ICCJ. Decizia nr. 4823/2013. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4823/2013
Dosar nr. 770/33/2012
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 550/2012 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamantul T.F.C., în contradictoriu cu pârâta M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012 şi a Raportului de inspecţie fiscală 180029 din 25 aprilie 2012, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prima condiţie privind declanşarea contenciosului administrativ în privinţa actului a cărui suspendare se solicită a fost îndeplinită în cauză, întrucât reclamantul a contestat Decizia de impunere nr. 18029/1 din 25 aprilie 2012 în procedura instituită de legiuitor; că împrejurarea invocată de reclamant cu privire la o ipotetică impunere în alte limite decât cele apreciate de acesta ca fiind corectă nu poate constitui o situaţie în care să se aprecieze că suntem în prezenţa cazului bine justificat; că în cauză nu se poate reţine a fi îndeplinită condiţia pagubei iminente, având în vedere situaţia concretă în care suma contestată a fost determinată, prin raportare la existenţa unui număr de 100 de tranzacţii imobiliare derulate în perioada de referinţă, astfel că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru major în patrimoniu.
A mai reţinut instanţa că împrejurarea că actul administrativ contestat şi a cărui suspendare se solicită nu a fost încă suspus analizei instanţei de contencios administrativ, deşi a fost declanşat demersul judiciar, nu constituie un motiv de suspendare a executării actului, atâta timp cât timp în nici un mod nu a fost evidenţiată o astfel de nelegalitate care să constituie caz bine justificat.
S-a mai reţinut în considerentele hotărârii atacate că nu ar deveni incidente nici Recomandările Comitetului de Miniştrii ai Consiliului Europei, întrucât executarea deciziei administrative, chiar dacă vizează o sumă importantă, are ca fundament tocmai derularea unor activităţi de aceeaşi amploare al căror rezultat se află tot în patrimoniul persoanei vizate de actul atacat, astfel că protecţia provizorie nu apare ca justificată.
Instanţa a concluzionat că suspendarea executării actelor administrative constituie o situaţie de excepţie, care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate, situaţie care nu este prezentă în litigiul dedus judecăţii, cazul bine justificat nefiind prezent, iar paguba iminentă nefiind fiind imposibil de reparat, astfel că rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de prevederile art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.F.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului declarat se arată că motivarea din cadrul hotărârii recurate este o motivare în abstracto, aproape lipsită de invocarea oricăror aspecte particulare indicate de către reclamant în cererea de suspendare formulată, ceea ce în opinia acestuia echivalează în fapt cu lipsa unei motivări.
În al doilea rând, recurentul arată că practic instanţa nu a procedat nici un moment la analizarea circumstanţelor de fapt şi de drept învederate de către acesta în cuprinsul cererii de suspendare a deciziei de impunere, pe care recurentul le reiterează în motivele de recurs.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.
Instanţa de recurs apreciază că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia „hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii”.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Conform art. 15 alin. (1) din aceeaşi lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea actului.
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.
După cum se constată, prima instanţa soluţionând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la „cazul bine justificat”, deoarece recurentul-reclamant nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative fiscale a căror suspendare se solicită.
În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Recurentul-reclamant, după cum se constată, se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
În consecinţă, în mod corect, prima instanţă a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiţiei referitoare la cazul bine justificat care să conducă la suspendarea executării actelor administrative în cauză.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că în speţă nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, având în vedere situaţia concretă în care suma contestată a fost determinată prin raportare la existenţa unui număr de 100 de tranzacţii imobiliare derulate în perioada de referinţă, astfel că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru major în patrimoniu.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiţii menţionate, soluţia pronunţată este temeinică şi legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.F.C. împotriva Sentinţei civile nr. 550/2012 din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4816/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4887/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
