ICCJ. Decizia nr. 2501/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2501/2013
Dosar nr. 831/59/2012
Şedinţa publică de la 1 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, suspendarea Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, întocmită în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 4240 din 26 aprilie 2012, comunicată la data de 02 mai 2012.
Reclamantul a arătat că prin actul administrativ a cărui suspendare o solicită, s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale totale în sumă de 2.644.828 lei, reprezentând TVA aferentă unei baze de impunere de 5.692.356 lei - reprezentând valoarea totală a bunurilor imobile din patrimoniul personal, înstrăinate prin vânzare către persoane fizice, dobânzi de întârziere aferente TVA şi penalizări de întârziere aferente TVA.
Reclamantul a mai arătat că Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost contestată de acesta la autoritatea ierarhic superioară, la care a fost înregistrată sub nr. 23023 din 21 mai 2012, dar până la data promovării acţiunii contestaţia administrativă nu a fost soluţionată; că împotriva sa a fost declanşată executarea silită, prin comunicarea Somaţiei nr. 35/30/1/2012/85102 şi a Titlului executoriu, ambele emise în Dosarul de executare nr. 1035 din 06 iunie 2012, de către Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Timişoara, motiv pentru care a înţeles să formuleze cererea de suspendare a actului administrativ, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Reclamantul a menţionat că la data de 15 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat prin încheieri irevocabile la sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, suspendând judecata în alte cauze similare aflate în recurs, pentru a obţine o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea art. 73 şi 78 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului UE, iar aceasta poziţie a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie constituie o îndoială serioasă privind legalitatea actelor de impunere emise pe numele persoanelor fizice care au efectuat tranzacţii imobiliare, referitoare la certitudinea şi întinderea creanţei reprezentând TVA, care să motiveze suspendarea executării acestora în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
În ceea ce priveşte paguba iminentă la care face referire acest text legal, reclamantul a susţinut că legiuitorul a impus această condiţie din perspectiva prevenirii ei şi nu a existenţei efective, fiind îndeplinită în cauză, atât în considerarea valorii debitului în sine, incontestabil mare, de 2.644.828 lei, stabilit în sarcina unei persoane fizice, cât şi a faptului că împotriva sa a fost declanşată executarea silită, prin comunicarea Somaţiei şi a titlului executoriu, iar termenele de plată menţionate în aceste acte, expiră în 15 zile de la data comunicării acestora (28 iunie 2012 - data poştei).
Reclamantul a arătat că nu dispune de o sumă atât de mare, fiind previzibil că vor fi scoase la executare silită bunurile aflate în patrimoniul său, că recuperarea acestora de la adjudecatari, în situaţia în care instanţele judecătoreşti vor anula actul administrativ contestat, este practic imposibilă, situaţie în care prejudiciul material viitor este previzibil, că paguba este iminentă, atâta vreme cât în cadrul executării silite bunurile nu sunt adjudecate la preţul pieţei, ci la un preţ mult mai mic (vânzare forţată), astfel încât valoarea ce ar putea fi recuperată la întoarcerea executării ar fi mult mai mică decât valoarea bunurilor executate silit.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta D.G.F.P. Timiş a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare, cu motivarea că reclamantul nu dovedeşte în speţă un caz bine justificat care să justifice această măsură, cerinţă impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin Sentinţa civilă nr. 435 din 14 august 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.G. împotriva pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut faptul că cele comunicate de către organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai 2007 sunt împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalităţii Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în condiţiile în care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă (raportat la obiectul său) analizarea naturii juridice şi a efectelor juridice ale Adresei nr. 24594/10319 din 22 mai 2007, precum şi a consecinţelor pe care aceasta le poate produce asupra legalităţii Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012.
Astfel, instanţa a apreciat că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
S-a reţinut în considerentele hotărârii atacate că, deşi reclamantul nu a administrat în cauză probe din care să rezulte care este situaţia sa financiară actuală, pentru a se analiza dacă executarea obligaţiilor de plată stabilite prin titlul de creanţă este o sarcină exorbitantă, astfel încât nu s-ar putea da întâietate interesului general al societăţii de a se proceda la executarea imediată a obligaţiilor fiscale, argumentele acestuia referitoare la paguba iminentă ce i s-ar crea sunt concludente.
Astfel, a reţinut instanţa, cuantumul sumei stabilite în sarcina reclamantului, de aproape 600.000 euro, trebuie considerat substanţial, suma fiind greu de achitat printr-o prestaţie unică, indiferent care ar fi veniturile reclamantului şi ale soţiei sale, fiind de reţinut şi argumentele acestuia referitoare la prejudiciul ireparabil care ar fi cauzat prin vânzarea silită a unor bunuri din patrimoniul său, în considerarea faptului că, în cazul anulării titlului executoriu, art. 174 alin. (4) C. proc. fisc. permite doar restituirea către persoana îndreptăţită a unor sume obţinute din valorificarea bunurilor, iar nicidecum reîntoarcerea acestora în patrimoniul său.
Prin urmare, instanţa a apreciat că, în cazul concret al reclamantului, consecinţele economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura administrativă, anterior stabilirii legalităţii acesteia de către instanţă, ar fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată, care amână doar executarea creanţei fiscale.
Conchizând că reclamantul a dovedit îndeplinirea celor două condiţii impuse cumulativ prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru admiterea cererii de suspendare, instanţa a admis cererea şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, până la pronunţarea instanţei de fond.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, bazată pe prezumări, îndoieli şi interpretări nefundamentate legal pe nici un text de lege, că motivaţiile reclamantului preluate de instanţa de fond în motivarea sentinţei atacate nu au legătură cu cauza având ca obiect suspendarea actului administrativ fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012.
Apreciază recurenta că cererea de suspendare a executării silite, formulată de contestator în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, este nefondată, întrucât reclamantul nu justifică şi nici nu dovedeşte necesitatea suspendării cauzei şi nici prejudiciul cauzat şi paguba iminentă şi că în mod eronat a dispus Curtea de Apel Timişoara suspendarea deciziei de impunere.
Referitor la motivarea hotărârii recurate, precum şi referitor la motivarea cererii de suspendare formulată de reclamant, redactate la modul foarte general şi subiectiv, recurenta arată că nu justifică suspendarea cauzei şi nu fac dovada pagubei iminente ce s-ar putea produce în sarcina reclamantului.
Recurenta apreciază ca fiind foarte mic cuantumul cauţiunii, de doar 200.000 lei, plătită de reclamant, raportat la obligaţiile fiscale totale stabilite prin Decizia de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în cuantum total de 2.644.828 lei şi consideră că se impune obligarea reclamantului să depună o cauţiune de 20% din cuantumul sumei contestate în conformitate cu prevederile Codul de procedură fiscală, modificat şi completat, întrucât depunerea efectivă a cauţiunii reprezintă o condiţie a priori, esenţială şi obligatorie, de admisibilitate a cererii de suspendare.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate, în principal în sensul respingerii cererii de suspendare ca rămasă fără obiect, ca urmare a admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, la data de 10 octombrie 2012 şi desfiinţării, în consecinţă, a acesteia, iar în subsidiar, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii reclamantului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) literele ş) şi t) din acelaşi act normativ.
La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal şi prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plăţii unei cauţiuni.
În recursul său, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş susţine că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite, precum şi faptul că cuantumul cauţiunii plătite de reclamant, de 200.000 lei, este foarte mic raportat la obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, decelate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa probelor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului pentru că, în caz contrar, s-ar prejudicia fondul cauzei - ceea ce nu este permis în cadrul procedurii sumare suspendării de executare.
Aceasta nu înseamnă însă că indiciile de nelegalitate trebuie să se refere exclusiv la dimensiunea formală a actului administrativ, pentru că legea nu face distincţie între cerinţele de legalitate de ordin procedural şi cele substanţiale, esenţial fiind doar ca aparenţa de nelegalitate să fie evidentă, să poată fi identificată fără o examinare aprofundată a cauzei.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
În speţă, această condiţie este îndeplinită pentru că reclamantul a invocat motive de nelegalitate a actului atacat, instanţa reţinând în mod corect că cele comunicate de către organul fiscal pârât prin Adresa nr. 24594/10319 din 22 mai 2007 sunt împrejurări de fapt care sunt de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalităţii Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012, în condiţiile în care excede cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă, raportat la obiectul său, analizarea naturii juridice şi a efectelor juridice ale Adresei nr. 24594/10319 din 22 mai 2007, precum şi a consecinţelor pe care aceasta le poate produce asupra legalităţii deciziei de impunere, astfel că se poate considera că reclamantul a făcut dovada unui caz bine justificat de suspendare a executării acestor acte, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză s-a dovedit că este îndeplinită şi această condiţie, pentru că, în cazul concret al reclamantului, consecinţele economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura administrativă, anterior stabilirii legalităţii acesteia de către instanţă, ar fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată, care amână doar executarea creanţei fiscale, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Înalta Curte constată că instanţa de fond, motivat şi argumentat, a apreciat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Drept urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În plus, aşa cum rezultă din concluziile scrise depuse la dosar de către recurentă şi din înscrisurile ataşate acestora, contestaţia formulată de către reclamantul C.G. împotriva Deciziei de impunere nr. 4288 din 27 aprilie 2012 a fost soluţionată prin Decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012, dispunându-se desfiinţarea actului administrativ fiscal contestat, cu refacerea acestuia de către alte persoane decât cele care l-au întocmit iniţial.
Astfel, instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate a deciziei de impunere a fost confirmată prin Decizia nr. 1572A/815 din 10 octombrie 2012 , privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate de intimatul-reclamant împotriva deciziei de impunere.
Prin decizia de soluţionare a contestaţiei, depusă ca act nou în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., s-a dispus desfiinţarea deciziei de impunere şi refacerea inspecţiei fiscale.
În condiţiile descrise, a menţine efectul executoriu al deciziei de impunere iniţiale, pentru perioada cuprinsă între data comunicării către contribuabil şi data deciziei de soluţionare a contestaţiei, ar fi o soluţie evident excesivă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva Sentinţei civile nr. 435 din 14 august 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2499/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2521/2013. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
