ICCJ. Decizia nr. 392/2013. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 392/2013
Dosar nr. 3547/2/2012
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC K.L.T.C.I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice, anularea prevederilor punctului 22 lit. o) şi punctului 57 lit. o) din Titlul VII - Accize şi alte taxe speciale, ambele din H.G. nr. 50 din 25 ianuarie 2012, pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, publicate în M.O. nr. 78 din 31 ianuarie 2012 şi suspendarea prevederilor celor două puncte până la soluţionarea definitivă a cauzei.
În motivarea în fapt a cererii de suspendare, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta a arătat, în esenţă, că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că este evident că prin implementarea modificărilor din Codul Fiscal se aduce încălcare Legii nr. 346/2004, mai exact art. 9 alin. (1) din legea menţionată, că instituirea acestor modificări aduce atingere şi drepturilor conferite de Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 9 lit. b) din lege şi că, astfel, suma solicitată drept garanţie este abuzivă, ea având rolul de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această situaţie devine discriminatorie şi nelegală, atâta vreme cât depăşeşte scopul pentru care a fost instituită.
Reclamanta a apreciat că paguba pe care ar suferi-o ca urmare a prevederilor modificate din Codul fiscal este una iminentă şi certă, neputând fi evitată în nici un mod.
În drept, cererea de suspendare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată, arătând că reclamanta a mai formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea celor două puncte din H.G. nr. 50/2012, ce a format obiectul Dosarului nr. 142/42/2012, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, că la data de 25 aprilie 2012 instanţa a respins cererea şi că, faţă de motivele invocate în faţa Curţii de Apel Ploieşti, reclamanta nu vine cu motive şi dovezi noi care să justifice admiterea capătului de cerere privind suspendarea actului contestat.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia inadmisibilităţii în privinţa cererii de suspendare, faţă de dispoziţiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, având în vedere cererea de suspendare formulată de reclamantă în temeiul art. 14 din lege, care a făcut obiectul dosarului nr. 142/42/2012 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti.
Prin Încheierea din 30 mai 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare şi a suspendat dispoziţiile pct. 22 lit. o) şi pct. 57 lit. o) din Titlul VII - Accize şi alte taxe speciale ale H.G. nr. 50/2012, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, nu pot fi formulate mai multe cereri de suspendare succesive pentru aceleaşi motive; că împrejurarea că reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării aceluiaşi act administrativ, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 142/42/2010 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi soluţionat la data de 25 aprilie 2012, în sensul respingerii cererii, nu se încadrează în ipoteza prevăzută de textul de lege menţionat, deoarece prezenta cerere de suspendare a fost formulată în temeiul art. 15 din legea menţionată, prin acţiunea adresată instanţei competente pentru anularea actului atacat.
A mai reţinut instanţa că, faţă de motivarea în fapt a cererii de suspendare întemeiată pe art. 14 din lege (filele 192-195 din dosar), nu se poate reţine invocarea de către reclamantă a aceloraşi motive în susţinerea cererii de suspendare ce face obiectul prezentei analize, astfel că a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în cauză, motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în privinţa dispoziţiilor menţionate se circumscriu condiţiei prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat.
Astfel, s-a reţinut că dispoziţiile contestate, prin care s-a impus antrepozitarilor autorizaţi pentru producţia de produse energetice constituirea capitalului social subscris şi vărsat de minim 4.000.000 lei, precum şi constituirea unei garanţii în cuantum minim de 2.000.000 euro, reprezintă dispoziţii contrare prevederilor Legii nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.
Curtea a mai reţinut şi faptul că prin aplicarea dispoziţiilor contestate se încalcă principiile şi drepturile conferite de Legea concurenţei nr. 21/1996, respectiv protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, precum şi faptul că suma solicitată drept garanţie este abuzivă, ea având rolul de a acoperi mai mult decât riscul de neplată a accizelor, or această situaţie devine discriminatorie şi nelegală atâta vreme cât depăşeşte scopul pentru care a fost instituită. A apreciat instanţa că garantarea accizelor, dar şi a celorlalte datorii fiscale pe care o companie le-ar putea avea în viitor, nu constituie un argument pentru care să fie instituită o asemenea sumă de garantare şi apare ca fiind discriminatorie în raport cu orice altă societate comercială care nu este obligată la plata unui fond de garanţie.
S-a mai reţinut în considerentele încheierii atacate că dispoziţiile H.G. nr. 50/2012 creează un sistem fiscal inechitabil, generând un dezechilibru la nivelul activităţii operatorilor economici pentru producţia de produse energetice, că, potrivit î nscrisurilor existente la dosar, societatea reclamantă face parte din categoria întreprinderilor mici, având un număr de salariaţi cuprins între 10 şi 49 şi realizând o cifră de afaceri anuală netă sau deţinând active totale de până la 10.000.000 milioane Euro şi, astfel, din situaţia contului de profit şi pierdere la data de 30 iunie 2011, rezultă că societatea reclamantă are o cifră de afaceri netă de 3.412.540 lei, iar garanţia minimă în cuantum de 2.000.000 euro reprezintă practic echivalentul cifrei de afaceri pe mai mulţi ani, fapt ce conduce la imposibilitatea desfăşurării activităţii.
Totodată, s-a reţinut că, potrivit Registrului salariaţilor, la data de 26 aprilie 2012 societatea are un număr de 35 de angajaţi şi aplicarea prevederilor contestate implică concedierea acestora, cu consecinţa restrângerii activităţii de producţie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul Guvernul României arată că instanţa de fond a respins în mod greşit apărările formulate de Guvernul României, potrivit cărora intimata-reclamantă a mai solicitat anterior suspendarea parţială a H.G. nr. 50/2012, cerere care i-a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 147 din 25 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. 142/42/2012, astfel că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor legale, dispunând suspendarea unui act considerând că prin noua cerere se aduc dovezi noi, iar motivele sunt altele.
Având în vedere aceste considerente recurentul solicită instanţei modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare ca inadmisibilă.
Pe fondul cererii de suspendare, recurentul arată că aceasta se soluţionează fără prejudecarea fondului cauzei, instanţa având posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a legalităţii actului, însă instanţa de fond, în mod nelegal, a reţinut în considerente aspecte ce ţin de soluţionarea cererii de anulare a actului administrativ.
Se mai arată în motivele de recurs că instanţa de fond a nesocotit împrejurarea că prezumţia de legalitate nu a fost răsturnată, nefăcându-se dovada că prevederile contestate sunt de natură să creeze o îndoială puternică asupra aspectului legalităţii, că aceasta s-a pronunţat în mod nejustificat în sensul stabilirii cazului bine justificat, în condiţiile în care avea doar posibilitatea efectuării unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului, iar în privinţa actului normativ care face obiectul prezentei acţiuni de chemare în judecată nu există o împrejurare care să conducă la vreo îndoială în privinţa legalităţii acestuia.
Mai arată recurentul că H.G. nr. 50/2012 a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, proiectul actului administrativ contestat a fost aprobat favorabil de Consiliul Legislativ în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 73/1993, republicată, precum şi faptul că nivelul garanţiei pentru plata accizelor nu constituie prin el însuşi un argument care să conducă la măsura suspendării actului.
Cu privire la producerea pagubei iminente, recurentul arată că de asemenea instanţa de fond s-a pronunţat cu greşita aplicare a legii, că din probele administrate nu rezultă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor şi nu s-au prezentat dovezi ale unui prejudiciu în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar considerentul instanţei, că societatea reclamantă face parte din categoria întreprinderilor mici, iar aplicarea măsurilor impuse de actul contestat îi afectează cifra de afaceri, este greşit.
În opinia recurentului, intimata-reclamantă nu a făcut dovada în fapt şi drept a pagubei iminente, ea trebuie să-şi reorganizeze activitatea după noile reglementări în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, fiind vorba în ultimă instanţă de adaptarea la mediul economic, financiar şi fiscal, care este într-o continuă adaptare la directivele comunităţii europene şi a noilor realităţi economice.
Recurentul apreciază că este nelegală suspendarea executării unui act administrativ întemeiată pe simpla afirmaţie că sunt întrunite condiţiile de suspendare, fără să existe dovezi din care să rezulte temeinicia cererii şi că instanţa de fond a trecut peste faptul că intimata-reclamantă nu a justificat îndeplinirea celor două condiţii, făcând susţineri numai cu privire la fondul litigiului.
II. Recurentul Ministerul Finanţelor Publice critică încheierea pronunţată de instanţa de fond pentru următoarele motive:
Arată recurentul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), precum şi faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, recurentul arată că din cuprinsul hotărârii judecătoreşti rezultă că instanţa de fond nu a analizat apărările formulate de Ministerul Finanţelor Publice şi, prin urmare, trebuie observat că în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăsesc motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de Ministerul Finanţelor Publice.
Rezultă, aşadar, că instanţa de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, lipsind astfel hotărârea de indicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat aceste apărări, adică de elementele care atrag criticile şi în raport de care trebuie să fie formulat recursul.
Apreciază recurentul că în aceste condiţii se impune casarea hotărârii şi trimiterea dosarului la instanţa de fond în vederea pronunţării unei hotărâri din a cărei motivare să rezulte că au fost reţinute şi analizate apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, se arată că instanţa de fond a apreciat, în mod evident greşit, că pot fi formulate două cereri de suspendare succesive, pentru aceleaşi motive, prima dintre acestea în temeiul art. 14 alin. (1), iar cea de-a doua în temeiul art. 15, astfel că instanţa, cu de la sine putere, a completat dispoziţia imperativă din textul de lege, în sensul că alin. (6) al art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu se aplică atunci când, deşi cererile de suspendare sunt succesive şi pentru aceleaşi motive, temeiurile de drept sunt diferite (art. 14 sau art. 15).
În legătură cu fondul cererii de suspendare, recurentul arată că instanţa de fond s-a pronunţat ca şi cum ar fi soluţionat cererea de anulare a aceluiaşi act administrativ, că practic instanţa de fond a avut în vedere toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, considerând că „există indicii temeinice de natură să pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat. ”
Mai arată recurentul că instanţa de fond nu a analizat apărările pârâţilor, ci s-a limitat să-şi însuşească o parte din susţinerile reclamantei, prin preluarea, „ca şi motive de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei”, a unor pasaje întregi din cererea de chemare în judecată.
Astfel, instanţa de fond a nesocotit faptul că susţinerile părţii în legătură cu nelegalitatea actului solicitat a fi suspendat nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, or, prin modul în care s-a pronunţat cu privire la cazul bine justificat, este evident că instanţa de fond s-a antepronunţat cu privire la fondul cauzei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
În cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speţă, motivele invocate de intimata-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fără a fi analizat fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona cererea referitoare la anularea actului contestat.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Or, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea, aşa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Intimata-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Astfel, soluţia de admitere a cererii de suspendare a H.G. nr. 50/2012 în ceea ce priveşte pct. 22 lit. o) şi a pct. 57 lit. o) din Titlul VII (accize şi alte taxe speciale) este dată cu aplicarea greşită a legii, în cauză Curtea apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În mod greşit şi nelegal, prima instanţă a apreciat că în cauză este îndeplinită condiţia existenţei unor „cazuri bine justificate” în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 de natură a infirma vădit prezumţia de legalitate a actului contestat.
Motivele reţinute de prima instanţă ca motive de nelegalitate nu pot constitui motive de suspendare, respectiv „cazuri bine justificate”, deoarece reprezintă motive de nelegalitate care privesc fondul cauzei şi care nu pot forma obiectul unei verificări sumare în raport de obiectul cauzei.
Verificând actul contestat şi care formează obiectul cererii de suspendare, Curtea constată că H.G. nr. 50/2012 a fost emisă în baza art. 108 din Constituţie, prin însuşirea proiectului iniţiat de M.F.P., având avizul favorabil nr. 52 din 18 ianuarie 2012 al Consiliului Legislativ.
H.G. nr. 50/2012 a fost emisă pentru punerea în aplicare a O.G. nr. 30/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Legislaţia naţională în domeniul accizelor, inclusiv prevederile referitoare la autorizarea antrepozitelor fiscale de la titlul VII „Accize şi alte taxe speciale” din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, sunt în concordanţă cu prevederile europene în acest domeniu.
Astfel, în cuprinsul art. 15 alin. (1) din Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor şi de abrogare a Directivei 92/L2/CEE este prevăzut că fiecare stat membru îşi stabileşte propriile norme privind producerea, transformarea şi deţinerea de produse accizabile.
Totodată, în temeiul alin. (1) al art. 16 din aceeaşi directivă, autorizarea unui antrepozit fiscal este supusă condiţiilor pe care autorităţile au dreptul să le stabilească în scopul de a preveni orice fraudă sau abuz.
Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 16 din directiva mai sus menţionată, printre obligaţiile antrepozitarului autorizat se numără atât obligaţia de a furniza garanţia necesară pentru acoperirea riscului inerent producerii, transformării şi deţinerii de produse accizabile, în condiţiile stabilite de statul membru, cât şi obligaţia de a respecta cerinţele stabilite de statul membru pe teritoriul căreia este situat antrepozitul fiscal.
Prevederile legale de constituire a unui nivel minim al capitalului social subscris şi vărsat de către persoana care urmează să îşi desfăşoară activitatea ca antrepozitar autorizat, precum şi a unei garanţii minime care trebuie constituite pentru funcţionarea antrepozitelor fiscale au fost introduse prin O.G. nr. 30/2011.
Astfel, prevederile din Codul fiscal şi normele metodologice aferente, referitoare la cuantumul minim al capitalului subscris şi vărsat pe care antrepozitarii fiscali trebuie să îl constituie, au fost stabilite luându-se în considerare specificul activităţilor cu produse accizabile, respectiv gradul ridicat de risc în ceea ce priveşte evaziunea fiscală pe care acest tip de activităţi îl incumbă.
În ceea ce priveşte garanţia minimă, scopul acesteia este să acopere atât riscul de neplată a accizelor ce pot deveni exigibile, cât şi riscul de neplată a altor datorii fiscale restante pe care un antrepozitar fiscal le-ar putea avea la bugetul general consolidat.
Prin introducerea acestei măsuri s-a urmărit întărirea disciplinei financiare a acestui tip de operatori economici, activitatea de producţie produse accizabile fiind generatoare şi de alte impozite şi taxe, în afară de accize.
Totodată, potrivit punctului 108 alin. (23) din normele metodologice, garanţia constituită de antrepozitar autorizat poate fi executată când se constată că antrepozitarul autorizat nu şi-a respectat obligaţiile legale privind plata accizei sau înregistrează orice alte obligaţii fiscale restante, de natura celor administrate de A.N.A.F., cu mai mult de 30 de zile faţă de termenul legal de plată.
De asemenea, la baza stabilirii cuantumului garanţiei minime au fost avute în vedere şi nivelurile garanţiilor constituite anterior de către antrepozitarii fiscali de producţie produse energetice, acestea fiind de regulă mai mari de 2.000.000 euro.
Prevederile legale cu privire la nivelurile minime aferente capitalului social subscris şi vărsat şi a garanţiilor ce trebuie constituite de antrepozitarii fiscali au fost introduse în scopul prevenirii şi combaterii fenomenului de evaziune fiscală şi în aplicarea prevederilor art. 16 din Directiva 2008/118/CE a Consiliului.
În ceea ce priveşte a doua condiţie cea a existenţei unei pagube iminente în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că intimata-reclamantă nu a făcut dovada în fapt şi în drept a pagubei iminente, aceasta trebuie să-şi reorganizeze activitatea după rigorile ce reglementează domeniul în care îşi desfăşoară obiectul comercial şi antrepozitul fiscal, astfel că nu se poate constata „de facto” că există o pagubă iminentă, fiind vorba în ultimă instanţă de adaptarea la un mediu economic, financiar şi fiscal, în continuă schimbare după directivele comunităţii europene şi a noilor realităţi economice.
Totodată, este necesar a se lua în considerare că suspendarea executării este o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantei un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză, astfel că va fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va admite recursul şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Guvernul României şi de M.F.P. împotriva Încheierii din 30 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică încheierea atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării dispoziţiilor pct. 22 lit. o) şi pct. 57 lit. o) titlul VII din H.G. nr. 50/2012, formulată de SC K.L.T.C.I. SRL.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 394/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 291/2013. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
