ICCJ. Decizia nr. 369/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 369/2013
Dosar nr. 184/2012
Şedinţa publica din 25 ianuaria 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 108 din data de 19 iunie 2012, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de către reclamanta SC S.F. SRL în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice sector 5 şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 115008 din 27 aprilie 2012 emisă de către pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat ca întrunite, în speţă, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
A reţinut Curtea că reclamanta a formulat contestaţie împotriva actului a cărui suspendare o solicită şi a depus cauţiune în cuantum de 50.000 lei, în conformitate cu dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. fisc.
În continuare, instanţa de fond a apreciat, în esenţă, că, pe de o parte, din actele depuse de către reclamantă rezultă existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte determinarea obligaţiilor suplimentare de plată, iar, pe de altă parte, prin executarea actului a cărui suspendare se solicită, s-ar produce o perturbare previzibilă gravă a activităţii reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termenul legal, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în reprezentarea pârâtei Administraţia Finanţelor Publice sector 5, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale este o situaţie de excepţie care intervine doar atunci când legea o prevede, în condiţiile şi limitele reglementate de aceasta.
Societatea intimată nu a probat existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului de impunere contestat şi producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.
Cu alte cuvinte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acţiunii în anulare.
Până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Simpla susţinere a părţii intimate că se va afla în imposibilitate de a onora obligaţiile pe care le are faţă de furnizori, fapt care îi va perturba în mod grav activitatea economică, nu justifică măsura suspendării actului de impunere contestat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Astfel, prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, suspendarea executării Deciziei nr. 115008 din 27 aprilie 2012 privind angajarea răspunderii solidare a terţului poprit SC S.F. SRL pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului urmărit SC H.D.S.C.I.E. SRL în sumă de 2.645.398,66 lei.
Potrivit textului legal anterior individualizat, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere cetăţeanului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.
În altă ordine de idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Totodată, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În speţa de faţă, Decizia nr. 115008 din 27 aprilie 2012 privind angajarea răspunderii solidare a terţului poprit SC S.F. SRL pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului urmărit SC H.D.S. C.I.E. SRL emisă de recurenta-pârâtă Administraţia Finanţelor Publice sector 5 este titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată.
De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.
Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.
Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.
Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate, clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor administrative.
După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare.
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, argumentele prezentate de către partea aflată în discuţie sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei administrative contestate, în condiţiile în care acestea se referă la angajarea eronată a răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (1) lit. b) și d) din C. proc. fisc., fără ca anterior să fie comunicat debitorului şi terţului poprit actul administrativ fiscal prin care s-a constatat insolvabilitatea.
În speţă, este îndeplinită condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Putem aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.
În cauza de faţă, intimata-reclamantă a probat iminenţa producerii pagubei invocate, în condiţiile în care valoarea obligaţiei fiscale contestate este de 2.645.398,66 lei.
Or, este evident că executarea silită a intimatei pentru o astfel de sumă este de natură a conduce la afectarea gravă a activităţii economice a acesteia.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ, raportat la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti în reprezentarea Administraţia Finanţelor Publice sector 5 împotriva sentinţei nr. 108 din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 364/2013. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 372/2013. Contencios → |
|---|
