ICCJ. Decizia nr. 4950/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4950/2013
Dosar nr. 220/39/2012
Şedinţa publică de la 11 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2012 pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele M.D., C. (fostă I.) G.V. şi M.L.L., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Universitatea "S.H." şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, obligarea pârâtei Universitatea "S.H." la eliberarea diplomei de licenţă şi a suplimentului de diplomă, pentru examenul de licenţă susţinut în sesiunea iulie 2009, precum şi obligarea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate a diplomei de licenţă.
La data de 10 aprilie 2012, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei obiectului cerere de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu ministerul, ca neîntemeiată.
Pârâta Universitatea "S.H." a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru obligarea acestei autorităţi publice să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru reclamanţi sub sancţiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de curtea de apel
Prin Sentinţa nr. 209 din 15 iunie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a respins excepţia lipsei obiectului invocată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere;
- a admis acţiunea având ca obiect "obligaţia de a face" formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti şi chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului;
- a obligat pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti să elibereze reclamanţilor diplome de licenţă şi suplimentul la diplomă pentru forma de învăţământ absolvită;
- a admis cererea de chemare în garanţie;
- a obligat chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diploma de licenţă şi suplimentele la diplomă privindu-i pe reclamanţi;
- a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, Curtea de Apel a reţinut că între reclamanţi şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nu există raporturi juridice, întrucât, conform Ordinului nr. 2.284/2007, procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate este o procedură care implică numai instituţiile de învăţământ superior particulare acreditate de minister şi ROMDIDAC, şi nu persoane particulare.
Cu referire la excepţia lipsei de obiect a acţiunii invocată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Curtea de Apel a reţinut că adresele depuse la dosar nu probează cu certitudine îndeplinirea obligaţiei de eliberare a avizului solicitat. A reţinut instanţa că, pe de o parte, ministerul arată că a eliberat avizele solicitate şi a soluţionat integral cererile Universităţii "S.H.", iar, pe de altă parte, a susţinut că universitatea nu avea dreptul să elibereze actele de studiu pentru absolvenţii unor programe de studii şi specializări neacreditate.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, din înscrisurile ce emană de la Universitatea "S.H.", rezultă că reclamanţii au fost admişi să susţină examenul de licenţă în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-au şi promovat, astfel că în mod justificat li s-au emis adeverinţe din care rezultă calitatea lor de licenţiaţi.
Totodată, înscrisurile de la dosar confirmă că universitatea s-a adresat ministerului cu solicitarea de a aproba tipărirea formularelor tipizate pentru absolvenţii anului 2009, comunicându-le şi numărul necesar de diplome, fără însă a primi un răspuns.
În raport cu dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 366/2007, în vigoare la data când reclamanta a parcurs studiile superioare şi a susţinut licenţa, factorii cu atribuţii de decizie din sistemul asigurării calităţii educaţiei, dar mai ales Ministerul Educaţiei, nu au sesizat nereguli după încheierea perioadei de monitorizare a universităţii, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 şi a H.G. nr. 635/2008, precum şi nici după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 - privind asigurarea calităţii educaţiei.
Atât Legea nr. 84/1995, cât şi Legea nr. 288/2004, în forma în vigoare la data admiterii reclamantei, conţineau prevederi în sensul că Ministerul Educaţiei şi Cercetării actualizează periodic, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, lista domeniilor şi a specializărilor de licenţă, care se aprobă prin hotărâre de Guvern.
La data înmatriculării reclamantei în anul I de studii era în vigoare şi H.G. nr. 916/2005 privind structurile instituţiilor de învăţământ superior acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu şi a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licenţă, care a aprobat structura instituţiilor de învăţământ superior acreditate, precum şi a specializărilor acestora, sens în care în anexa 1B, pct. 6, se regăseşte Universitatea "S.H." Bucureşti - Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, art. 5 din aceeaşi hotărâre a Guvernului precizând că "Structurile şi specializările prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 funcţionează începând cu anul universitar 2005/2006, pentru anul I de studii".
Actele normative menţionate mai sus nu conţineau şi reglementări exprese cu privire la forma de învăţământ (zi, seral, frecvenţă redusă, la distanţă) pentru specializările acreditate/autorizate, aşa încât se subînţelege că acest domeniu a fost lăsat în competenţa de reglementare a fiecărei instituţii de învăţământ superior, în considerarea autonomiei universitare, aşa cum, de altfel, a procedat şi universitatea pârâtă.
Ulterior, H.G. nr. 676/2007 a adus reglementări precise cu privire la actualizarea Nomenclatorului domeniilor de studii universitare de licenţă şi al specializărilor din cadrul acestora şi cu privire la numărul de credite transferabile, anexa 2 conţinând prevederi exprese şi cu privire la forma de învăţământ pentru domeniile de studii universitare.
A reţinut instanţa că reclamanţilor li se pot opune numai actele normative în vigoare la data înmatriculării lor, întrucât la acea dată reclamanţii au putut în mod legitim ("speranţa legitimă") să considere că admiterea şi respectiv parcurgerea studiilor universitare, în forma şi coordonatele legale raportate la acea dată, asigură legalitatea şi recunoaşterea publică a studiilor lor universitare şi fără ca acestea, prin acte normative ulterioare, să îi fie invalidate retroactiv.
Din această perspectivă, refuzul ministerului de a aproba tipărirea diplomei de licenţă a reclamanţilor apare ca un "refuz nejustificat", în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie, îndeplineşte condiţiile legale prevăzute de art. 60 C. proc. civ.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei nr. 209 din 15 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, şi 9 C. proc. civ. şi criticând sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul susţine, în esenţă, că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a dispus obligarea ministerului să aprobe furnizarea de formulare tipizate pentru diplomă spre a fi eliberate unor persoane care au urmat studiile cu încălcarea prevederilor legale, instanţa substituindu-se astfel organismelor de certificare a calităţii studiilor universitare şi ministerului.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a argumentat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit materialul probator şi a apreciat în mod eronat că o metodologie a unei persoane juridice de drept privat, în speţă Metodologia organizării şi desfăşurării examenelor de finalizare a studiilor emisă de Universitatea "S.H." şi înregistrată sub nr. 1.405 din 12 mai 2009, este superioară legilor şi hotărârilor de guvern cu incidenţă în domeniul organizării şi funcţionării învăţământului superior. Totodată, se susţine că universitatea a încălcat cu bună ştiinţă legea atunci când a organizat studii la forme de învăţământ pentru care nu avea autorizare provizorie sau acreditare. În concluzie, se susţine că ministerul nu poate fi obligat să aprobe emiterea de diplome de licenţă pentru activităţi desfăşurate ilegal.
4. Considerentele Înaltei Curţi
Înainte de a proceda la analiza motivelor de recurs expuse de chematul în garanţie Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Înalta Curte constată incidenţa motivului de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., faţă de care va admite recursul şi va casa sentinţa instanţei de fond, pentru considerentele arătate în continuare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ îl reprezintă, în principal, obligarea unei instituţii de învăţământ superior să elibereze diploma de licenţă şi suplimentul la diplomă.
Pârâta Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza întâi din Legea nr. 554/2004.
Universitatea "S.H." din Bucureşti a fost înfiinţată prin Legea nr. 443/2002, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Totodată, atât potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată), cât şi potrivit art. 1 din H.G. nr. 536/2011 (în vigoare la data pronunţării prezentei decizii şi care a abrogat H.G. nr. 81/2010), Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Conform dispoziţiilor legii respective, autonomia universitară se manifestă prin relaţia directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
Aceste prerogative legale revin unui organ central al administraţiei publice, astfel că unitatea de învăţământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educaţiei.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituţie, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autorităţile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.
În speţă, Universitatea "S.H." din Bucureşti nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea "S.H." din Bucureşti este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea "S.H." din Bucureşti nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conţine o asemenea dispoziţie cu privire la universitatea pârâtă.
Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorităţi publice locale.
Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte reţine că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanţei competente material, două criterii, şi anume: (i) rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice; (ii) criteriul valoric.
În cauza de faţă, este aplicabil primul criteriu enunţat, astfel că, raportat la rangul local al autorităţii publice pârâte - Universitatea "S.H." din Bucureşti - competenţa de soluţionare a litigiului revine tribunalului.
Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamanta se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
De asemenea, se cuvine a observa dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Or, în litigiul de faţă, este evident faptul că cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală care va fi soluţionată de către instanţa competentă să soluţioneze cererea principală.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului împotriva Sentinţei nr. 209 din 15 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Tribunalul Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AM
| ← ICCJ. Decizia nr. 4912/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4952/2013. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
