ICCJ. Decizia nr. 394/2013. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 394/2013
Dosar nr. 2929/54/2010
Şedinţa publică de la 29 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 4 aprilie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul M.A.I. prin întâmpinare; a respins excepţia de nelegalitate a art. 7 lit. j) din Ordin M.A.I. nr. 1501/2006, ca nefondată; a acordat termen la data de 30 mai 2011, Completul 19 Fond, ora 12,00, pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport de dispoziţiile art. 44 din Constituţia României.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deliberând asupra excepţiei inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor prin întâmpinare, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, reţinând că şi actele administrative unilaterale cu caracter normativ pot constitui obiect al unei excepţii de nelegalitate, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 neputând primi o interpretare în sensul menţionat de pârâtul M.A.I., emitent al acestui act administrativ.
Instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu exclud în mod expres posibilitatea analizării pe această cale procedurală a legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ, iar interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor legii cadru a contenciosului administrativ impune concluzia admisibilităţii analizării legalităţii unui act normativ.
Instanţa de fond a avut în vedere jurisprudenţa unanim adoptată în această materie şi a apreciat că posibilitatea invocării unei asemenea excepţii de inadmisibilitate nu poate fi analizată decât de către instanţa investită cu analizarea fondului cauzei, care poate statua asupra admisibilităţii invocării unei asemenea excepţii de nelegalitate, iar nu instanţa investită cu însăşi soluţionarea acestei excepţii, motiv pentru care a respins excepţia invocată de către pârât ca neîntemeiată.
Pe fondul excepţiei, instanţa a reţinut că la baza emiterii actului administrativ au stat prevederile art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a autovehiculelor se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor care se publică în M.O. al României, Partea I.
Instanţa a reţinut că faptul că prin O.U.G. nr. 50/2008 au fost abrogate dispoziţiile art. 2411, 2413 din C. fisc., care au impus obligaţia plăţii taxei de primă înmatriculare, înlocuind-o cu obligaţia plăţii taxei de poluare la prima înmatriculare pe teritoriul României a autoturismelor importate de ocazie, nu are nicio relevanţă sub aspectul legalităţii dispoziţiilor criticate pe calea excepţiei de nelegalitate, având în vedere caracterul general al enunţului acestora, nefăcându-se referire la un act normativ special, prin identificarea acestuia, respectiv la denumirea acestei taxe, de poluare ori de primă înmatriculare, ci exclusiv instituind drept obligaţie pentru înmatriculare obligaţia proprietarului de a face dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
S-a reţinut de către instanţă că interpretarea pe care reclamantul o realizează cu privire la temeiul invocat de către pârâta din dosarul de fond asupra obligaţiei privind plata taxei speciale de poluare nu poate avea o relevanţă asupra legalităţii acestui act administrativ normativ, având în vedere că priveşte perioada ulterioară adoptării acestui ordin, respectiv adoptarea O.U.G. nr. 50/2008, legalitatea actului criticat putând fi verificată prin raportare exclusivă la momentul adoptării acestuia, respectiv cu referire la actele normative cu forţă juridică superioară în vigoare la momentul adoptării acestuia.
În plus instanţa a constatat că reclamantul nu critică însăşi legalitatea ordinului menţionat, ci interpretarea dată de către instituţia pârâtă în dosarul de fond asupra dispoziţiilor legale care instituie obligaţia de plată a taxei de poluare pentru autovehicule, împrejurare care nu poate fi cenzurată pe calea analizării prezentei excepţii de nelegalitate, care priveşte exclusiv conformitatea ordinului menţionat cu actele normative cu forţă juridică superioară acestuia, în vigoare la momentul emiterii acestuia.
S-a mai reţinut în considerentele încheierii atacate că succesiunea actelor normative cu putere de lege care au instituit obligaţia plăţii unei taxe la prima înmatriculare a autoturismelor importate de ocazie nu poate avea relevanţă asupra legalităţii unor acte administrative cu caracter normativ anterioare, care coroborate conduc, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, la respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul B.B., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Printr-o primă critică din recurs, recurentul susţine că instanţa de fond a realizat o interpretare greşită a actelor deduse judecăţii, deoarece s-a pronunţat în lipsa dosarului de fond care a rămas la Curtea de Apel Craiova şi care conţinea mai multe înscrisuri necesare soluţionării cauzei şi nu a solicitat emitentului actului să depună la dosar toată documentaţia care a stat la baza emiterii ordinului.
Printr-o a doua critică de recurs, recurentul afirmă că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, întrucât a făcut referire la art. 7 alin. (1) lit. 7 din ordin, iar nu la dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul respectiv, precum şi faptul că instanţa în mod eronat nu a înţeles că excepţia de nelegalitate a fost invocată în raport cu dispoziţiile din Codul fiscal, din cuprinsul căruia au fost abrogate prevederile art. 2141 - art. 2143, care reprezentau temeiul juridic al art. 7 alin. (1) lit. j) din ordinul contestat.
Mai susţine recurentul că instanţa în mod greşit nu a reţinut faptul că dispoziţiile contestate din ordin au fost emise în temeiul şi în executarea art. 2141 - art. 2143 din C. fisc., care ulterior au fost abrogate, astfel că prevederile art. 7 alin. (1) lit. j) au rămas fără suport legal, iar O.U.G. nr. 50/2008 nu este un act normativ cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia să fi fost emis Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006.
Recurentul reia susţinerile referitoare la existenţa unui vid legislativ deoarece O.U.G. nr. 50/2008 nu a prevăzut expres faptul că se modifică denumirea taxei prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006, iar adresa M.F. din 02 iulie 2008 nu reprezintă o modificare adusă ordinului respectiv.
În esenţă, recurentul reia susţinerile referitoare la faptul că, ulterior abrogării dispoziţiilor art. 2141 - art. 2143 din C. fisc., taxa prevăzută de art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 a rămas fără temei legal.
Pârâtul M.A.I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.
Astfel, motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, în condiţiile în care, în mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că reclamantul nu a criticat însăşi legalitatea ordinului menţionat, ci interpretarea dată de către instituţia pârâtă în dosarul de fond asupra dispoziţiilor legale care instituie obligaţia de plată a taxei de poluare pentru autovehicule, împrejurare care nu poate fi cenzurată pe calea analizării prezentei excepţii de nelegalitate, ce priveşte exclusiv conformitatea ordinului menţionat cu actele normative cu forţă juridică superioară acestuia, în vigoare la momentul emiterii sale.
Înalta Curte apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că succesiunea actelor normative cu putere de lege, care au instituit obligaţia plăţii unei taxe la prima înmatriculare a autoturismelor importate de ocazie, nu poate avea relevanţă asupra legalităţii unor acte administrative cu caracter normativ anterioare.
Într-adevăr, taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule a fost reglementată de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (art. 2141 - art. 2143), în perioada 01 ianuarie 2007 - 01 iulie 2008, dar şi de O.U.G. nr. 50/2008, începând cu data de 01 iulie 2008.
Ca atare, judecătorul cauzei s-a pronunţat pe ceea ce s-a cerut, astfel că au fost respectate prevederile art. 129 alin. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nu a procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre aceste motive de modificare a hotărârii judecătoreşti.
În fine, şi ultimul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.
În cauză a fost invocată excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de M.A.I.
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. j) din Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care, începând cu data de 01 ianuarie 2007, se numără şi dovada plăţii taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, stabilită potrivit legii.
Actul administrativ unilateral cu caracter normativ aflat în discuţie a fost emis în aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de referinţă.
Ordinul contestat nu reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în cererea de recurs.
În procedura reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative care au forţă juridică superioară, în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Cu alte cuvinte, verificarea legalităţii actului administrativ contestat, pe calea excepţiei de nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispoziţiile legii, iar nu prin raportare la o situaţie de fapt.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar, în acord cu acord cu judecătorul fondului, constată că recurentul invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act normativ.
De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepţiei de nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.
Prin urmare, având în vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă - 01 iulie 2008 - se abrogă art. 2141 - art. 2143 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în situaţia de faţă nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială, stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.
În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2008 din această ultimă reglementare instituie obligaţia de plată a taxei care intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Pe de altă parte, se cuvine a fi amintite şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenţionează să înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe, într-un cont distinct deschis la unităţile Trezoreriei Statului pe numele Administraţiei Fondului pentru Mediu.
Asupra susţinerilor reclamantului referitoare la incompatibilitatea dintre prevederile O.U.G. nr. 50/2008 şi dreptul european, prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este competentă a se pronunţa instanţa învestită cu litigiul în fond, întrucât analiza efectuată de instanţa de contencios administrativ în soluţionarea excepţiei de nelegalitate este limitată la verificarea legalităţii actului administrativ în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive pentru reformarea sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
La pronunţarea prezentei decizii, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa sa anterioară reprezentată, cu titlu de exemplu, de decizia nr. 3248 din 3 iunie 2011, decizia nr. 3350 din 9 iunie 2011, decizia nr. 3895 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 3896 din 12 iulie 2011 şi Decizia nr. 5023 din 28 octombrie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.B. împotriva Încheierii din 04 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 524/2013. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 392/2013. Contencios → |
|---|
