ICCJ. Decizia nr. 3307/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3307/2013
Dosar nr. 8657/2/2011
Şedinţa de la 14 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Anticorupţie din cadrul Ministerului de Interne, a solicitat obligarea pârâtei la soluţionarea cererii adresate acestei instituţii la data de 18 august 2011, precum şi la plata de despăgubiri pentru daunele materiale şi morale provocate prin acţiunile abuzive desfăşurate de pârâtă la adresa sa.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că la data de 18 august 2011, a solicitat pârâtei prin e-mail să îi comunice motivele şi data la care a intrat în atenţia acestei instituţii şi întrucât termenul legal pentru comunicarea unui răspuns a expirat, a introdus acţiune în instanţă.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că petiţia la care face referire reclamantul nu a fost adresată acestei instituţii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 127 din 11 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiate atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi acţiunea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Anticorupţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este nefondată, întrucât în cauză nu se solicită anularea actului administrativ, acţiunea reclamantului vizând refuzul nejustificat de rezolvare a cererii sale, situaţie în care recursul prealabil se dovedeşte a fi inutil, iar reclamantul se poate adresa cu acţiune direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesară o nouă cerere adresată pârâtei.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, deşi reclamantul a susţinut că la data de 18 august 2011 a transmis pe adresa de e-mail a pârâtei o solicitare privind comunicarea motivelor şi a datei la care a intrat în atenţia acestei instituţii, totuşi nu a depus la dosar dovada transmiterii acestei cereri, iar din verificările efectuate de pârâtă în baza de date pentru evidenţa informatică a petiţiilor şi a apelurilor, a rezultat că la data menţionată, în adresa de e-mail a pârâtei a fost primită o singură cerere formulată de reclamant, prin care a solicitat comunicarea motivelor şi a datei la care a intrat în atenţia Jandarmeriei Române.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că cererea reclamantului a fost înaintată de pârâtă spre competentă soluţionare Inspectoratului General al Jandarmeriei, iar prin Adresa nr. 345984 din 19 august 2011, reclamantul a fost înştiinţat cu privire la înaintarea petiţiei către Inspectoratul General al Jandarmeriei Române.
Conchizând, judecătorul fondului a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada unui refuz nejustificat al pârâtei, atâta vreme cât reclamantul nu a dovedit că s-a adresat pârâtei cu o cerere care viza comunicarea unor informaţii ce priveau activitatea acestei instituţii, astfel că nu este întemeiat nici capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a declarat recurs reclamantul D.I., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, în condiţiile în care a depus la dosar dovezi din care rezultă că în data de 18 august 2011 a trimis pe adresa de e-mail a pârâtei două e-mailuri: unul la ora 09:58 în care solicita să se i comunice motivele pentru care a intrat în atenţia jandarmeriei şi un al doilea e-mail la ora 10:06, în care solicita să se i comunice motivele pentru care a intrat în atenţia Direcţiei Generale Anticorupţie, la care nu a primit niciun răspuns.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent şi a dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de materialul probator şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
După cum se constată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală Anticorupţie la soluţionarea cererii adresate acestei instituţii în data de 18 august 2011.
În considerentele sentinţei atacate, instanţa de fond, deşi reţine susţinerile reclamantului în sensul că a transmis pe adresa de e-mail a pârâtei o solicitare privind comunicarea motivelor şi a datei la care a intrat în atenţia acestei instituţii, totuşi constată că se impune respingerea acţiunii fără a manifesta rolul activ în suplimentarea probatoriului cu privire la situaţia celui de-al doilea e-mail expediat pârâtei de către reclamant.
În speţa de faţă, Înalta Curte apreciază că se impunea ca, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prima instanţă, din oficiu, să dispună completarea probatoriului în sensul unor verificări suplimentare cu privire la situaţia celui de-al doilea e-mail expediat pârâtei de către reclamant.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu insuficient, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la existenţa sau inexistenţa celui de-al doilea e-mail, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În conformitate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune dacă modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, iar potrivit art. 314 C. proc. civ., "Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite".
Faţă de aceste dispoziţii şi pentru că este necesară administrarea de probe noi, situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită, se va casa hotărârea atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare.
Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de D.I. împotriva Sentinţei civile nr. 127 din 11 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3300/2013. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 3308/2013. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
