ICCJ. Decizia nr. 303/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 303/2013
Dosar nr. 1714/278/2011
Şedinţa publică de la 24 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin încheierea de şedinţă pronunţată de Judecătoria Petroşani la data de 24 august 2011, a fost investit Tribunalul Hunedoara cu excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara, invocată de S.C. G.R.E. SRL, pârâtă în Dosarul nr. 1714/278/2011.
În motivarea excepţiei invocate S.C. G.R.E. SRL a arătat că prin actul contestat s-au încălcat dispoziţiile art. 44 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie, ale art. 481 şi 482 Codul civil, ale art. 1 alin. (1) din actul adiţional la Protocolul CEDO, stabilindu-se apartenenţa la domeniul public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara, a terenului menţionat la poziţia 946 din anexă “canal de ape menajere şi industriale, canalizare de ape menajere din tub beton prefabricat, cămine de vizitare, de la U. prin CFR la Jiu”, bunuri ce-i aparţin, ceea ce echivalează cu o expropriere, care pentru a constitui o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate publică trebuie făcută cu respectarea legii, respectiv în urma unei juste şi prealabile despăgubiri.
A mai arătat reclamanta că nelegalitatea actului rezultă şi din împrejurarea că nu s-a făcut dovada că ar fi existat unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, reglementată de art. 7 din Legea nr. 231/1998 şi in raport de art. 20 din Legea 15/1990, neexistând niciun act din care să rezulte că bunul a fost în domeniul public, reclamanta dobândind-ul prin contract de vânzare – cumpărare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, art. 44 din Constituţie, ale art. 480, 481 şi 482 Codul civil, ale art. 1 alin. (1) din actul adiţional la Protocolul CEDO.
Cauza a fost înregistrată sub nr. 1714/278/2011 pe rolul tribunalului Hunedoara care prin sentinţa nr. 2576/CA/2011 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, reţinând că actul contestat aparţine unei autorităţi publice centrale.
La termenul din data de 17 ianuarie 2012 curtea de apel a admis in principiu cererea de intervenţie accesorie in interesul pârâtului G.R., introducând in cauză şi pârâtul Consiliul Judeţean Hunedoara
Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 43 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului G.R. formulată de intervenientul M.P. prin P.M.P.; s-a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a HG nr. 1352/2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de către pârâţi, a constatat că actul administrativ vizat, respectiv H.G. nr. 1352/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Hunedoara, este un act administrativ unilateral cu caracter individual.
A mai constatat judecătorul fondului că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004 cu privire la un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ, în sensul că procedura excepţiei de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti.
S-a mai arătat in considerentele sentinţei atacate că, deşi prin mai multe decizii Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice, judecătorul naţional este chemat să facă in mod nemijlocit efective drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa C.E.D.O, iar potrivit art. 20 din Constituţie, atunci când există un conflict intre normele naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula este aceea de aplicare directă a tratatelor internaţionale.
De asemenea, judecătorul fondului a reţinut că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi, mai cu seamă, prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ, intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În speţă, actul administrativ vizat este un act administrativ unilateral individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina şi jurisprudenţa au acceptat-o în mod tradiţional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu şi era soluţionat de către instanţa competentă să judece cauza respectivă.
Concluzionând, curtea de apel a apreciat că actul vizat este un act administrativ unilateral individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantă SC G.R.E. S.A. (fostă SRL), criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență următoarele:
Curtea Constituţională prin deciziile nr. 404/10 aprilie 2008, 425/10 aprilie 2008 şi 416 din 15 iunie 2011 a statuat că principiul securităţii juridice este periclitat in situaţia repunerii in discuţie a unor raporturi juridice bazate pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătoreşti emise in numele legii şi nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual emis contra legii; totodată s-a reţinut de către aceeaşi curte că, indiferente de data in care a fost emis actul, contestarea legalităţii se justifică prin necesitatea exercitării unui control de legalitate, fără de care soluţia instanţei ar risca să fie fondată pe un act ilegal.
A mai invocat recurenta - reclamantă dispoziţiile art. 126 alin (6) din Constituţie, care garantează controlul judiciar al actelor administrative şi argumentele cuprinse in sentinţa nr. 324 din 26 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
In ceea ce priveşte fondul excepţiei de nelegalitate, a susţinut recurenta – reclamantă că H.G. nr. 1352/2001 a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 44 alin (1), (2) şi (3) din Constituţie, ale art. 481 şi 482 Codul civil, ale art. 1 alin. (1) din actul adiţional la Protocolul CEDO, stabilindu-se apartenenţa de domeniul public al judeţului Hunedoara, precum şi al municipiilor, oraşelor, comunelor din judeţ a bunurilor menţionate la poziţia 946, care aparţin societăţii, ceea ce ar echivala cu o expropriere abuzivă.
A mai susţinut recurenta că H.G. nr. 1352/2001 a fost adoptat in temeiul art 21 alin (3) din Legea nr. 213/1998, iar in privinţa bunurilor in litigiu nu s-a făcut dovada că ar fi existat vreunul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, astfel cum este reglementat de art. 7 din Legea nr. 213/1998.
S-a mai arătat că H.G. nr. 1352/2001 încalcă dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 15/1990, dispoziţiile art. 31/1990 întrucât nu există un act din care să rezulte că bunul a fost in domeniul public, iar acesta a intrat in patrimoniul recurentei prin act de vânzare – cumpărare de la SC U. SA.
Se mai arată in motivele de recurs că din analiza hotărârii de guvern nu se poate stabili data la care au fost publicate anexele, in raport de menţiunea „publicării acestora ulterior”, modalitatea de difuzare, precum şi împrejurarea dacă acestea au fost comunicate către SC U. SA, pentru a avea posibilitatea de a solicita anularea poziţiilor din hotărâre care cuprind bunurile aflate în proprietatea sa pe calea plângerii prealabile.
În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 3041 C. proc. civ. .
Procedura în fața instanței de recurs.
Recurenta a depus practică judiciară in susţinerea motivelor de recurs.
Intimatele – pârâte SC A.S.V.J. SA şi G.R., au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate.
Intimaţii - pârâţi SC A.S.V.J. SA şi G.R. au depus la dosar întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Considerentele şi soluția instanței de recurs.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, formele legale incidente în cauză precum şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
Hotărârea de Guvern nr. 1352/2001 care face obiectul excepţiei de nelegalitate este incontestabil prin conţinutul său un act administrativ individual, întrucât se adresează unei persoane determinate, dispoziţiile cuprinse în aceasta neavând caracter general şi impersonal.
Data emiterii acestei Hotărâri de Guvern este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepţia de nelegalitate invocată, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenţiei Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitare.
Raportându-se la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO, precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, Înalta Curte conform practicii sale constante a reţinut că instanţa de fond în mod corect a înlăturat dispoziţiile din Legea contenciosului administrativ, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului şi în practica CEDO, precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, & 39).
Este de reţinut şi faptul că sub aspectul posibilităţii de cenzurare a legalităţii unui act juridic, CEDO a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice, garantat de art. 6 din Convenţie.
De asemenea, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg este constantă şi unitară, în ceea ce priveşte posibilitatea de invocare a excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de SC G.R.E. S.A. împotriva Sentinţei nr. 43 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 301/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 305/2013. Contencios → |
|---|
