ICCJ. Decizia nr. 5106/2013. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5106/2013
Dosar nr. 9623/1/2011
Şedinţa publică de la 23 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC O.L. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat I., anularea Ordinului (I.) nr. 361/26 aprilie 2010 privind transmiterea on-line la I. a rapoartelor de monitorizare a ascensoarelor.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor acestui ordin, societăţile autorizate să efectueze activităţi de reparaţii, întreţinere şi revizie asupra ascensoarelor, printre care se numără şi reclamanta O., au obligaţia de a transfera on-line informaţiile detaliate în anexele Ordinului emis. Pentru aplicarea acestui act normativ, societăţile precum O. au obligaţia să folosească sisteme IT compatibile cu noile sisteme software I.
În concordanţă cu prevederile Ordinului indicat, rapoartele electronice referitoare la orice schimbare, modificare, intervenţie sau control periodic de supraveghere la ascensoare vor fi raportate de către societăţile autorizate, precum O., în termen de 24 de ore de la acest eveniment.
Reclamanta a criticat ordinul contestat, arătând că, pentru a-l pune în aplicare, trebuie să aloce importante resurse umane, financiare şi informatice pentru a implementa noile proceduri de raportare; că ordinul nu dă detalii privind "soluţiile tehnice compatibile cu sistemele software I. care să permită transmiterea rapoartelor de monitorizare" pe care ar trebui să le folosească operatorii economici pentru a transmite datele, "sistemul integrat de gestiune I." ("S.") sau protecţia confidenţialităţii datelor transmise I., astfel devenind nu doar confuz, nesecurizat, dar şi logistic imposibil pentru O. să pună în aplicare Ordinul nr. 361/2010.
A mai arătat că ordinul a fost adoptat fără a fi respectată obligaţia de consultare publică prealabilă instituită de H.G. nr. 561/2009; că solicitarea I. privind datele personale ale clienţilor O. este ilegală; că ordinul reprezintă o măsură excesivă de control şi nu se justifică adoptarea acestuia în contextul existenţei unor norme naţionale în materie.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 5511 din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC O.L. SRL în contradictoriu cu pârâta Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat I..
Pentru a hotărî astfel, Curtea a considerat că Ordinul atacat poate fi apreciat ca o expresie a transpunerii Directivei 2006/123/CE privind serviciile, o creare a cadrului juridic necesar aplicării sale şi o realizare a unei obligaţii de rezultat impuse de Directivă, obligaţia de a transfera on-line informaţiile detaliate în anexele Ordinului fiind în sensul Directivei menţionate.
A apreciat Curtea că "rapoartele de monitorizare" pot fi trimise în orice format electronic, cu asigurarea siguranţei fişierului şi a originii sale cu ajutorul semnăturii electronice. De exemplu, comunicările pot fi realizate prin fişiere tip .pdf cu parolă şi semnătura logică extinsă; sau fişierele tip .excel ce conţin date sub formă de tabele pot fi arhivate în format .rar ori .zip şi pot fi trimise prin email către intimată, după ce au fost semnate electronic.
Curtea a constatat astfel că nu au rezultat în realitate motive de nulitate a ordinului atacat, ci de conformitate cu actele comunitare relevante şi aplicabile aspectelor de fapt sesizate.
3. Recursul reclamantei
Împotriva Sentinţei nr. 5511 din 30 septembrie 2011 a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta S.C. O.L. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 şi 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta reclamantă a arătat următoarele:
3.1. În ceea ce priveşte motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Sentinţa recurată conţine motive străine de natura pricinii, constând în referiri la acte normative care nu au nicio legătură cu ordinul contestat, cu activităţile de montare şi întreţinere a lifturilor ori cu controlul acestor activităţi, însă nu şi-a motivat soluţia sub aspectul încălcărilor actelor normative ori principiilor de drept administrativ invocate în cererea de anulare, sau cu privire la caracterul imposibil de executat al ordinului, de asemenea invocat de reclamantă.
În ceea ce priveşte considerentul potrivit căruia ordinul atacat era exonerat de la procedura dezbaterii publice prealabile adoptării, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa a confundat două noţiuni distincte, fundamentarea proiectului de act normativ şi dezbaterea publică prealabilă adoptării unui act normativ, reglementate în art. 6 şi respectiv art. 15 - 17 din H.G. nr. 561/2009.
Un alt argument străin de natura pricinii indicat de recurenta-reclamantă este cel referitor la tipurile de fişiere ce ar trebui folosite pentru transmiterea documentelor, asupra cărora instanţa "şi-a dat cu părerea" fără a fi cunoscut modul în care va funcţiona sistemul S.
3.2. În ceea ce priveşte motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Autoritatea emitentă nu a respectat cerinţa prealabilă a obţinerii, în mod transparent, a opiniei producătorilor şi prestatorilor în domeniu, impusă prin art. 15 - 17 din H.G. nr. 561/2009, iar instanţa nu a analizat acest aspect, în privinţa căruia recurenta-reclamantă a arătat că Adresa nr. 4748 din 30 aprilie 2010, formulată de Patronatul Societăţilor de Ascensoare şi Scări Rulante din România (PSA SR) nu ţine loc de consultare publică asupra proiectului de act normativ.
Tot subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că drepturile şi intereselor sale legitime au fost prejudiciate prin Ordinul nr. 361/2010, care dă naştere unor obligaţii confuze, nelegale şi excesiv de împovărătoare în legătură cu procedurile de raportare, deja reglementate printr-un act anterior, cu forţă juridică superioară, şi anume Prescripţia Tehnică R6/2002, aprobată prin Ordinul nr. 577/2002 al Ministerului Industriei şi Resurselor.
În fine, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond nu a reţinut nelegalitatea ordinului din perspectiva procesării, de către I., a datelor personale ale clienţilor.
3.3. În ceea ce priveşte aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
În condiţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat imposibilitatea vădită de punere în aplicare a Ordinului nr. 361/2010, din cauza modului confuz în care sunt stabilite obligaţiile de raportare, ce implică alocarea de importante resurse, sub sancţiunea suspendării sau retragerii autorizaţiei.
De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa recurată nu reţine faptul că ordinul contestat nu poate înlocui responsabilitatea proprietarilor în a îmbunătăţi gradul de siguranţă al clădirilor, după cum nu reţine încălcarea cutumelor Uniunii Europene cuprinse în Regulamentul EN 13015 (standardul pentru instrucţiunile de întreţinere a ascensoarelor), crearea unei piedici în calea comerţului între statele membre şi, prin urmare, încălcarea art. 102 din Tratatul Uniunii Europene.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat (I.S.C.I.R.) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând apărări în raport cu criticile recurentei-reclamante.
În esenţă, intimata-pârâtă a arătat că obligaţia de raportare era prevăzută şi în Prescripţia Tehnică R6 - 2002, ceea ce a modificat Ordinul nr. 361/2010 fiind doar modalitatea de transmitere a rapoartelor de monitorizare a ascensoarelor, justificată de faptul că de la data adoptării Prescripţiei R6 - 2002 trecuseră opt ani, timp în care realităţile economico-sociale au evoluat, infrastructura informaţională cunoscând o dezvoltare fără precedent, care a impus o măsură firească de aliniere în normele europene valabile în materie, în scopul eficientizării activităţii.
Prin adoptarea O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România, prin care se transpune Directiva Europeană nr. 2006/123/CE, România s-a obligat să implementeze mecanisme de cooperare administrativă, precum crearea unei platforme electronice integrate, care să permită prestatorilor de servicii din toate statele membre accesul la distanţă la îndeplinirea formalităţilor administrative, prin urmare instituţia nu a făcut decât să se alinieze normelor legale în materie, o consecinţă în acest sens constituind-o S., ca parte integrantă a Sistemului de e-guvernare din S.E.N.
Cu privire la sistemul de transmitere a datelor, intimata-pârâtă a arătat că S.C. O.L. S.R.L. caută să inducă în eroare instanţa, pentru că S. este acronimul de la Sistem Integrat de Gestiune I., aşadar un sistem propriu de gestiune a datelor, iar comunicarea către Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat se poate face în oricare dintre modurile electronice clasice de transmitere a datelor, fără a fi necesare costuri suplimentare care să constituie în mod real un efect vătămător pentru recurenta-reclamantă sau pentru oricare alt operator în domeniu.
În ceea ce priveşte criticile legate de încălcarea obligaţiei de consultare publică prealabilă adoptării ordinului, intimata-pârâtă a arătat că H.G. nr. 561/2009 reglementează proceduri aplicabile proiectelor de acte normative supuse adoptării sau aprobării Guvernului, categorie în care Ordinul nr. 361/2010 nu se încadrează, iar elaborarea acestui act normativ a venit şi ca un răspuns la solicitarea Patronatului Societăţilor de Ascensoare şi Scări Rulante din România, a cărui membră este şi S.C. O. România S.R.L., care, prin adresa din 20 aprilie 2010, propunea ca la nivelul I. România să se realizeze o bază de date, în care societăţile ce asigură service şi intervenţie la instalaţiile de ridicat vor raporta la intervale de timp prestabilite o serie de date cum ar fi datele de identificare ale ascensoarelor la care efectuează lucrări de întreţinere, frecvenţa lucrărilor de întreţinere şi personalul autorizat care a intervenit, componentele de securitate înlocuite. Ca răspuns la această propunere, Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, prin adresa din 30 aprilie 2010, a trimis Patronatului Societăţilor de Ascensoare şi Scări Rulante din România, referatul ce a stat la baza emiterii Ordinului nr. 361/2010.
În fine, intimata-reclamantă a arătat că prelucrarea datelor cu caracter personal (pe care, de altfel, o implică şi prescripţia tehnică anterioară) este făcută cu respectarea prevederilor Legii nr. 677/2001 şi că Ordinul nr. 361/2010 nu încalcă nici legislaţia naţională, nici legislaţia europeană.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenta-reclamantă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de înscrisurile noi, administrate în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de relevante
Recurenta-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ Ordinul I.S.C.I.R. nr. 361 din 26 aprilie 2010, privind transmiterea on-line la Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, a rapoartelor de monitorizare a ascensoarelor, publicat în M. Of. nr. 316/13.05.2010.
Ordinul a fost întemeiat de drept pe prevederile Legii nr. 64/2008 privind funcţionarea în condiţii de siguranţă a instalaţiilor sub presiune, instalaţiilor de ridicat şi a aparatelor consumatoare de combustibil, cu modificările şi completările ulterioare şi ale H.G. nr. 1340/2001 privind organizarea şi funcţionarea Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, cu modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte oportunitatea, autoritatea emitentă a menţionat, în motivarea ordinului, următoarele împrejurări:
- preîntâmpinarea accidentelor la ascensoarele vechi aflate în exploatare, ţinând cont de gradul înalt de uzură, fiind necesare intervenţii frecvente ale personalului de specialitate;
- implementarea în cadrul Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat a unei soluţii informatice (S. - Sistem integrat de gestiune I.) capabile să gestioneze şi să centralizeze informaţiile necesare urmăririi detaliilor tehnice ale instalaţiilor aflate în evidenţele Inspecţiei de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, cât şi pentru o mai bună monitorizare a reparaţiilor de întreţinere şi a reviziilor efectuate ascensoarelor de către societăţile autorizate I.
Verificând conţinutul şi temeiurile ordinului în raport cu actele normative cu forţă juridică superioară şi cu probele administrate, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa de fond este corectă, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la calitatea motivării sentinţei
Considerentele sentinţei atacate conţin motivele de fapt şi de drept pe baza cărora instanţa şi-a format convingerea, expuse într-o manieră logică şi clară, iar referirile pe care judecătorul fondului le-a făcut la acte normative ce reglementează alte segmente ale relaţiilor sociale nu pot fi socotite motive străine de natura pricinii, ele constituind argumente de analogie a legii, în contextul raţionamentului privind imperativul de interes public al simplificării procedurilor administrative, inclusiv prin măsuri legate de modernizarea sistemelor de transfer de date.
De asemenea, Înalta Curte constată că, potrivit unei jurisprudenţe constante, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri poate grupa şi analiza argumentele reclamantului printr-un considerent comun, încadrat în logica motivării, după cum instanţa de control judiciar poate păstra o soluţie corectă, completând sau substituind motivarea. De aceea, omisiunea analizării explicite a unora dintre motivele sau susţinerile reclamantei ori inserarea unor considerente greşite nu atrage, de plano, reformarea sentinţei, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dacă în calea de atac se ajunge la concluzia că aspectele respective nu erau de natură să ducă la o soluţie diferită de cea pronunţată.
Cu privire la dezlegarea fondului cauzei
Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ emis de o autoritate publică, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei cauzate.
Pentru aplicarea sancţiunii juridice a anulării actului administrativ este necesar să se demonstreze că acesta este nelegal şi că are efecte vătămătoare asupra drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului.
În speţă, din conţinutul cererii de chemare în judecată şi al motivelor de recurs pot fi decelate următoarele motive de nelegalitate a actului administrativ, invocate de parte:
- încălcarea normelor de transparenţă decizională la elaborarea proiectului actului normativ, cu referire la prevederile H.G. nr. 561/2009;
- încălcarea normelor privind protecţia datelor cu caracter personal, cuprinse în Legea nr. 677/2001 şi în dreptul Uniunii Europene;
- încălcarea principiului ierarhiei forţei juridice a actelor normative şi suprapunerea reglementărilor, cu referire la Ordinul nr. 577/2002 al Ministrului Industriei şi Resurselor, prin care a fost aprobată Prescripţia Tehnică R6/2002, ulterior abrogat şi înlocuit cu Ordinul nr. 1404/2010, prin care Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat prescripţiile tehnice PT R1 - 2010, PTR2 - 2010, PT R3 - 2010 şi PT R8 -2010;
- exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere, cu efecte excesiv de împovărătoare pentru destinatarii actului prin modalitatea confuză şi costisitoare aleasă pentru transferul informaţiilor, încălcând chiar cutume ale Uniunii Europene, şi prin ignorarea responsabilităţii proprietarilor de clădiri în îmbunătăţirea gradului de siguranţă al acestora.
Instanţa de control judiciar constată că niciunul dintre aceste motive nu este apt să ducă la modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.
Astfel, după cum a arătat şi intimata-pârâtă în întâmpinare, H.G. nr. 561/2009, pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, are un obiect de reglementare limitat, circumscris, după cum rezultă chiar din titlu, obligaţiilor pe care le au autorizaţiile publice iniţiatoare ale actelor normative şi documentelor supuse aprobării sau adoptării de către Guvernul României.
Susţinerile recurentei-reclamante pot fi însă analizate prin prisma regulilor generale privind transparenţa decizională în administraţia publică, statuate prin Legea nr. 52/2003.
Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 52/2003 prevede obligaţia autorităţilor publice iniţiatoare ale proiectelor de acte normative să publice un anunţ referitor la această acţiune pe site-ul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului, şi să-l transmită prin mass-media, iar pentru proiectele de acte normative cu relevanţă asupra mediului de afaceri, art. 6 alin. (3) impune obligaţia suplimentară a comunicării anunţului către asociaţiile de afaceri şi alte asociaţii legal constituite, pe domenii specifice de activitate, cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare şi adoptare.
Sub acest aspect, intimata-pârâtă s-a apărat susţinând că ordinul a avut la bază o serie de propuneri ale asociaţiei patronale din care face parte şi recurenta-reclamantă, transmise prin adresa nr. 4748 din 20 aprilie 2010, împrejurare pe care aceasta din urmă nu a contestat-o, susţinând doar că iniţiativa nu a aparţinut autorizaţiei emitente, ci asociaţiei Patronatul Societăţilor de Ascensoare şi Scări Rulante din România (PSASR).
Dar indiferent care a fost ordinea cronologică a demersurilor, de vreme ce a existat o corespondenţă prin care au fost aduse la cunoştinţa autorităţii emitente propunerile formulate în cadrul adunării generale din 15 aprilie 2010, corespondenţă purtată anterior adoptării ordinului, care a avut loc la 26 aprilie 2010, iar recurenta-reclamantă, membră a asociaţiei, nu a susţinut că ar fi avut puncte de vedere diferite de cele exprimate de P., nu se poate reţine o vătămare a drepturilor recurentei-reclamante, în sensul art. 13 din Legea nr. 52/2003, aptă să ducă ea însăşi la anularea ordinului.
În ceea ce priveşte încălcarea normelor privind protecţia datelor cu caracter personal, Înalta Curte reţine că o astfel de încălcare nu rezultă din însăşi adoptarea ordinului, pentru că art. 7 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 677/2001 prevede, în acord cu principiile generale în materie, că datele cu caracter personal pot fi prelucrate în scopul protejării unui interes public important, cu condiţia că prelucrarea să se efectueze cu respectarea drepturilor persoanelor vizate şi a celorlalte garanţii prevăzute de lege, iar fiecare operator (inclusiv Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat) are propria responsabilitate în transferul şi prelucrarea datelor personale conform regulilor statuate prin Legea nr. 677/2001.
În privinţa motivelor de nelegalitate constând în încălcarea principiului ierarhiei actelor normative, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 64/2008, în forma în vigoare la data adoptării ordinului atacat, "Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat, denumită în continuare I., este organul de specialitate al administraţiei centrale, cu personalitate juridică, responsabil în numele statului pentru asigurarea măsurilor de funcţionare în condiţii de siguranţă a instalaţiilor şi echipamentelor prevăzute în anexele nr. 2 şi 3, denumite în continuare instalaţii/echipamente.
Pentru realizarea interesului public menţionat, Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat exercită o funcţie de autoritate, prin care asigură controlul respectării prevederilor referitoare la condiţiile de introducere pe piaţă şi punere în funcţiune a instalaţiilor/echipamentelor, precum şi urmărirea şi controlul regimului de autorizare şi verificarea tehnică a instalaţiilor/echipamentelor şi o funcţie de reglementare prin care se asigură elaborarea documentelor cu caracter normativ pentru domeniul său de activitate.
Este adevărat că Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat funcţionează, în subordinea Ministerului Economiei şi Industriei (sub variatele denumiri pe care le-a avut de-a lungul timpului), şi că prescripţiile tehnice se aprobă, conform legii, prin ordin al ministrului de resort, dar în temeiul art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 1340/2010, în forma în vigoare la data emiterii ordinului, "Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat are dreptul de a solicita informaţii şi documente de la persoanele fizice sau juridice care proiectează, construiesc, montează, instalează, pun în funcţiune, realizează supravegherea şi verificarea tehnică, execută revizii, repară, întreţin, deţin, exploatează, efectuează verificări tehnice în utilizare pentru determinarea duratei remanente de viaţă şi de la cele ce pun la dispoziţie pe piaţă instalaţii/echipamente, cu respectarea prevederilor reglementărilor tehnice ce transpun directive europene".
Or, după cum a susţinut în mod repetat chiar recurenta-reclamantă, în ideea inutilităţii reglementării, obligaţia de raportare exista deja, conform prescripţiilor tehnice, ceea ce a adus nou Ordinul nr. 361/2010 fiind modalitatea de transmitere on-line a informaţiilor, obiect de reglementare ce se încadrează în limitele de competenţă ale I., trasate prin prevederile legale citate mai sus, care nu impun o anumită modalitate de transmitere şi nu restrâng dreptul de apreciere al autorităţii competente sub acest aspect.
Cât priveşte abrogarea implicită operată prin prescripţiile tehnice aprobate ulterior prin ordin al ministrului, în măsura în care aceasta este reală, constituie un eveniment legislativ cu efecte asupra perioadei de activitate a normelor administrative adoptate de I., iar nu asupra legalităţii acestora.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă s-a apărat convingător cu privire la oportunitatea adoptării ordinului, arătând că noile reguli de transmitere a informaţiilor erau necesare, pentru că de la adoptarea Prescripţiei tehnice trecuseră 8 ani, timp în care realităţile economice, sociale, tehnice şi juridice evoluaseră în mod evident, inclusiv din perspectiva obligaţiilor asumate de România, ca membră a Uniunii Europene.
Această idee a fost corect reţinută şi de judecătorul fondului, care a considerat că ordinul poate fi considerat o expresie a implementării în domeniul de activitate pentru care I. are competenţă, a regulilor de simplificare administrativă stabilite prin Directiva 2006/123/CE, transpusă de România prin O.U.G. nr. 49/2009 privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în România. Statul Român s-a obligat să implementeze mecanisme de cooperare administrativă, precum crearea unei platforme electronice integrate, care să permită prestatorilor de servicii din toate statele membre accesul la distanţă la îndeplinirea formalităţilor administrative, o consecinţă în acest sens constituind-o S., ca parte integrantă a Sistemului e-guvernare din Sistemul Electronic Naţional.
Recurenta-reclamantă, cu toate că invocă încălcarea legislaţiei europene prin impunerea unor metode excesive de control, nu aduce nici un contraargument punctual considerentului menţionat mai sus, după cum nu motivează convingător în ce mod transmiterea unor informaţii prin mijloace electronice poate constitui o frână în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor în spaţiul Uniunii Europene.
Nu poate fi reţinut, ca fiind întemeiat, nici argumentul privind responsabilitatea proprietarilor de clădiri în îmbunătăţirea gradului de siguranţă al clădirilor, pentru că, aşa cum Curtea a amintit deja, art. 4 din Legea nr. 64/2008 stabileşte responsabilitatea I., în numele statului, pentru asigurarea măsurilor de funcţionare în condiţii de siguranţă a instalaţiilor şi echipamentelor din raza ei de competenţă.
În fine, Înalta Curte reţine că efectul vătămător invocat de recurenta-reclamantă s-ar concretiza în costurile suplimentare pe care le-ar presupune achiziţionarea echipamentelor necesare transmiterii on line a informaţiilor, pe care autorul unei expertize extrajudiciare efectuate la cererea părţii a calificat-o ca fiind "un coşmar logistic".
Probele cauzei nu oferă însă suficiente elemente pentru dovedirea sau cel puţin pentru naşterea unei prezumţii a caracterului disproporţionat, excesiv de împovărător pentru parte, astfel că în speţă nu se poate reţine un exces de putere în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, concretizat în ruperea echilibrului rezonabil între interesul public, preeminent în raporturile de drept administrativ, şi drepturile subiective sau interesele legitime private ale recurentei-reclamante.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 7, 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC O.L. SRL împotriva Sentinţei nr. 5511 din 30 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 495/2013. Contencios. Acţiuni împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 5117/2013. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
