ICCJ. Decizia nr. 258/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 258/2013
Dosar nr. 953/57/2011
Ședința publică din 18 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura derulată de prima instanţă
La data de 17 decembrie 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat propunerea de declarare ca indezirabili pentru considerente de securitate naţională şi de luare în custodie publică până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României a cetăţenilor străini Z.S., Z.Y., L.N., Z.S.
Au fost ataşate materialele transmise de M.A.I. – D.G.I.P.I., clasificate secret de stat de nivel „strict secret”, înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti din 2012, pentru a fi consultate cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 585/2002.
În motivarea sesizării, petentul a arătat faptul că, din documentele clasificate secret de stat, nivel „strict secret”, puse la dispoziţie de către autorităţile române cu competenţă în domeniul securităţii naţionale, a rezultat că cetăţenii străini Z.S., Z.Y., L.N., Z.S., desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională, astfel cum sunt definite în dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, prin referire la dispoziţiile art. 3 lit. i) şi lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, coroborate cu cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
La termenul de judecată din data de 20 decembrie 2012, cetăţenii străini Z.S. şi Z.S. au formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu motivarea că acestea încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, ale C.E.D.O. referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi ale Protocolului nr. 7 art. (1) la C.E.D.O.
Reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând faptul că, prin mai multe decizii, instanţa constituţională a respins excepţia aflată în discuţie.
Curtea de Apel a dispus introducerea în cauză a Inspectoratului General pentru Imigrări.
1. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 7228 din 20 decembrie 2012:
- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, invocată de
reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti;
- a admis cererea formulată de pârâţii Z.S. şi Z.S.,
- a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- a admis sesizarea formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti;
- i-a declarat pe cetăţenii străini Z.S., cu reşedinţa în Bucureşti, , Z.Y., cu reşedinţa în Bucureşti,
L.N. cu reşedinţa în Oneşti, Jud. Bacău, Z.S. cu reşedinţa în sat Fundeni, Jud. Ilfov, toți născuți în China, ca persoane indezirabile pentru considerente de securitate naţională, pe o perioadă de 10 ani;
- a dispus luarea în custodie publică a cetăţenilor străini anterior nominalizaţi până la
îndepărtarea lor de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Adresa din data de 14 decembrie 2012, M.A.I. – D.G.I.P.I. a propus Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sesizarea instanţei competente în vederea aprecierii asupra declarării ca indezirabili pe o perioadă de 10 ani a cetăţenilor străini Z.S., Z.Y., L.N., Și Z.S.
Toţi cei patru cetăţeni străini au reşedinţa temporară în România, doi dintre aceştia în Bucureşti, unul în Municipiul Oneşti, judeţul Bacău şi unul în judeţul Ilfov, satul Fundeni.
Temeiurile de fapt nominalizate în propunerea M.A.I. – D.G.I.P.I. şi, respectiv, în sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, transmisă instanţei cu adresa din data de 17 decembrie 2012, se regăsesc în documente clasificate secret de stat, nivel de secretizare „strict secret”, documente examinate de instanţă la data de 20 decembrie 2012, cu respectarea dispoziţiilor H.G. nr. 585/2002.
Analizând documentaţia clasificată, Curtea a constatat că aceasta face dovada faptului că cetăţenii străini desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională, iar împrejurarea că faţă de aceştia nu se efectuează cercetare penală nu este de natură a înlătura sau a influenţa starea de pericol la adresa siguranţei naţionale.
Prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 3 lit. i) şi lit. l) din Legea nr. 51/1991, dar şi pe cele ale art. 44 din Legea nr. 535/2009 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Totodată, curtea de apel a făcut trimitere şi la prevederile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, conform cărora: „atunci când declararea străinului ca indezirabil se întemeiază pe raţiuni de securitate naţională în conţinutul hotărârii nu se menţionează datele şi informaţiile care au stat la baza motivării acesteia.”
Ca atare, în raport de cele anterior reţinute, Curtea de apel a admis cererea şi a declarat pe cetăţenii străini Z.S., Z.Y., L.N.,Și Z.S. ca indezirabili, pentru considerentele de securitate naţională, pe o perioadă de 10 ani.
În temeiul art. 97 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, instanţa a dispus luarea în custodie publică a cetăţenilor străini până la îndepărtarea lor de pe teritoriul României, dar nu mai mult de 18 luni.
2. Recursul declarat de pârâtul L.N.
În recursul său, pârâtul a solicitat, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii având ca obiect măsura de declarare ca indezirabil.
2.1. În primul motiv de recurs, încadrabil în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul precizează că i-a fost încălcat dreptul la apărare, în condiţiile în care dosarul a fost judecat în două zile de la momentul înregistrării pe rolul instanţei, nu i s-a acordat termen pentru pregătirea apărării şi i s-au respins probele propuse în combaterea susţinerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În opinia recurentului, instanţa de primă jurisdicţie a eludat prevederile art. 6 alin. (3) lit. b) şi d) din C.E.D.O. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece reclamanta a depus un dosar cu informaţii clasificate la care nu i s-a permis accesul şi nici nu i s-au adus la cunoştinţă faptele ce îi sunt imputate pentru a putea răspunde la acuzaţii şi a proba netemeinicia acestora.
În altă ordine de idei, recurentul susţine că cererea de recuzare formulată în faţa primei instanţe era întemeiată, întrucât judecătorul s-a antepronunţat în contextul în care a respins cererea de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării şi probele solicitate de parte.
2.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea susţine că instanţa a analizat cererea fără a ţine seama de împrejurarea că se află în România de 20 de ani, că şi-a întemeiat o familie, că are doi copii în întreţinere, că este administrator la o societate comercială cu 200 de salariaţi într-un oraş de provincie, dar şi că nu a întreprins nicio activitate prin care să atenteze la siguranţa României.
Recurentul concluzionează în sensul că, prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, se încalcă în mod flagrant dreptul la viaţă privată reglementat de art. 8 din C.E.D.O. şi statuat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
3. Recursul declarat de pârâtul Z.S.
În recursul său, pârâtul a solicitat schimbarea hotărârii atacate şi respingerea cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
3.1. În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că sentinţa este nelegală, întrucât cuprinde numeroase erori, unele chiar materiale.
În concret, este vorba despre indicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. i) şi e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetăţeanului chinez L.N., dar şi a faptului că pârâţii au reşedinţa temporară în România.
Totodată, recurentul susţine că prima instanţă nu a nominalizat faptele imputate pârâţilor de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea naţională, motiv pentru care încadrarea în art. 3 lit. i) şi l) din Legea nr. 51/1991 are doar caracter formal.
I.1. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul precizează că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. 194/2002, republicată, şi pe cele ale art. 3 din Legea nr. 51/1991.
În concepţia recurentului, măsura prevăzută de art. 85 din ordonanţa anterior arătată ar trebui luată doar împotriva acelui străin care, fie şi-a recunoscut vinovăţia, fie a fost deja condamnat penal pentru fapte de natura celor precizate de art. 3 din Legea nr. 51/1991.
Pe acest aspect, recurentul arată că nu există o hotărâre penală de condamnare a sa pentru fapte de terorism.
O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea art. 6 din C.E.D.O., deoarece i s-a îngrădit dreptul la examinarea cauzei sale în mod echitabil, public, de către o instanţă independentă şi imparţială.
4. Recursul declarat de pârâtul Z.S.
În recursul său, pârâtul a solicitat modificarea sentinţei atacate şi respingerea cererii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
4.1. În primul motiv de recurs, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Mai precis, în minuta hotărârii nu sunt indicate temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate.
4.2. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul formulează următoarele critici de nelegalitate:
- În rezoluţia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a indicat în mod greşit faptul că pârâtul Z.S. are reşedinţa temporară în România, în condiţiile în care a probat faptul că este cetăţean australian, cu drept de şedere permanentă în România.
- Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul M.A.I. nu are competenţa materială de a sesiza instanţa cu cererea de faţă, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 51/1991 şi cele ale O.U.G. nr. 30/2007.
- În cauză nu au fost indicate faptele concrete ce reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale a Statului Român, ci au fost nominalizate doar nişte texte legale.
- Curtea de apel nu a ţinut seama de împrejurarea că pârâtul Z.S. nu se află în România de mai multă vreme, motiv pentru care s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a desfăşura vreuna dintre activităţile arătate în actul de sesizare al instanţei.
- Temeiul juridic al măsurii de luare în custodie publică a celor patru pârâţi este greşit indicat.
6. Recursul declarat de pârâtul Z.Y.
În motivarea căii extraordinare de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, partea a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin neindicarea faptelor ce îi sunt imputate de către Parchet şi a probelor necesare pentru justificarea stării de pericol invocată de autoritate.
7. Procedura derulată în recurs
La termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2013, în baza dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviinţat recurenţilor L.N. şi Z.S. administrarea probei cu înscrisuri (filele 7-18, 102-104 dosar).
I. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, dar şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Intimatul-reclamant Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a investit instanţa de contencios administrativ, cu propunerea de declarare ca indezirabili pe considerente de securitate naţională şi de luare în custodie publică până la punerea în executare a măsurii de îndepărtare de pe teritoriul României a cetăţenilor străini Z.S., Z.Y., L.N. Și Z.S.
Prima instanţă a admis sesizarea pentru considerentele prezentate la pct. 2 din prezenta decizie.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Detaliind problemele de drept deduse judecăţii şi răspunzând la motivele de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată următoarele:
1.1. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv, recurenţii au susţinut, în esenţă, faptul că le-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece dosarul a fost judecat în două zile de la momentul înregistrării pe rolul instanţei, nu li s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, nu au avut acces la documentaţia clasificată secret de stat de nivel „strict secret” şi li s-au respins probele propuse în combaterea susţinerilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Cu alte cuvinte, recurenţii opinează că nu au avut posibilitatea să îşi exercite drepturile prevăzute la parag. 1 al art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O.
Într-adevăr, în prezenta cauză, fiind derulată în privinţa recurenţilor-pârâţi Z.S., Z.Y., L.N. Și Z.S. procedura de declarare ca indezirabil pe considerente de securitate naţională, reglementată de O.U.G. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, sunt incidente, cu precădere, dispoziţiile cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., conform cărora:
„1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său;
c) să ceară să fie reprezentată în acest scop în faţă autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 lit. a), b) şi c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională. ”
În jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a statuat că: „în caz de expulzare, în afară de protecţia ce le este oferită în special prin art. 3 şi art. 8 din Convenţie coroborate cu art. 13, străinii beneficiază de garanţiile specifice prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7”, care „nu se aplică decât în cazul străinului aflat în mod legal pe teritoriul unui stat ce a ratificat acest protocol .”
În speţa de faţă, la data declanşării procedurii de declarare ca indezirabil pe considerente de securitate naţională, recurenţii-pârâţi aveau drept de şedere pe teritoriul României.
Înalta Curte apreciază că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, deoarece recurenţii-pârâţi nu au fost îndepărtaţi de pe teritoriul României înainte de exercitarea drepturilor prevăzute de parag. 1 al articolului respectiv.
Tot cu referire la garanţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., Curtea de la Strasbourg a reţinut următoarele:
- „cuvântul lege desemnează legea naţională, trimiterea la aceasta se referă, după exemplul tuturor prevederilor Convenţiei, nu numai la existenţa unei baze în dreptul intern, ci are legătură şi cu calitatea legii: el impune accesibilitatea şi previzibilitatea acesteia, precum şi o anumită protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice asupra drepturilor garantate prin Convenţie.”
- Constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie , împrejurarea că persoanei care este subiect al procedurii de expulzare nu i se comunică actul emis de autorităţile competente împotriva sa şi nu i se aduce la cunoştinţă „nici cel mai mic indiciu cu privire la faptele ce le erau imputate.”
În prezenta cauză, în cadrul procedurii judiciare desfăşurate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţilor-pârâţi li s-a adus la cunoştinţă actul de sesizare a instanţei.
Este corectă susţinerea recurentului L.N. potrivit căreia cauza a fost soluţionată într-un interval de timp de 2 zile de la momentul înregistrării, însă nu trebuie ignorat faptul că legiuitorul român a instituit o procedură de urgenţă în această materie tocmai în vederea garantării drepturilor procesuale ale părţilor implicate.
Recurenţii L.N. şi Z.S. au fost prezenţi personal şi asistaţi de avocat, iar recurentul Z.S. a fost reprezentat de avocat. Recurentul Z.Y. a fost legal citat la domiciliul indicat (a se vedea fila 27 dosar).
De asemenea, recurenţii-pârâţi au beneficiat de timpul necesar pentru ca, prin intermediul traducătorului, să poată lua cunoştinţă de cererea cu care instanţa a fost sesizată şi de documentele depuse în susţinerea acesteia, astfel încât să cunoască motivul pentru care se află în faţa instanţei.
Într-adevăr, recurenţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri pentru a proba aspecte legate de viaţa de familie şi activitatea profesională desfăşurată în România. Judecătorul fondului a respins proba cu motivarea că nu este relevantă şi concludentă pentru soluţionarea cauzei.
Însă, instanţa de control judiciar a admis pentru recurenţi proba cu acte, în raport de prevederile art. 305 C. proc. civ. şi a procedat la administrarea acesteia. Ca atare, recurenţii au avut posibilitatea să prezinte înscrisurile pe care le-au considerat utile în apărare.
În altă ordine de idei, este adevărat că recurenţilor-pârâţi nu le-au fost puse la dispoziţie actele cu caracter „strict secret” prezentate de S.R.I. şi aflate la dispoziţia instanţei.
Necomunicarea în mod direct şi concret a datelor conţinute în documentele clasificate secret de stat, nivel „strict secret”, reprezintă o obligaţie impusă judecătorului atât prin dispoziţiile art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cât şi prin cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
Conform ultimului act normativ amintit:
- „accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, încondiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege" (art. 2 alin. (2);
- „nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa de stat şi sunt: [...]strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale" (art. 15 lit. f) teza a doua);
- „încălcarea normelor privind protecţia informaţiilor clasificate atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz" (art. 39 alin. (1);
- „persoanele încadrate în serviciile de informaţii şi siguranţă sau ale armatei, aflate în serviciul relaţiilor externe, precum şi cele special însărcinate cu protecţia informaţiilor secrete de stat, vinovate de deconspirări voluntare ori de acte de neglijenţă care au favorizat divulgarea ori scurgerea informaţiilor secrete, îşi pierd irevocabil calitatea” (art. 39 alin. (2).
Ca atare, în raport de prevederile legale mai sus citate, judecătorul cauzei are obligaţia de a nu divulga aspectele de care a luat cunoştinţă din conţinutul documentelor clasificate.
În opinia Înaltei Curţi, respectarea garanţiei impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., adică asigurarea protecţiei persoanei (subiect al procedurii de expulzare) împotriva încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privinţa drepturilor garantate prin Convenţie este realizată în prezenta cauză prin faptul că asupra temeiniciei existenţei indiciilor că „desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională” (conform art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată) au avut posibilitatea să se pronunţe atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de control judiciar; ca atare, părţile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicţie în faţa unei „instanţe independente şi imparţiale”.
În alt context, Înalta Curte consideră că cererea de recuzare formulată în faţa primei instanţe a fost soluţionată în mod corect, în condiţiile în care aspectele invocate de recurentul L.N. nu pot constitui antepronunţare în cauză.
1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În cadrul acestui motiv, recurenţii au susţinut, în esenţă, faptul că sentinţa atacată cuprinde mai multe erori materiale şi că nu au fost indicate faptele imputate pârâţilor de natură să vizeze o stare de pericol pentru securitatea naţională.
Instanţa de control judiciar apreciază că indicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 51/1991, a numelui cetăţeanului chinez L.N., precum a faptului că pârâţii au reşedinţa temporară în România reprezintă doar erori materiale care nu se pot circumscrie motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În raport de prevederile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., în dispozitivul hotărârii recurate nu era necesară indicarea temeiului juridic în baza căruia a fost luată măsura de declarare a pârâţilor ca persoane indezirabile pentru considerente de securitate naţională.
După cum s-a prezentat anterior, conform dispoziţiilor art. 85 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, instanţa de fond nu trebuia să indice în considerentele sentinţei temeiurile de fapt care au fundamentat soluţia pronunţată în speţa de faţă.
1.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În baza prevederilor art. 3 lit. i) şi lit. l) din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României:
„Constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele: actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte; lniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate la lit. a) Și k), precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.”
În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului şi-a format o convingere temeinică în sensul că datele şi informaţiile cuprinse în documentele respective fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurenţii desfăşoară activităţi ce sunt de natură să pună în pericol securitatea naţională.
Legiuitorul naţional nu a impus ca şi condiţie pentru aplicarea măsurii administrative deduse judecăţii efectuarea de acte de cercetare penală în privinţa cetăţenilor străini, după cum se menţionează în memoriile de recurs.
Recurentul L.N. susţine că prin luarea măsurii solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti se încalcă în mod flagrant dreptul la respectarea vieţii private şi de familie reglementat de art. 8 din C.E.D.O. şi statuat în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Art. 8 din C.E.D.O. prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Din actele dosarului, rezultă că recurentul L.N. este rezident în România şi are familie compusă din soţie şi doi copii.
În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a arătat că expulzarea unei persoane dintr-o ţară în care locuiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, aşa cum este protejat de art. 8 parag. 1 din C.E.D.O.
Totodată, instanţa europeană, având a aprecia asupra compatibilităţii unor măsuri ca cea din speţa de faţă cu dispoziţiile art. 8 C.E.D.O. a statuat în sensul că o asemenea ingerinţă este contrară dispoziţiilor Convenţiei „doar în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele impuse de art. 8 parag. 2 din C.E.D.O.”, respectiv: „să fie prevăzută de lege”, „să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică.”
Din actele de stare civilă prezentate, rezultă că recurentul L.N. este rezident în România şi are familie compusă din soţie şi doi copii.
Ingerinţa în viaţa de familie a acestuia respectă cerinţele impuse art. 8 parag. 2 din C.E.D.O.
Astfel, măsurile administrative aflate în discuţie (declararea ca indezirabil şi luarea în custodie publică) sunt reglementate de art. 85 şi art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Actul normativ anterior individualizat îndeplineşte condiţia de accesibilitate, deoarece a fost publicat în M. Of. al României, Partea a I- a, nr. 955 din 27 decembrie 2002.
De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de previzibilitate, întrucât măsura litigioasă nu poate fi luată decât în cazurile strict enumerate, şi anume dacă un străin desfăşoară, a desfăşurat sau dacă există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.
În plus, măsura are un scop legitim, respectiv acela al apărării siguranţei naţionale, este necesară şi proporţională cu scopul legitim urmărit.
Recurenţii au avut posibilitatea de a solicita unei instanţe independente şi imparţiale să efectueze controlul asupra măsurii litigioase, adică să analizeze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru a statua asupra legalităţii măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor publice.
În fine, o altă critică formulată de recurentul Z.S. se referă la faptul că D.G.I.P.I. din cadrul M.A.I. nu are competenţa materială de a sesiza instanţa cu cererea de faţă.
Instanţa de control judiciar nu poate primi nici această critică, întrucât art. 6 din Legea nr. 51/1991 prevede că organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sunt: S.R.I., S.I.E., S.P.P., precum şi M.A.N., M.I. şi M.J., prin structuri interne specializate.
D.G.I.P.I. este structura specializată a M.A.I. care desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi securitate, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale privind misiunile şi informaţiile clasificate din cadrul ministerului.
Ca atare, autoritatea publică aflată în discuţie avea competenţa administrativă de a face documentarea şi propunerea care a stat la baza rezoluţiei din data de 17 decembrie 2012 dată în Dosarul nr. 3670/II/5/2012 a Parchetului Înaltei Curți de Casație Și Justiție prin care s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal cu prezenta cerere.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II- a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de L.N., Z.S., Z.Y.şi Z.S. împotriva Sentinţei nr. 7228 din 20 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2013. Contencios. Amendă pentru... | ICCJ. Decizia nr. 26/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
