.I.N.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că în mod nelegal instanţa de fond a disjuns un capăt de cerere, deşi acest capăt are caracter accesoriu şi în mod greşit a soluţionat excepţia de inadmisibilitate asupra capătului principal de cerere, apreciind că în situaţia dedusă judecăţii se află în situaţia prevăzută de art. 7 alin. (5) din lege, situaţie în care nu este necesară efectuarea procedurii prealabile.
Recurenta a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la apărare de instanţa de fond.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 12 august 2010 reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, considerându-se vătămată într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat faptul că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, întrucât dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevăd expres această procedură, excepţia de la această procedură fiind prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, A.N.F.P. sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) şi la art. 4, situaţie în care nu se afla reclamanta.
Raportându-se la dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamanta nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorităţii emitente a actului contestat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispoziţiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantei în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă.
Critica recurentei cu privire la greşita disjungere a petitului doi de cerere, având drept obiect acordarea concediului de odihnă legal pentru anul 2010, cu durata de 62 de zile lucrătoare, iar în subsidiar, acordarea compensaţiei financiare pentru diferenţa dintre concediul de odihnă de 25 de zile acordat şi 62 de zile ce consideră reclamanta că i se cuvin, nu poate fi primită de instanţa de control judiciar, întrucât împotriva acelei hotărâri de disjungere, recurenta-reclamantă are la dispoziţie posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă materială în faţa instanţei sesizate.
Nici critica cu privire la nerespectarea dreptului la apărare nu poate fi reţinută de instanţa de control judiciar, întrucât la termenul din 8 decembrie 2010 instanţa de fond a pus în vedere reclamatei, prezente în şedinţă publică, să facă dovada îndeplinirii procedurii prealabile, iar la data de 22 februarie 2011, prin serviciul registratură, reclamanta a depus o cerere de amânare a cauzei pentru termenul de judecată de la 23 februarie 2011, invocând necesitatea angajării unui apărător.
Ori, analizând actele dosarului, Înalta Curte reţine că cererea reclamantei de amânare în mod legal a fost respinsă, întrucât nu au fost invocate motive temeinice de amânare a cauzei. Se constată că de la termenul din 8 decembrie 2010, la care a fost invocată excepţia şi până la termenul acordat, 23 februarie 2011 s-au scurs mai mult de două luni de zile, perioadă în care reclamanta putea să-şi pregătească apărarea, să răspundă la excepţia invocată, precum şi să-şi angajeze un avocat.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ş.I.N. împotriva sentinţei nr. 1402 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 99/2012. Contencios. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 998/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
