ICCJ. Decizia nr. 2492/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2492/2013
Dosar nr. 9797/2/2010
Şedinţa publică din la 1 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC N.A.C. I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.V., prin Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- anularea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010, emisă de Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, prin care în mod nelegal şi netemeinic s-a dispus suspendarea autorizaţiei din 24 martie 2004, deţinută de reclamantă, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca valabilă şi validă a autorizaţiei din 24 martie 2004;
- anularea adresei răspuns din 8 octombrie 2010 şi a Deciziei nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, ambele emise de pârâta Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este titulara autorizaţiei de antrepozit fiscal din 24 martie 2004, în baza căreia şi-a desfăşurat activitatea de producţie şi comercializare produse energetice, cu respectarea legislaţiei în vigoare şi cu plata la zi a tuturor obligaţiilor fiscale datorate în mod real.
Reclamanta a apreciat că prin Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010 emisa de pârâtă, în mod nelegal şi netemeinic s-a dispus suspendarea autorizaţiei pe care societatea o deţinea, motiv pentru care a formulat şi depus la organul fiscal şi vamal contestaţie administrativă împotriva actului emis, contestaţie care, prin Adresa răspuns din 8 octombrie 2010 şi Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a fost respinsă ca neîntemeiată.
S-a arătat în cererea de chemare în judecată că societatea reclamantă este un important contribuabil, iar suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal ar conduce la încetarea totală a activităţii societăţii şi implicit la sistarea plăţilor către bugetul de stat aferente activităţilor curente, la indisponibilizarea personalului, şi alte consecinţe care sunt mai grave faţă de interesul general al statului decât continuarea activităţii societăţii prin menţinerea autorizaţiei până la soluţionarea litigiului fiscal care are ca obiect obligaţiile fiscale pretinse sau, eventual, executarea acesteia de către organele fiscale.
Reclamanta a arătat că în speţă nu se justifică luarea măsurii revocării autorizaţiei faţă de societate, deoarece aceasta nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, a achitat mereu la termen toate obligaţiile fiscale, datoriile sale provenind din anul 2007, dintr-un raport de inspecţie fiscală emis abuziv şi contestat, aflat în litigiu.
Reclamanta a subliniat faptul că ulterior, prin Decizia nr. 270 din 30 septembrie 2010 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate şi comunicată societăţii la data de 7 octombrie 2010 de către pârâta Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, în mod nelegal şi netemeinic s-a dispus revocarea autorizaţiei din 24 martie 2004 deţinută de aceasta.
Prin urmare, reclamanta a arătat că practic decizia de suspendare a autorizaţiei ce face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât nu se poate menţine suspendarea unei autorizaţii care a fost deja revocată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză de pârâta A.N.V.D. Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 4999 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC N.A.C. I. SRL, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta este o societate comercială care are obiect principal de activitate comerţ cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi, iar suma de 8.733.425 lei, cu majorările aferente neachitate de către reclamantă din 5 decembrie 2007, este motivul pentru care s-a dispus, prin actele administrative contestate în cauză, suspendarea autorizării de antrepozit fiscal.
S-a mai reţinut că la emiterea deciziilor contestate s-a avut în vedere faptul că societatea reclamantă, antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de producţie produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligaţii de plată la accize neachitate, respectiv cu debite de 8.733.425 lei şi majorări de întârziere de 9.576.385 lei pentru produse energetice şi păcură 32.763 lei debit şi 5.273 lei debit, scadente la 25 iunie 2010 şi 25 august 2010 şi, prin urmare, motivul emiterii deciziei de suspendare a autorizaţiei de antrepozit fiscal îl reprezintă neplata sumelor restante reprezentând accize, în temeiul prevederilor art. 20667 din O.U.G. nr. 109/2009 pentru completarea şi modificarea C. fisc.
S-a apreciat că existenţa unui litigiu asupra obligaţiilor fiscale ale reclamantei nu are relevanţă în cauza de faţă, soluţionarea contestaţiei fiind suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei penale nr. 3205/1/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că societatea nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 20623 alin. (1) lit. g) din Codul fiscal, motiv pentru care, în conformitate cu dispoziţiile art. 20628 alin. (2) lit. f), s-a întocmit referat cu propunerea de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal.
S-a mai reţinut că cele două acte administrative contestate se întemeiază pe dispoziţiile art. 206 ind. 67 C. fisc., potrivit cărora întârzierea la plată cu mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante.
Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 206 ind. 23 din C. fisc. stabilesc condiţiile de autorizare, iar una dintre condiţii este ca persoana care urmează să îşi desfăşoare activitatea de antrepozitar autorizat să nu înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, iar, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că ar fi achitat obligaţiile de plată la accize mai vechi de 5 zile, termenul legal stabilit de C. fisc., aceasta înregistrând debite cu scadenţă la 5 decembrie 2007, 25 iunie 2010 şi 25 august 2010, fiind depăşit cu mult termenul legal de 5 zile, în mod corect autoritatea pârâtă, prin Decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, a respins contestaţia societăţii reclamante împotriva Deciziei nr. 107 din 9 septembrie 2010, prin care s-a dispus suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal deţinută de reclamantă.
Pentru considerentele expuse şi în raport de dispoziţiile legale enunţate, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
3. Recursul reclamantei
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC N.A.C. I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi 3041 C. proc. civ., fără a-şi structura însă motivele de recurs în raport cu temeiurile de drept indicate.
În esenţă, recurenta - reclamantă a arătat că soluţia este greşită, pentru că decizia administrativă contestată a fost emisă în considerarea unor debite fiscale stabilite printr-un raport de inspecţie fiscală şi o decizie de impunere care au fost contestate.
A mai arătat că situaţia sa nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 26828 alin. (4) C. fisc., iar legiuitorul nu a impus autorităţii vamale obligaţia de a suspenda autorizaţia de antrepozit fiscal, ci i-a lăsat dreptul de a aprecia asupra necesităţii luării măsurii, în ipotezele prevăzute de lege, luând în considerare conduita concretă a fiecărei societăţi.
În ceea ce o priveşte, recurenta – reclamantă a arătat că şi-a respectat întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile fiscale, cu excepţia celor pe care le-a contestat, este un important contribuabil, motiv pentru încetarea activităţii sale ar produce consecinţe negative asupra bugetului de stat, iar până la clarificarea situaţiei sale fiscale nu este justificată măsura suspendării autorizaţiei de antrepozit fiscal, care în opinia sa a rămas fără obiect, fiind urmată de revocarea autorizaţiei.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, autoritatea vamală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mare măsură acesta reia argumentele care au făcut obiectul judecăţii de fond;totodată, a făcut referire la sentinţa penală pronunţată în cadrul Dosarului nr. 3205/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continua
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Recurenta – reclamantă a supus controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 107 din 9 septembrie 2010, emisă de Direcţia Municipiului Bucureşti pentru Accize şi Operaţiuni Vamale, având ca obiect suspendarea autorizaţiei de antrepozit fiscal, până la plata sumelor restante reprezentând accize, şi decizia nr. 158 din 8 octombrie 2010, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva primei decizii.
Măsura administrativă a fost întemeiată în drept pe următoarele prevederi legale indicate în motivarea Deciziei nr. 107 din 09 septembrie 2010:
- art. 20667 din O.U.G. nr. 1O9/2009 pentru modificarea si completarea Legii 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare;
- pct. 119 alin. (2) aferent Titlului VII - Accize si alte taxe speciale- din H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea si completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii 571/2003 privind C. Fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările si completările ulterioare;
- Ordinul ministrului economiei si finanţelor nr. 487/2007, pentru aprobarea măsurilor tranzitorii, a etapelor şi termenelor de realizare a transferului competenţelor şi atribuţiilor privind administrarea accizei către A.N.V., cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1459/2006, privind înfiinţarea Registrului naţional al operatorilor de produse accizabile armonizate si aprobarea procedurii de înfiinţarea si actualizare a acestuia:
În fapt, autoritatea vamală a reţinut că recurenta - reclamantă, în calitatea sa de antrepozitar autorizat pentru un antrepozit fiscal de produse energetice, figura la data de 31 august 2010 cu obligaţii de plată constând în accize, astfel:
- produse energetice: 8.733,425 lei debit scadent la 5 decembrie 2007 şi 9.577.385 lei majorări scadente la 5 decembrie 2007 – 20 iunie 2010.
- păcură: 32.763 lei debit scadent la 25 iunie 20110 şi 5.273 lei debit scadent la 25 august 2010
Potrivit art. 20667, introdus în C. fisc. prin O.U.G. nr. 109/2009, „întârzierea la plata accizelor cu mai mult de 5 zile de la termenul legal atrage suspendarea autorizaţiei deţinute de operatorul economic plătitor de accize până la plata sumelor restante”.
Acest text instituie un caz de suspendare a autorizaţiei distinct de cele avute în vedere în art. 20628 din C. fisc., citat în motivarea recursului, astfel că susţinerile recurentei - reclamante, privind neîncadrarea sa în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, sunt în mod evident lipsite de fundament.
Împrejurarea că decizia de impunere prin care au fost stabilite accizele şi debitele accesorii lor a făcut obiectul unei contestaţii administrative în condiţiile prevăzute în art. 205 şi următoarele C. proc. fisc., a cărei soluţionare a fost suspendată prin Decizia nr. 77 din 4 martie 2008, emisă de A.N.A.F., nu poate avea semnificaţia juridică dorită de recurenta – reclamantă, pentru că atâta vreme cât actul administrativ fiscal nu a fost desfiinţat, total sau parţial, în cadrul unei proceduri administrative sau judiciare, se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate care constituie fundament al caracterului său executoriu şi al măsurilor subsecvente emise în baza lui.
Un argument suplimentar în acest sens îl oferă prevederile art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit cărora introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă de drept executarea actului fiscal, măsura provizorie a suspendării de executare, care implică o înlăturare temporară a efectelor acestuia, putând fi dispusă numai prin hotărâre judecătorească,potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de suspendare a executării, decizia de impunere continuă să-şi producă efectele şi constituie titlu de creanţă pentru plata accizelor, chiar dacă, în speţă, soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva ei a fost suspendată în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., întrucât organul de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
În ceea e priveşte situaţia concretă a recurentei – reclamante din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, potrivit extrasului E.C.R.I.S. depus la dosarul de recurs de intimata - pârâtă, în cauza penală ce a determinat suspendarea, care a format obiectul Dosarului nr. 5179/1/2012, a fost pronunţată o soluţie definitivă, constând în Decizia penală nr. 220 din 31 octombrie 2012 a Completului de 5 judecători în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus obligarea SC N.I. SRL, în calitate de persoană responsabilă civilmente, în solidar cu două persoane care au avut calitatea de inculpaţi, la plata sumei de 4.533.715,70 lei şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii către Statul Român, reprezentat de A.N.A.F.
În contextul factual astfel conturat, care afectează legitimitatea interesului privat invocat de societate în continuarea activităţii, nu poate fi reţinută o exercitare abuzivă a dreptului de apreciere al autorităţii emitente în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce defineşte excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Nici împrejurarea că ulterior emiterii deciziei contestate a fost dispusă şi măsura mai drastică a anulării autorizaţiei de antrepozit fiscal nu prezintă relevanţă în cauză, pentru că măsura suspendării autorizaţiei, deşi are efecte limitate în timp, are propria sa identitate şi constituie obiect distinct al controlului de legalitate.
În fine, instanţa de control judiciar constată judecătorul fondului a analizat şi interpretat corect toate elementele de fapt şi de drept privind obiectul şi conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, iar soluţia a fost motivată logic şi convingător, cu respectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentinţa nefiind susceptibilă de critici prin prisma art. 304 pct. 7,8,9 sau 3041 C. proc. civ.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC N.A.C. I. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 4999 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2401/2013. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 25/2013. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
