ICCJ. Decizia nr. 4959/2013. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4959/2013
Dosar nr. 5040/1/2012
Şedinţa publică din 11 aprilie 2013
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 6 octombrie 2010, completată la data de 9 mai 2011, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti a solicitat să se constate nesoluţionarea de către pârâtul Guvernul României a cererii înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 la Cabinetul primului ministru şi sub nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010 la Secretariatul General al Guvernului, pentru emiterea unei hotărâri de guvern prin care să se declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional în privinţa imobilului (teren şi construcţie de birouri nefinalizate) situat în Bucureşti, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „imobilul în litigiu”), în vederea exproprierii şi apoi a demolării. Reclamanta şi să fie obligat pârâtul Guvernul României să emită o hotărâre de guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional în privinţa imobilului în litigiu, în vederea exproprierii şi apoi a demolării.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa civilă nr. 5558 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea şi lipsei de obiect a acţiunii, excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantei şi cererea de intervenţie formulată în interes propriu de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată şi completată ulterior de reclamantă.
3. Recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti.
3. Hotărârea instanţei de recurs, ce formează obiectul cererii de revizuire.
Prin Decizia nr. 3237 din 27 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 9248/2/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
- a admis recursul declarat de Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5558 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal;
- a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti;
- a obligat pe pârâtul Guvernul României ca, în termen de 60 de zile de la data deciziei, să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional la imobilul în litigiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Acţiunea formulată şi completată de reclamantă are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul României de soluţionare a cererilor înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010 pentru emiterea unei H.G. de interes naţional la imobilul în litigiu, în vederea exproprierii şi apoi a demolării, precum şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilităţii publice lucrări de interes naţional la acest imobil, în vederea exproprierii şi apoi a demolării.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, care prevăd exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora, şi ale art. 5, art. 6 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, republicată, conform cărora, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrări de interes naţional, fiind de utilitate publică lucrările privind salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice.
Monumentul istoric pentru care reclamanta a solicitat aplicarea măsurilor legate de protecţie este Catedrala romano catolică S.I. Bucureşti, clasată împreună cu zona sa de protecţie ca monument istoric de valoare naţională şi universală.
Din nota anexată adresei nr. 66 din 15 ianuarie 2009 întocmită de Institutul Naţional Monumentelor Istorice rezultă că, în baza H.C.M. nr. 661/1955 Catedrala romano-catolică S.I. a fost recunoscută ca monument istoric şi i s-a atribuit calitatea de monument istoric, fiind înscrisă la poz.155 a „Listei monumentelor de cultură de pe teritoriul României”, aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955.
Urmare reactualizării acestei liste în baza Decretului C.F.N.S. nr. 91 din 5 februarie 1992, codul Catedralei romano-catolice S.I. în Lista monumentelor istorice pentru oraşul Bucureşti din anul 1992.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001, a fost menţinut statutul Catedralei romano-catolice S.I., care se află înscrisă la poz.402, cod B/II/M/A- 18132 în Lista monumentelor istorice aprobată în baza Ordinelor Ministrului Culturii şi cultelor nr. 2682 din 13 iunie 2003 şi nr. 2314/2004, publicată în M. Of. nr. 646/ bis din 16 iulie 2004.
Conform codului atribuit prin această listă a monumentelor istorice, în vigoare la data prezentului litigiu şi anume Cod LMI 2004. Catedrala romano-catolică S.I. este inclusă în grupa A, ca fiind monument istoric de valoare naţională şi universală.
Zona de protecţie pentru Catedrala romano catolică S.I. a fost instituită în conformitate cu prevederile art. 61 ale O.U.G. nr. 228/2000 şi ale art. 59 din Legea nr. 422/2001, republicată, pentru o suprafaţă delimitată cu o rază de 100 m măsuraţi de la conturul exterior al catedralei, prin planul de urbanism zonal aprobat prin Hotărârea nr. 278 din 21 decembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, reactualizat prin planul de urbanism zonal prin Hotărârea nr. 213 din 29 septembrie 2005 adoptată de aceeaşi autoritate a administraţiei publice locale.
Prin efectul clasării sale ca monument istoric de valoare naţională şi universală, Catedrala romano catolică S.I. Bucureşti beneficiază de măsurile de protecţie asigurate şi garantate de stat prin Legea nr. 422/2001, republicată, în sensul definit de art. 2 alin. (2) din această lege, ca fiind ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv decizia şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale.
Toate aceste activităţii şi măsuri de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public, recunoscut în mod expres prin dispoziţiile art. 2 alin. (2) din legea susmenţionată pentru monumentele istorice aparţinând patrimoniului cultural naţional şi care fac obiectul protecţiei reglementate la nivel legislativ.
Ca măsură de protejare a monumentelor istorice, Legea nr. 422/2001, republicată, prevede la art. 10 alin. (3) exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice şi a zonelor de protecţie a acestora sau instituirea unor servituţi, care poate fi iniţiată şi aplicată numai cu avizul Ministerul Culturii şi Cultelor.
Legea cadru în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică este Legea nr. 33/1994, republicată, care la art. 7 alin. (1), art. 8 şi art. 9 alin. (1) prevede că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional, după efectuarea unei cercetării prealabile de către o comisie numită de Guvern şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitatea sau zona unde se intenţionează a fi executată.
Prin legea susmenţionată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost reglementată ca o operaţiune administrativă complexă, care presupune o succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependenţă şi anume, declararea utilităţii publice de către autoritatea competentă, pe baza unei cercetări prealabile efectuate de comisia numită în acest scop şi ulterior, întocmirea anchetei parcelare, prin executarea planurilor, cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre a fi expropriate cu indicarea numelui proprietarilor şi a condiţiilor de despăgubire.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, este supusă aceleiaşi reglementări cu caracter general cuprinsă în Legea nr. 33/1994, numai că fiind o măsură de protejare a monumentelor istorice, nu poate fi iniţiată şi aplicată decât cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor.
Prin adresa nr. 13770/DNA din 15 aprilie 2010, pârâtul Guvernul României a răspuns cererilor înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010, comunicând reclamantei că, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, solicitarea acesteia a fost transmisă spre analiză şi emiterea unui punct de vedere la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
În contradicţie cu apărările formulate în procedura judiciară, prin adresa susmenţionată, pârâtul Guvernul României nu a contestat regimul juridic conferit Catedralei romano catolică S.I. Bucureşti prin clasarea în grupa A, ca monument istoric de valoare naţională şi universală şi nici protecţia de care beneficiază în baza Legii nr. 422/2001. De asemenea, prin răspunsul respectiv, pârâtul Guvernul României nu a contestat nici legala sa sesizare prin cererile formulate de către reclamantă la 2 şi respectiv 5 iulie 2010 pentru exercitarea atribuţiilor care îi revin în aplicarea Legii nr. 33/1994, în calitate autoritate competentă să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional şi pentru numirea comisiei de efectuare a cercetării prealabile.
Faţă de competenţele legale ale pârâtului Guvernul României în materia exproprierii pentru cazul de utilitate publică prevăzut de art. 6 din Legea nr. 33/1994, republicată şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, ca măsură de protejare a unui imobil clasat în grupa A, ca monument istoric de valoare naţională şi universală, instanţa de fond a respins în mod greşit primul capăt de cerere din acţiunea completată de reclamantă şi prin care a solicitat să se constate nesoluţionarea petiţiilor sale înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010.
Astfel, deşi a reţinut corect că, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, instanţa de fond nu a avut în vedere că realizarea acestor operaţiuni din cadrul producerii de expropriere pentru cauză de utilitate publică a fost solicitată de către reclamantă prin cele două petiţii adresate pârâtului, în calitatea sa de autoritate competentă pentru lucrările de interes naţional.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut corect că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 50/1991, respingând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că este aplicabilă Legea nr. 33/1994, dar a interpretat greşit această ultimă lege, considerând fără temei că este justificat refuzul pârâtului de a soluţiona petiţiile adresate de reclamantă pentru exercitarea atribuţiilor conferite prin legea respectivă cu privire la declararea utilităţii publice în cazul exproprierii.
În raport cu aceste atribuţii legale ale pârâtului Guvernul României, se constată că, răspunsul comunicat reclamantei cu adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 nu poate constitui dovada soluţionării petiţiilor nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010, întrucât nu corespunde criteriilor minime de motivare a unei decizii individuale prin care se refuză aplicarea măsurilor legale de protejare a monumentelor istorice. Adresa respectivă nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat manifestarea de voinţă a autorităţii administrative şi trimite la o procedură ulterioară celei prevăzută expres în competenţa sa şi pentru realizarea căreia a fost corect sesizată de către reclamantă.
În atare situaţie, se constată că a fost greşit respins primul capăt din acţiune, deşi reclamanta a dovedit că adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 reprezintă un refuz nejustificat al pârâtului de a soluţiona petiţiile sale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004.
Reclamanta a dovedit şi susţinerea sa privind existenţa în cauză a unui exces de putere, definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.
Sub acest aspect, autoritatea pârâtă a invocat neîntemeiat beneficiul unui drept discreţionar, dat fiind că un asemenea drept nu poate fi exercitat decât în limitele legii prin care a fost recunoscut şi în consecinţă, existenţa lui nu poate exonera administraţia de obligaţia de a-şi motiva decizia spre a se verifica dacă oportunitatea măsurii adoptate este compatibilă cu legea şi dacă nu este rezultatul depăşirii puterii discreţionare.
Fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privinţa primului capăt de cerere, se va dispune modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că va fi admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi va fi obligat pârâtul ca, în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii, să soluţioneze petiţiile adresate de aceasta în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.
Celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate vor fi menţinute, întrucât nu a fost recurată soluţia de respingere a excepţiilor de procedură, iar soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului să emită actul administrativ de declarare a utilităţii publice, în vederea exproprierii şi apoi a demolării, este legală şi temeinică, în condiţiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă, în considerarea căreia va fi admis primul capăt de cerere din acţiunea formulată şi completată de reclamantă.
4. Cererea de revizuire formulată de Guvernul României.
Revizuentul susţine că cerere este admisibilă prin raportare la prevederile art. 322 C. proc. civ., întrucât, prin Decizia nr. 3237 din 27 iunie 2012, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a evocat fondul, admiţând recursul şi modificând hotărârea recurată în sensul admiterii în parte a acţiunii precizate.
Revizuentul invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. şi susţine că dispozitivul hotărârii atacate cu revizuire cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot duce la îndeplinire.
Sub aspectul acestui motiv de revizuire, revizuentul susţine că, deşi Guvernul României a fost obligat ca, în termen de 60 de zile, să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional a unui imobil, din cuprinsul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, reiese faptul că acest act normativ nu stabileşte o procedură prin care doar Guvernului României să îi fie atribuite competenţe în ceea ce priveşte declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional a unui imobil şi nu prevede o procedură conform căreia cetăţenii ar putea să se adreseze Guvernului României cu cereri de declarare a utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional, iar această autoritate să poată, în mod unilateral, să emită respectivul act administrativ. În acest sens, revizuentul expune procedura de declarare a utilităţii publice, astfel cum este reglementată de art. 8 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cadrul căreia revin competenţe autorităţi ale administraţiei publice locale.
Astfel fiind, revizuentul arată că, prin soluţia pronunţată doar în contradictoriu cu Guvernul României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat această autoritate publică ca, într-un termen nerezonabil, să efectueze unele operaţiuni pe care, însă, legea nu îi permite să le realizeze în mod unilateral, adică fără participarea altor structuri care, însă, nu au fost parte în respecivul litigiu.
Revizuentul invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. În acest sens, revizuentul susţine că instanţa de recurs nu a admis niciunul din capetele de cerere ale acţiunii reclamantei, ci, prin decizia contestată, a obligat Guvernul României la ceva ce intimata-reclamantă nu solicitase, şi anume ca, în termen de 60 de zile, să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional a unui imobil.
În consecinţă, raportat la procedura specială stabilită de Legea nr. 33/1994, revizuentul susţine că punerea în executare a dispozitivului deciziei atacate cu revizuire presupune şi efectuarea unor operaţiuni administrative cu privire la care intimata-reclamantă nu a învestit instanţa de contencios administrativ, cum este, spre exemplu, adoptarea de către Guvern sau de către primarul general al municipiului Bucureşti a unui act de numire a unei comisii care să efectueze cercetarea administrativă, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, astfel că evident faptul că, pronunţând această soluţie, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, fiind astfel îndeplinite condiţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuentul Guvernul României în raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În reglementarea C. proc. civ., revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1 și pct. 10 C. proc. civ.
Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ.
Conform art. 322 pct. 1 C. proc. civ.:
„Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.”
Prin criticile invocate sub aspectul acestui motiv de recurs, revizuentul tinde să demonstreze faptul că instanţa de recurs, prin hotărârea ce formează obiectul revizuirii, a pronunţat o soluţie ce contravine dispoziţiilor Legii nr. 33/1994 şi este de natură a aduce atingere competenţelor ce revin unor autorităţi ale administraţiei publice locale.
Însă, asemenea critici nu fundamentează concluzia că dispozitivul hotărârii atacate cu revizuire ar conţine dispoziţii potrivnice în sensul art. 322 pct. 1 C. proc. civ., în condiţiile în care pârâtul Guvernul României a fost obligat ca, în termen de 60 de zile de la data deciziei, să soluţioneze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional la imobilul teren şi construcţie C.P. situat în, Bucureşti.
Astfel, instanţa de revizuire constată că, prin dispozitivul hotărârii atacate, instanţa de recurs nu a obligat pe pârâtul Guvernul României să emită o hotărâre cu un anumit conţinut sau să soluţioneze într-un anumit fel cererea reclamantei ori să îndeplinească atribuţii ce revin altor autorităţi publice, ci doar a dispus obligarea Guvernului României să soluţioneze cererea reclamantei în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, urmând ca soluţia dată cererii să fie conformă cu dispoziţiile legale incidente.
Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ.:
Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
2. Dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul nejustificat al pârâtului Guvernul României de a soluţiona cererile reclamantei înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 şi nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010 pentru emiterea unei hotărâri de Guvern de interes naţional la imobilul teren şi construcţie nefinalizată de birouri situat în Bucureşti, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL în vederea exproprierii şi apoi, a demolării, precum şi obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilităţii publice lucrări de interes naţional la acest imobil, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării, şi, corelativ constatării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii, obligarea pârâtului Guvernul României să emită o hotărâre de Guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes naţional în privinţa imobilului menţionat anterior, în vederea exproprierii şi apoi, a demolării.
Or, raportat la obiectul acţiunii, în urma constatării, în sensul art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004, a existenţei refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul României de a soluţiona cererile reclamantei, instanţa de recurs, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecând litigiul în fond, a admis în parte acţiunea reclamantei şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a obligat autoritatea publică pârâtă să efectueze operaţiunea administrativă de soluţionare, în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, a cererii reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional la imobilul în litigiu.
În consecinţă, atâta timp cât, în urma constatării existenţei refuzului nejustificat de soluţionare a cererilor reclamantei, instanţa a dispus, în mod corelativ, obligarea autorităţii publice pârâte să soluţioneze cererile respective în procedura reglementată de legea aplicabilă, instanţa de revizuire reţine că sunt neîntemeiate criticile revizuentului în sensul că instanţa de recurs s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din dispoziţiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
Totodată, raportat la susţinerile revizuentului sub aspectul acestui motiv de revizuire, se constată că instanţa de recurs, prin hotărârea atacată cu revizuire, nu a obligat pe pârâtul Guvernul României sau vreo altă autoritate a administraţiei publice locale să numească comisiile de efectuare a cercetării administrative conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile corelative din cererea de revizuire.
Pentru considerentele expuse, faţă de criticile expuse de revizuent în susţinerea motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1 şi 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, care urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
În considerarea soluţiei de respingere a cererii de revizuire, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe revizuentul Guvernul României la plata sumei de 4623,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de Guvernul României împotriva Deciziei nr. 3237 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Obligă revizuentul Guvernul României la plata sumei de 4.623,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Arhiepiscopia Romano Catolică din Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4957/2013. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4972/2013. Contencios. Anulare act... → |
|---|
