ICCJ. Decizia nr. 4908/2013. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4908/2013
Dosar nr. 8791/101/2012
Şedinţa de la 9 aprilie 2013
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii judiciare
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 iulie 2012 pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamantul A.P.P. a chemat în judecată pârâta U.S.H. şi chematul în garanţie Ministerul, Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, solicitând obligarea pârâtei U.S.H. la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, în termen de 30 zile de la pronunţarea sentinţei şi obligarea chematului în garanţie Ministerul, Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licenţă în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea plăţii de 2.000 RON penalităţi pe zi întârziere.
2. Hotărârea primei instanţei aflate în conflict
Prin Sentinţa nr. 889 din 2012 din 28 septembrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că, pentru stabilirea competenţei materiale, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În speţă, este aplicabil primul criteriu enunţat anterior, tribunalul fiind competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că U.S.H. este o autoritate publică locală.
3. Hotărârea celei de-a doua instanţe aflate în conflict
Prin Sentinţa nr. 4814 din 16 noiembrie 2012, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mehedinţi, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionarea conflictului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a apreciat că U.S.H. Bucureşti, în raport de prevederile art. 2 alin. (1)lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este persoană juridică de drept privat care a obţinut statut de utilitate publică, fiind înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior şi care poate fi asimilată autorităţii publice centrale.
Aşa fiind, tribunalul a reţinut că pârâta U.S.H. Bucureşti este asimilată autorităţii publice centrale, în raport de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 3 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. şi a apreciat că litigiul este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Craiova.
4. Regulatorul de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 şi art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunţa, în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
Aşa cum s-a arătat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituţii de învăţământ superior să elibereze diploma de licenţă.
Pârâta U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.
U.S.H. din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Totodată, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Conform dispoziţiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, U.S.H. din Bucureşti nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, U.S.H. din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, U.S.H. din Bucureşti nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - U.S.H. din Bucureşti - competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are un caracter accesoriu şi va fi soluţionat de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A.P.P., în contradictoriu cu pârâta U.S.H. şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4907/2013. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 495/2013. Contencios. Acţiuni împotriva... → |
|---|
